Decizia nr. 938/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 309/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22.10.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 24357/02.10.2020, emisă de pârât, și obligarea FGA la plata sumei de 5.512,49 RON, reprezentând daune materiale stabilite prin decizia penală nr. 324/02.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 309 din data de 5 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, a anulat decizia nr. 24357/02.10.2020 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.512,49 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei accidentului rutier produs la data de 12.09.2018. Totodată, instanța de fond a respins ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise, în esență, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat recurentul admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât a susținut, în esență, că atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare, iar astfel de prevederi legale au fost eronat interpretate și aplicate de prima instanță. Recurentul a arătat că astfel de texte reprezintă o transpunere în legislația națională a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, iar în cuprinsul acesteia "creanța de asigurare" este definită ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC, din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea ca fiind creanțe de asigurare". Acest text a fost preluat și în noua directivă, care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II). Așadar, în opinia recurentului, pentru recuperarea sumelor solicitate de intimat din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, era necesar ca suma cerută să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită în situația creanțelor exhibate de spitale. Recurentul a subliniat că FGA garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, procedând la plata indemnizațiilor/despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurării ai asiguratorului în faliment, cu respectarea condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare și cu normele aplicabile în materie, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat. A mai susținut reclamantul că, în raport de antereferitele prevederi normative, definițiile creanței de asigurare și calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun dintre asigurați sau beneficiarii asigurărilor și asigurători, ci numai în raporturile cu FGA. Recurentul a opinat că legiuitorul a dorit să facă o distincție clară între creanțele pe care FGA le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asiguratorului falit, FGA neachitând indemnizații de asigurare, ci creanțe de asigurare. În consecință, recurentul a subliniat că, în cazul dedus judecății, spitalul nu deține în raport cu FGA o creanță de asigurare și nu este creditor de asigurare în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015, întrucât creanța spitalului nu rezultă dintr-un raport de asigurare, iar spitalul nu este beneficiar al asigurării. Printr-un alt set de critici, recurentul a argumentat și în sensul că existența asigurării de răspundere civilă permite, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de alta, ca patrimoniul asiguratului sa rămână neatins, rolul social al asigurărilor fiind acela de a permite persoanelor care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente să fie despăgubite prompt și integral de către societatea de asigurare. Or, în opinia recurentului, în cazul dedus judecații, creditorul de asigurare este beneficiarul poliței de asigurare RCA și nicidecum intimatul – reclamant, care nu devine creditor de asigurare în nicio situație, având posibilitatea ca, în baza art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, să deschidă o acțiune împotriva asiguratului RCA. De asemenea, recurentul a învederat că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terțe persoane în anumite condiții, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: necesitatea săvârșirii, de către asigurat, a unei fapte ilicite, posibilitatea dovedirii existenței unui prejudiciu (mai precis a unei pagube produse de asigurat terței persoane accidentate), existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul și prejudiciul adus terței persoane păgubite, posibilitatea constatării culpei asiguratului care a săvârșit fapta ilicită ce a condus la producerea accidentului. Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă. A mai susținut recurentul că, deși în cazul dedus judecății instanța care a soluționat cauza penală a stabilit existența tuturor acestor condiții și a obligat asiguratorul să achite aceste sume, problema de drept care se pune în cauza pendinte este cea a efectelor pe care astfel de hotărâri le produc față de FGA, câtă vreme instanța penală a obligat asiguratorul, ce, în prezent, se află în faliment, iar FGA nu este un asigurator sau reasigurator și nu plătește pentru asiguratorul falit, după cum nici asiguratorul falit nu plătește prin FGA. A mai arătat recurentul că în asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari pot apărea numai terțe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării. Făcând trimitere la prevederile C. civ., recurentul a arătat că indemnizația de asigurare este definită ca fiind suma de bani pe care asigurătorul are obligația să o plătească asiguratului ori beneficiarului asigurării ca urmare a producerii evenimentului asigurat și care se achită integral, iar în caz de contestare a întinderii acestei obligații, legea obligă asigurătorul ca partea necontestată din indemnizație să fie plătită anterior soluționării neînțelegerii, prin bună învoială sau de către instanța judecătorească. Obligația de plată a indemnizației de asigurare este certă numai dacă riscul asigurat s-a produs fără intervenția celui asigurat ori a altor persoane având legătură cu acesta. Pentru a nu exista îndoială, legea obligă părțile să prevadă în contractul de asigurare aceste cazuri. În raport de toate aceste aspecte, recurentul a învederat că reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurare aptă de valorificare din disponibilitățile FGA, întrucât reclamantul nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în niciun contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională) și nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA). În opinia recurentului, unitatea spitaliceasca este un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, motiv pentru care reclamantul deține contra asigurătorului declarat în faliment cel mult o creanță chirografară, iar nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile FGA. A mai arătat recurentul că, în esență, cheltuielile de spitalizare nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulație, între fapta conducătorului auto și acest prejudiciu neexistând o relație cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de spital fiind consecința acordării asistenței medicale și a îngrijirilor medicale către persoana vătămata, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, și nu urmare directă a accidentului rutier. În ceea ce privește dispozițiile art. 320 din Legea 95/2006, recurentul a argumentat în sensul că astfel de prevederi legale nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, întrucât, printr-o astfel de subrogare, reclamantul nu dobândește și calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute. Intimatul a susținut, în esență, că prin sentința penală nr. 137 pronunțată de Judecătoria Buftea la data de 05.04.2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 324/A pronunțată de Curtea de Apel București la data de 02.04.2020 în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit în mod definitiv că spitalul are de încasat de la societatea de asigurări falită suma de 5512,49 RON. Prin urmare, în opinia intimatului, spitalul este un terț care a fost prejudiciat de fapta ilicită a asiguratului, asigurat care avea un contract de asigurare pentru acoperirea riscului care s-a produs, iar existența obligației asigurătorului falit de plată către spital a prejudiciului astfel cauzat acestuia a fost stabilită în mod definitiv, prin hotărârile judecătorești antereferite. Totodată, intimatul a argumentat și în sensul că, drept efect al prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, spitalul a dobândit calitatea de creditor de asigurare inclusiv din perspectiva prevederilor Legii nr. 213/2015.