ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3202/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. (în continuare "A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/30.05.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1900 din 10 decembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: A respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate. A admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 929,35 de RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată. În motivarea cererii de recurs, reclamanta susține că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, reflectând încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Conform art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. În fine, se arată că potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 3.7 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitatâ, care se plătește de asigurător. Precizând că aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta reclamantă susține că acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare. Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, se arată că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare" în speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare. Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul' dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. În considerarea celor de mai sus, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, admiterea acțiunii precizate și, în rejudecare, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 30.05.2016 constând în: - în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011); - în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de la care achitării despăgubirilor de către FGA. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea contestației. În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă arată că reclamanta cunoștea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesolutionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 19.04.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, și că aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului cât și întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora, care era fix și determinat de norme administrative și legale. Susținerea reclamantei că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București este nereală, având în vedere că reclamanta a depus prezenta acțiune înainte de această dată. De asemenea, este nereală susținerea reclamantei că prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri, sau de pronunțarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusa înainte de soluționarea definitiva a dosarului x/2019, si anume data de 13.10.2021, si, pe de alta parte, în Decizia ICCJ data în RIL cu numărul 22/2019 se arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa. In speța, reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începand cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/30.05.2016, acesta fiind termenul la care parata avea obligația de a soluționa cererea de plată, iar cuantumul penalităților/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, și a cunoscut existenta și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către ea a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/30.05.2016, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului paratei apreciat nelegal de către reclamanta, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalitati/dobanzi la care se considera îndreptățită. Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu. Chiar daca s-ar aprecia ca, întrucât despăgubirile solicitate constau în penalitati/dobanzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripție pentru fiecare in parte este data scadentei acesteia, termenul de prescripție este de asemenea împlinit fata de faptul ca data scadentei ultimei posibile despăgubiri acordate este data de 1 an si o zî fata de data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/30.05.2016, pentru soluționarea cu întârziere a cererii de plata, si de 1 an si o zi fata de data de 07.05.2018, si, deci, data finalizării termenului de prescripție de 1 an calculat pentru ultima zi de penalitate/dobânda este de 2 ani si o zi raportat la aceste momente. După împlinirea termenului de prescripție de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobanzi/penalități. Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate in condițiile art. 1, 8 și 19 din Legea 554/2004, având în vedere raționamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferita de data Ia care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia sa o cunoască de la care curge acest termen de prescripție. Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a inceput sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu. Reclamanta a depus prezenta acțiune pe rolul instanțelor mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind inregistrata la data de 02.04.2021, astfel incat solicităm admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamanta-intimată. Mai arată recurentul că o cerere este prematur introdusă atunci când, pentru exercitarea dreptului la acțiune, legea a prevăzut un anumit termen. Dreptul pretins de către reclamantă nu rezultă din simplul fapt al anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fundamentul juridic al cererii fiind "lipsirea A. de folosința sumei de bani". Raportat la acest raport de cauzalitate, invocat chiar de către reclamantă, esențial este a se stabili, cu prioritate, dacă suma de bani ce face obiectul cererii de plată era sau nu cuvenită reclamantei. Simpla anulare a deciziei menționate a putut da naștere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu și a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanțial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanța de contencios administrativ. Până la stabilirea caracterului cert, lichid și exigibil al dreptului de creanță principal, nu se poate recunoaște dreptul de creanță accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil și condiționat de recunoașterea dreptului de creanță principal. Această ipoteză ar fi posibilă dacă dreptul de creanță principal ar fi cert. Or, reclamanta pretinde recunoașterea dreptului de creanță accesoriu ca fiind lichid și exigibil, fără a se verifica prima condiție - certitudinea. Drepturile afectate de un termen pot fi încuviințate (realizate), potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ., înainte de împlinirea termenului, "ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului". Or, reclamanta-intimată nu invocă o pagubă iminentă, simpla durată a procedurilor administrative neputând fi considerată o cauză de înlăturare a prematurității, cât timp daunele interese moratorii pretinse de către reclamantă au ca scop repararea tocmai a acestei pretinse întârzieri culpabile. Reclamanta a cerut anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, fără a solicita și despăgubiri de natura penalităților/dobânzilor. Prin prezenta cerere de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamanta a solicitat exclusiv recunoașterea drepturilor de creanță accesorii. Cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată. Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. În lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au tăcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ. Natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat-refuzul administrativ nelegal). Din economia dispozițiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că prejudiciul suferit de reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi: printr-un act administrativ ilegal care este anulat de instanța de judecată și prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau, după caz, prin refuzul administrativ explicit (respingerea cererii de către autoritate). