ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3950/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 09.02.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în pare a deciziei FGA nr. 25691/20.01.2021, mai precis a art. 2 din dispozitivul acesteia, prin care s-a respins cererea de plată a dobânzii legale. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4512,46 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 24878 RON pentru perioada 22.06.2016-19.01.2021, dar și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 846 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat recurentul admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației depuse împotriva deciziei FGA nr. 25691/20.01.2021 și a obligării acestuia la plata sumei de 4512,46 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 24878 RON pentru perioada 22.06.2016-19.01.2021. În susținerea căii de atac promovate, recurentul - reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, a art. 1523 și art. 1531 C. civ., a O.G. nr. 13/2001 și cu nesocotirea puterii lucrului judecat atașată sentinței penale nr. 172/03.03.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București și deciziei penale nr. 921/30.09.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2019. Recurentul a apreciat că definițiile date de Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din această lege, au fost eronat aplicate de prima instanță, câtă vreme, în opinia sa, dobânda solicitată reprezintă o creanță de asigurare, conform înțelesului pe care legiuitorul l-a precizat prin textele de lege mai sus invocate, iar obligația de despăgubire îi incumbă intimatului - pârât FGA, spitalul având calitatea de creditor de asigurare. Din această perspectivă, recurentul a argumentat în sensul că relevantă este cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare solicitate prin cererea sa de plată, ce a constat în vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din culpa unei persoane care conducea un autoturism asigurat R.C.A. la societatea de asigurări intrată în procedura falimentului. Având calitatea de terț care a fost prejudiciat de fapta ilicită a asiguratului, recurentul a apreciat că toate daunele produse acestuia în urma accidentului rutier, inclusiv dobânda legală pentru neplata prejudiciului încă de la nașterea sa, au natura unor creanțe ce rezultă din raportul de asigurare încheiat între asigurătorul falit și asiguratul care a produs accidentul. Evocând prevederile art. 2214 C. civ. și art. 1531 C. civ., recurentul a arătat că pierderea sa este compusă atât din contravaloarea îngrijirilor medicale cauzate de producerea riscului asigurat, cât și din dobânda legală, generată de o faptă ilicită extracontractuală, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. Evocând aspectele stabilite prin hotărârile penale depuse în cauză, recurentul a apreciat, în esență, că prin respingerea la plată a dobânzii legale s-a tins spre o reformare și o nesocotire a unor hotărâri judecătorești definitive prin care societatea de asigurări în faliment a fost obligată la plata unei sume de bani către recurent. A mai arătat recurentul că deține un titlu executoriu împotriva societății A. S.A (în calitatea de parte responsabilă civilmente), prin lichidator judiciar, așa încât orice motive care privesc fondul procesului penal judecat definitiv, nu pot constitui temei legal pentru refuzul de plată invocat de intimatul-pârât, dobânda legală fiind stabilită pe cale judecătorească, prin aceeași hotărâre penală definitivă, în același dosar penal în care s-a stabilit și obligația de plată a debitului principal. În opinia recurentului, din interpretarea literală a prevederilor Legii nr. 213/2015 rezultă că, în cazul constatării stării de insolvență a unei societăți de asigurare, sumele pe care aceasta le-ar fi plătit urmează a fi suportate de către Fondul de garantare, în temeiul unei subrogații legale, în limita plafonului maxim, fiind, astfel, interpretate greșit de către prima instanță dispozițiile art. 18 din antereferitul act normativ. A mai arătat recurentul că, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de garantare se poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării oricăror sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care aceasta le-a achitat din resursele sale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, intimatul a argumentat în sensul că legea sa de organizare nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Totodată, în opinia sa, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceeași Normă, prevăd că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele ce trebuiau plătite de asigurat, cu titlu de dezdăunare, persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a dobânzii legale, intimatul-pârât a apreciat că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare. În subsidiar, intimatul a solicitat cenzurarea întinderii sumelor pretinse cu titlu de dobândă legală penalizatoare, cu respectarea art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și a art. 80 din Legea nr. 85/2014.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 17 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și apărările formulate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") sub nr. x/22.10.2020, recurentul - reclamant a solicitat plata sumei de 24877,51 RON cu titlu de daune morale și dobândă legală, exhibând, drept titlu executoriu, sentința penală nr. 172/03.03.2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 921/30.09.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Prin decizia nr. 25691 din 20.01.2021, cererea de plată a fost admisă doar în parte de pârât, în privința sumei de 24878 RON, fiind, însă, respinsă pentru diferența de sumă solicitată, reprezentând dobândă legală, iar prin sentința civilă nr. 846 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentului - reclamant. Instanța a apreciat, în esență, că pretențiile reclamantului nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, ci au doar natura unor obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului în faliment. Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul - reclamant, ce se circumscriu, în fapt, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., (chiar dacă un astfel de caz de casare nu a fost expres indicat de Spitalul Clinic de Urgență București), Înalta Curte le găsește nefondate, neputându-se reține o încălcare sau o greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 și ale Normei ASF nr. 23/2014. Înalta Curte amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015: (1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate. De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme. Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. De altfel, se reține că prin sentința penală nr. 172/03.03.2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2019, acțiunea civilă exercitată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, drept parte responsabilă civilmente, a fost respinsă ca inadmisibilă. În acest sens sunt și aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Așadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existența unei societăți de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile FGA se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări și FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Din textul legal menționat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare. Întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În cauza de față, însuși recurentul afirmă că dobânda legală este generată de o faptă ilicită extracontractuală, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., fiind urmarea neplății prejudiciului chiar de la momentul nașterii sale. În acest context, asigurătorul A. datora dobânda legală nu în baza contractului de asigurare încheiat cu autorul accidentului, ci drept efect al culpei sale proprii în executarea, la o anumită distanță în timp, a obligației de plată a despăgubirii către terțul prejudiciat. Prin urmare, recurentul - reclamant nu pretinde plata unei creanțe de asigurare rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului A. Nu se poate reține o încălcare, de către prima instanță, a puterii de lucru judecat atașată sentinței penale nr. 172/03.03.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București și deciziei penale nr. 921/30.09.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțate în dosarul nr. x/2019, câtă vreme acestea reprezintă titluri executorii împotriva asigurătorul A., iar nu împotriva F.G.A. Norma specială (Legea nr. 213/2015) nu a prevăzut o garanție legală în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului FGA a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Pentru aceleași argumente nu se poate reține nici o încălcare, de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 1531, art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., prevederile art. 2214 C. civ. fiind corect aplicate de prima instanță. Prin sentința recurată prima instanță nu a repus în discuție aspectele de fond ale acțiunii civile soluționate în procesul penal judecat definitiv, ci, verificând limitele obligațiilor de plată ce incumbă pârâtului FGA în temeiul legii speciale ce îi reglementează activitatea (Legea nr. 213/2015), a stabilit că, deși creanța constând în dobânda legală a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, aceasta nu se încadrează în definiția creanței de asigurare reglementate de antereferita lege. Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispozițiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noțiunii de "creanță de asigurare" și în privința dobânzii legale. Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți și nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiții indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanțe de asigurări. Pe cale de consecință, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile și/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept creanțe de asigure. Or, în cazul dobânzii legale solicitate de reclamant nu este îndeplinită condiția reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare și care vizează doar părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei nr. 25691/20.01.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de dobândă legală nu reprezintă creanțe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment (A.), așa încât argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii instanței de fond. În concluzie, constatând că sentința recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, ca nefondat.