Decizia nr. 3923/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 540/2022 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 540 din 18 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge ca ramase fara obiect exceptia lipsei de obiect si exceptia lipsei de interes invocate de parat prin intampinarea la cererea introductiva. Admite în parte cererea de chemare în judecată, formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată la 31.08.2021. Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 29 172 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la 29.10.2021. Obligă pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1179 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru si onorariu de avocat. Respinge în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.".

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței nr. 540 din 18 martie 2022 a Curții de Apel București au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1. În dezvoltarea recursului său, reclamanta a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, după o scurtă prezentare a situației de fapt, a arătat, sub un prim aspect de nelegalitate, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ. Astfel, a subliniat că în speță sunt îndeplinite condițiile legale în vederea angajării răspunderii Fondului de Garantare a Asiguraților pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, a susținut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluționarea nelegală a cererii de plată, care a implicat și întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în sensul că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere. În contextul în care, prin cererea precizată, a solicitat angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanța a reținut că pârâtul se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, a considerat că soluția de a-l obliga pe pârât la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata și momentul în care a făcut efectiv această plată. Așadar, momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, apreciază recurenta, faptul că pârâtul a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluție nelegală, nu poate să conducă la exonerarea pârâtului de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanță. A mai susținut nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând sub acest aspect că potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere. De asemenea, a citat art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 ce reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA și care stabilește inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, considerând că devin incidente raportului de asigurare în funcție de data încheierii contractului de asigurare și, totodată, că față de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea față de pârât a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 a susținut că, deși pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) și nu conform alin. (3), așa cum în mod greșit a procedat prima instanță, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Prin urmare, a considerat că atât timp cât este îndreptățită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, asiguratul este cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere, stabilirea dobânzii penalizatoare impunându-se a se face conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeași ordonanță. 3.2. Recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, că sentința de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum și a art. 19 din Legea nr. 554/2004 completat cu art. 2517 și urm. din C. civ. (prescripția). În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției inadmisibității acțiunii, a arătat că prin respingerea acestei excepții, prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificatoare, cât și obligația sa de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă cu nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea depusă, ci doar să analizeze pe fond această cerere, împreună cu înscrisurile anexate. A făcut trimitere la jurisprudența Curții de Apel București prin care, în unele dosare, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și a considerat că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii. Cu privire la respingerea excepției tardivității a susținut că prima instanță a încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum și principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluționare a acesteia, și nu la 3 ani de la acel moment, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. A subliniat sub aspectul evidențiat că intimata a contestat decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalități sau de dobânzi, abia în anul 2018, deși nu exista niciun motiv să nu solicite aceste daune odată cu debitul principal, fiind, așadar, tardivă, contrar opiniei instanței de fond conform căreia decizia prin care refuzul FGA de plată a fost declarat nelegal, a devenit definitivă în anul 2021 și că dreptul la acțiune s-a născut la acel moment. Cât privește respingerea excepției prescripției, a susținut că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea ar fi fost formulată în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la data la care reclamanta a putut cunoaște și cuantifica integral prejudiciul, cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal ce a avut loc la 13.10.2021, data pronunțării în recurs a deciziei nr. 4644/2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În ceea ce privește excepția lipsei de interes arată recurentul că reclamanta nu justifică un astfel de interes câtă vreme prin anularea deciziei nr. x/03.05.2018 instanța a stabilit în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cerereilor de plată ce au făcut obiectul deciziei și nu la plata sumelor solicitate de A. rpin cererile de plată. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că în cauză nu este vorba de nesoluționarea în termenul legal a unei cereri și nici de un refuz nejustificat, iar, pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede nici sancțiunea dobânzii legale penalizatoare. Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015 și garantează plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurator, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege și în limita resurselor financiare disponibile. Astfel, pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale acestuia, iar pe de altă parte, nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză și respingerea recursului declat de FGA ca nefondat.