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. în ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare. In ipoteza de față reclamanta a indicat în mod expres drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsa prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Astfel însă cum s-a arătat, unicul motiv care a condus la respingerea de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Nici FGA, nici instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc. Dimpotrivă, a intrat în autoritate de lucru judecat soluția instanței de admitere în parte a cererii de chemare în judecată cu consecința obligării pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, considerentele decizorii care sprijină soluția fiind: "Aceasta, întrucât FGA nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală, prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. Prin urmare, a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, s-ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată." Prin urmare, singura obligație care revenea FGA-ului după respingerea recursurilor formulate la data de 13.10.2021 era de aceea de reluare a analizării cererii de plată, iar în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate, fie, în caz de respingere totală/parțială a pretențiilor să emită o nouă Decizie, susceptibilă de asemenea de contestare în fața instanței de judecată. Așadar, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoașterea dreptului pretins ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptățită sau nu Ia suma solicitată. A statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 care nu a dispus plata directă a sumelor care au făcut obiectul cererilor de plată, ci reanalizarea acestora din urmă. În realitate dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ci doar o obligație de a face, de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 zile poate fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 de esența sa, este înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce a făcut obiectul acțiunii în anulare le-a produs reclamantei-intimate și are întotdeauna un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operațiuni care nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ. Repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea Așa cum am arătat mai sus, în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ. Litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere în despăgubiri a avut drept obiect cenzurarea refuzului explicit de a soluționa cererea de plată manifestat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, fiind vorba așadar de un act emis in condițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 astfel că orice trimitere la nesoluționarea cererii de plată în termen legal, art. 2 alin. (1) lit. h), sunt lipsite de suport. În limitele în care a fost emisă respectiv analizată de către instanța de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecința învederată de partea reclamantă, pârâta neputând fî obligată la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni reclamantei în litigiul principal. Mai precis acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată. Or, dacă ar fi fost urmată regula, aceea ca acțiunea în despăgubiri să fie formulată odată cu cea în anulare, față de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acțiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă. Chiar și in ipoteza în care instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată și ar fi dispus în consecință obligarea directă la plata sumei constând în creanța de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând în penalități de întârziere in cuantum de 0,1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 apare ca fiind lipsită de temei, Ordinul antemenționat este inaplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, acesta privind sancțiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, aspect reținut în mod legal și corect de instanța de fond.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au depus fiecare întâmpinare la recursul declarat de partea oponentă.

Considerentele și soluția instanței de recurs Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 1225 RON, înregistrată de FGA sub nr. x/30.05.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. După pronunțarea acestei decizii, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/30.05.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 28.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 1225 RON, conform extrasului de cont nr. 6261 din 28.10.2021 . Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/30.05.2016. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, și excepția prescripției acțiunii, invocate de pârâtul FGA și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 1900/10.12.2021, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios. Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă (nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea cererii în despăgubiri în raport de data comunicării deciziei de soluționare a cererii de plată), ori ca fiind prescris dreptul material la acțiune (nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența și întinderea prejudiciului). În ceea ce privește prima excepție invocată de pârâtul FGA, instanța fondului a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată. Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Prin urmare, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect. O altă soluție se impune, însă, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluția primei instanțe. Respingând această excepție ca neîntemeiată, prima instanță a reținut că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, și anume data de 13.10.2021, la care s-a pronunțat în recurs decizia ÎCCJ nr. 4644/2021. Totodată, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 2537 C. civ., respectiv întreruperea termenului de prescripție. Înalta Curte constată că soluția primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răspunde de ea. Înalta Curte constată că instanța fondului, contrar acestei decizii interpretative și prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, a condiționat cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubire nu de data cunoașterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător. Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripție, instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalități/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanței principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/30.05.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe. Trebuie subliniat că, în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume. Înalta Curte reține că data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/30.05.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe. Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți(ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume. În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 15.10.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei-pârâte, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele moratorii - 2 aprilie 2016, apreciind, însă, instanța de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptățit la daune interese creditorul cu data de la care poate acționa în vederea obligării debitorului la prestația corelativă pretențiilor sale. În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligației de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naștreii dreptului la acțiune în situația emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuție la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii. Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfințit de legiuitor pentru nașterea dreptului la contestație și anume cel al comunicării deciziei. În fine, Înalta Curte a înlăturat și argumentele reclamantei A., potrivit cărora aplicabilitatea dispozițiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluția respingerii excepției prescripției, apărare ce nu poate fi reținută în cauză întrucât obligația principală, pentru care reclamanta susține că se datorează daune interese este o prestație cu executare unică " uno ictu" și nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoașterii obligației principale începe să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acțiune. Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de recurenta pârâtă FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și nu cea acordată de instanță, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din același act normativ. În esență, instanța fondului a reținut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării de dobânzi cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. În consecință, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Contrar celor susținute de instanța fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanța de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune. În același sens, Înalta Curte constată că și în privința pretenției alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalitățile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluției de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond cât timp soluția primei instanțe este de respingere a pretențiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluție este cel declarat de reclamantă.