ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.10.2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a formulat contestație împotriva Deciziei F.G.A. nr. 24223/25.09.2020, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei și obligarea FGA la plata sumei de 26.102,64 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate victimei unui accident rutier cauzat de un autovehicul asigurat RCA la un asigurator în faliment.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 308 din 5 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. S-a anulat decizia FGA nr. 24223/25.09.2020. A fost obligat pârâtul să îi plătească reclamantului suma de 26.102,64 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei accidentului rutier produs la data de 28.05.2015. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. S-a respins în rest cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților criticând-o pentru motive de nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. S-a arătat că Instanța de fond a făcut o greșită interpretare si aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, întrucât creanța pe care o invocă spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare. Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existenta unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia. Or, este evident ca unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare. Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definește creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare. Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile F.G.A., este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de unitățile medicale, ce au un drept de creanță izvorât dintr-o dispoziție legală, care privește exclusiv autorul evenimentului. Potrivit dispozițiilor art. 320 din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii si sunt obligate sa suporte cheltuieli ocazionate cu asistenta medicală acordată. Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, formulând o acțiune în pretenții civile, sau o cerere de despăgubire, nefiind o persoana păgubita prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Între fapta conducătorului auto vinovat de producerea accidentului si cheltuielile efective făcute în asigurarea asistentei medicale nu există o relație cauzală directă, prejudiciul pretins de Spital fiind consecința acordării asistenței si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, și nu urmarea directa a accidentului rutier. S-a precizat, de asemenea, că nici asigurătorul de răspundere civila auto nu face parte din categoria vizată de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate sa suporte cheltuieli ocazionate cu asistenta medicală acordată. Unitatea medicală nu este îndreptățită sa solicite direct despăgubiri de la F.G.A., urmând procedura necontencioasa de plata în fata F.G.A., decât dacă are calitatea de asigurat, invocându-se decizia nr. 26/2017 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea interpretării si aplicării unitare a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că F.G.A. nu poate avea calitate de parte responsabila civilmente. De asemenea, s-a arătat că în interpretarea si aplicarea unitara a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, I.C.C.J., prin decizia nr. 22/2017, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanta, si a stabilit, în interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, că persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare si tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de baza ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămata nu a formulat sau si-a retras plângerea prealabila ori a intervenit împăcarea părților. Autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civila separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare si tratament medical de care a beneficiat persoana vătămata, în limitele pachetului de baza ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților. Reiese faptul că legiuitorul a creat o excepție de despăgubire în ceea ce privește societatea de asigurare fără să excludă instituția răspunderii delictuale care se aplică în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului. Fata de considerentele învederate, apreciem ca instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, apreciind că debitul solicitat de spital reprezintă o creanța de asigurare, căci riscul asigurat îl reprezintă vătămarea unei persoane, neexistând raport cauzal direct între fapta asiguratului si serviciile prestate de spital, căci acestea au fost prestate în baza unui contract de asigurări de sănătate, nu în baza unui contract RCA, în baza căruia ar putea solicita despăgubiri doar persoana vătămata nu spitalul. În ceea ce privește existența autorității de lucru judecat raportat la considerentele sentinței penale nr. 206/22.06.2018 pronunțate de Judecătoria Urziceni, rămasă definitivă prin decizia penala nr. 121l/A pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul x/2017, s-a arătat că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât excepția nu a fost pusă în discuția pârților cu încălcarea dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ.. În acest sens, s-a arătat că nu-i pot fi opuse considerentele unei sentințe pronunțate într-o cauză în care nu a participat în calitate de parte. S-a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulate de reclamant și menținerea deciziei contestate.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant Spitalul Clinic de Urgență București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că obligația pârâtului de a da curs cererii de despăgubire derivă din obligația asigurătorului falit, potrivit art. 49, art. 50 și art. 55 din Legea nr. 136/1995, de a acorda despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane. În ceea ce privește aprecierile recurentului potrivit căreia prima instanță ar fi reținut în considerentele hotărârii atacate o autoritate de lucru judecat față de considerentele sentinței penale nr. 206/2018 pronunțată de Judecătoria Urziceni, s-a arătat că aceasta nu este susținută de conținutul sentinței, în care nu se regăsește o astfel de referire. S-a solicitat obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/24.03.2020, reclamantul a solicitat plata din disponibilitățile FGA a sumei de 26.102,64 RON, reprezentând servicii medicale, în urma accidentului din data de 28.09.2015. Prin sentința penală nr. 97 pronunțată de Judecătoria Răcari la data de 12.07.2019, definitivă prin decizia penală nr. 386/2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești la data de 05.06.2020, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligat asigurătorul A. S.A., prin lichidator judiciar B., filiala Cluj, la plata sumei de 26.102,64 RON către reclamant, cu titlul de daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei unui accident rutier produs la data de 28.09.2015 de un autovehicul asigurat RCA la A.. Prin Decizia nr. 24223/25.09.2020, contestată prin prezenta acțiune în contencios administrativ, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată cu motivarea că Spitalul Clinic de Urgență București nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat. În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele pârâtului este consecința logică a soluției pronunțate. Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 97 pronunțată de Judecătoria Răcari la data de 12.07.2019, definitivă prin decizia penală nr. 386/2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești la data de 05.06.2020, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligat asigurătorul A. S.A., prin lichidator judiciar B., filiala Cluj, la plata sumei de 26.102,64 RON către reclamant, cu titlul de daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei unui accident rutier produs la data de 28.09.2015 de un autovehicul asigurat RCA la A.. În raport cu aspectele relevate, rezultă că Spitalul Clinic de Urgență București are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța penală valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului. Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului. De asemenea, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de "persoană îndreptățită să primească despăgubiri" sau de "creanță de asigurare" au fost analizate de instanța penală, care a stabilit că intimata -reclamantă este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului. Raportat la susținerile recurentului - pârât privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 14 și art. 224 din C. proc. civ., critică care nu se încadrează nici in pct. 6 și nici in pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., se impune a se preciza că în cuprinsul sentinței atacate nu se face nicio referire la autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 206/22.06.2018 pronunțate de Judecătoria Urziceni, rămasă definitivă prin decizia penala nr. 121l/A pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul x/2017 În ceea ce privește sentința penală nr. 97 pronunțată de Judecătoria Răcari la data de 12.07.2019, definitivă prin decizia penală nr. 386/2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă titlul executoriu obținut de intimata - reclamantă împotriva asigurătorului în faliment, opozabil părților și terților în condițiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății A. S.A.., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice. Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență București este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate din cauza faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută. Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a verifica pe fond cererea de plată pe baza documentelor justificative, este nelegal. Totodată, în condițiile în care cuantumul creanței nu este contestat, hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul- reclamant, Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.