Considerentele și soluția instanței de recurs Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurenta pârâtă FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 540 din data de 18 martie 2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat, în mod formal, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, deși partea și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat, în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentința primei instanțe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză. Or, în condițiile în care a invocat exclusiv formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să poată fi încadrate în aceste dispoziții legale, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reținută câtă vreme nu a fost susținută și dovedită. Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare prin raportare la soluția primei instanțe pronunțate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, clamând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituții. În continuare, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a acțiunii, reclamanta justificând interes în sensul dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. în condițiile în care prin decizia nr. x/03.05.2018 invocată de pârât în susținerea excepției, cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu a fost soluționată pe fond. De asemenea, Înalta Curte arată că aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reținută în cauză, denotă, însă, o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează. Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta A. a înregistrat la FGA sub numărul x/29.01.2016 o cerere de plată împreunaăcu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plății către A. a despăgubirii în cuantum de 29.172 RON, urmare a acestei avizări a fost deschis dosarul administrativ nr. unic x. Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluționată de FGA, în sensul respingerii, motivat de faptul că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata și plătit din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, așadar, decizia nr. x/03.05.2018. Împotriva deciziei nr. x/03.05.2018 reclamanta A. a formulat o contestație ce a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018. La data de 27.11.2018, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civilă nr. 4902 și a dispus admiterea în parte a acțiunii, anulând Decizia nr. x/03.05.2018 și obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menționate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA x/03.05.2018. Recursurile declarate împotriva sentinței anterior menționate au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13.10.2021. Prin cererea introductivă de instanță în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/29.01.2016 și lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire. Excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această cerere trebuie interpretată în sensul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răpunde de ea. Particularizat cauzei de față, instanța fondului reține că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. x/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani reprezentând creanță de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. x/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal. În urma reanalizării cererii de plată nr. x/29.01.2016, judecătorului fondului a reținut că pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze, cel puțin în parte, de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 29.172 RON. Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 29.172 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/29.01.2016 prin decizia FGA nr. x/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ. Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/29.01.2016, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 29.172 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților. Altfel spus, decizia FGA nr. x/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/29.01.2016 în ceea ce privește suma de 29.172 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. Instanța fondului reține în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA nr. x/03.05.2018, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar și de folosința acestei sume începând cu data emiterii deciziei și obligă, în mod eronat, pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 29 172 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la 29.10.2021, fiind angrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia. În opinia instanței de recurs, o atare motivare reflectă o greșită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită. Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripție instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. x/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanței principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/29.01.2016, conform deciziei FGA nr. x/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe. Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. x/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume. În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. x/03.05.2018. Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei-pârâte, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. x/03.05.2018, respectiv data de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele moratorii - 30 zile de la data depunerii cererii de plată, apreciind, însă, instanța de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptățit la daune interese creditorul cu data de la care poate acționa în vederea obligării debitorului la prestația corelativă pretențiilor sale. În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligației de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naștreii dreptului la acțiune în situația emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuție la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii. Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfințit de legiuitor pentru nașterea dreptului la contestație și anume cel al comunicării deciziei. În fine, Înalta Curte a înlăturat și argumentele reclamantei A., potrivit cărora soluția primei instanțe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv această plată, în temeiul dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ. Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligații bănești, iar art. 1535 alin. (1) din același act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu." Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea modificatoare pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluționarea în termen sau refuzul nejustificat de soluționare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. Or, o astfel de hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. x/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu și pentru perioada anterioară, între data înregistrării cererii de plată și data emiterii actului cenzurat, pentru care nu au fost administrate dovezi în ceea ce privește conduita culpabilă a pârâtului. Deși este reală susținerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, și anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situația dedusă judecății, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului. În altă ordine de idei, considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de recurenta pârâtă FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și nu cea acordată de instanță, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din același act normativ. În esență, instanța fondului a reținut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 29.172 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. În consecință, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 29.172 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Contrar celor susținute de instanța fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanța de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune. În același sens, Înalta Curte constată că și în privința pretenției alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalitățile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluției de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond cât timp soluția primei instanțe este de respingere a pretențiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluție este cel declarat de reclamantă. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata reclamanta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. și va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respingând cererea reclamantei A. S.A. constatând prescris dreptul material la acțiune.