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") sub nr. x/30.07.2020, intimatul – reclamant Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat plata sumei de 5512,49 RON cu titlu de daune materiale stabilite prin decizia penală nr. 324/02.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I Penală în dosarul nr. x/2015. Prin decizia nr. 24357 din 02.10.2020, cererea de plată a fost respinsă, iar prin sentința civilă nr. 309 din data de 5 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat a fost emis cu încălcarea prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, admițând cererea intimatului– reclamant. Instanța a apreciat, în esență, că reclamantul are calitatea de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015 iar pretențiile acestuia reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul avea obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, sumele solicitate de reclamant. Analizând sentința atacată prin raportare la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. evocat de recurentul - pârât, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză. Prin criticile formulate în susținerea unui astfel de motiv de casare, recurentul-pârât a evocat, în esență, teza unei eronate interpretări și aplicări, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare" (norme care transpun în dreptul național prevederile Directivei 2009/138/CE). Cât privește categoria creditorilor de asigurări, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include și persoana păgubită, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Înalta Curte constată că, prin sentința penală nr. 137 din 5 aprilie 2018, pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015, s-a dispus, printre altele, admiterea acțiunii civile formulate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București și obligarea părții responsabilă civilmente A. S.A. prin lichidator la plata către partea civilă a sumei de 5512,49 RON. O astfel de hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin decizia penală nr. 324/02.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I Penală în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost aceasta îndreptată prin încheierea din data de 9 iulie 2020 . Pe cale de consecință, prin astfel de hotărâri a fost recunoscută calitatea procesuală a Spitalului Clinic de Urgență București în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate B., ca urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul C., asigurat de răspundere civilă la A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat – 5512,49 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte constată că Spitalului Clinic de Urgență București are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2005, în acest temei deținând o creanță de asigurare și fiind parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este o creanță de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate FGA, iar din aspectele menționate în paragrafele anterioare rezultă că producerea riscului asigurat, respectiv a accidentului rutier amintit, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a antereferitelor cheltuieli (ce au vizat îngrijirea persoanei vătămate). Se reține și faptul că instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident a valorizat, în soluționarea acțiunii civile exercitate de Spitalul Clinic de Urgență București, pretențiile acestuia în cuantum de 5512,49 RON, în contradictoriu cu asigurătorul persoanei vinovate de producerea accidentului. Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, intimatului – reclamant, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută, ca atare, acțiunea directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului. Pe cale de consecință, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) și a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit, conform deciziei definitive a instanței penale. În temeiul obligației de garanție legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice. Înalta Curte mai reține că, deși recurentul-pârât nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanței îi sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. De asemenea, hotărârea pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, invocată de recurentul-pârât, nu este relevantă în cauză, Decizia nr. 22/2017 dezlegând o problemă de drept diferită de cea care constituie esența raportului juridic litigios de față. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a stabilit că FGA nu este parte responsabilă civilmente în procesul penal. În cauza de față, plata despăgubirii nu are la bază o astfel de calitate a FGA, ci dreptul unităților spitalicești de a-și vedea satisfăcute creanțele în baza calității de creditori de asigurări. Recurentul-pârât a mai susținut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., se realizează în mod direct către terța persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată. Însă, acest argument al recurentului pornește de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terță persoană păgubită, contrar celor anterior reținute de instanța de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalului Clinic de Urgență București este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută. De asemenea, potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (forma în vigoare la data producerii accidentului – 12.09.2013), "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.", iar potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil". Din formularea art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și a art. 49 din Legea nr. 136/1995 rezultă că este suficientă existența unui raport cauzal între fapta asiguratului și daunele aduse sănătății persoanei beneficiare a serviciilor medicale pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului în vederea acoperirii cheltuielilor efective ocazionate de asistența medicală acordată de furnizorul de servicii medicale și, subsecvent, pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata creanței. Este adevărat că pârâtul nu se subrogă în toate drepturile și obligațiile asigurătorului intrat în faliment, fiind ținut să efectueze plăți doar în cazurile în care sunt îndeplinite condițiile reglementate de Legea nr. 213/2015, însă, în cauză, aceste condiții sunt întrunite, reclamantul având calitatea de creditor de asigurare – persoană păgubită, iar suma pretinsă de acesta este o creanță de asigurare. Cu privire la dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi interpretate în sensul că ar restrânge posibilitatea furnizorului de servicii medicale de a recupera propriile creanțe de asigurare, întrucât o atare prevedere nu este aplicabilă unității spitalicești care a prestat serviciile de asistență medicală și care are obligația legală – prevăzută de art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății de a recupera aceste cheltuieli de la persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane și care răspund potrivit legii. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Totodată, observând cererea intimatului – reclamant de obligare a recurentului – pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON (dovedite prin înscrisurile depuse la filele x ale dosarului de recurs), față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, care, prin exercitarea căii de atac, a generat necesitatea avansării, de către intimatul-reclamant, a unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulate de intimat în acest sens, pe care o va încuviința. În concluzie, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 309 din data de 5 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și va obliga recurentul la plata către intimat a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.