ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1601/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28 octombrie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat: (i) anularea în parte a Deciziei nr. 24511/08.10.2020; (ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 908,03 RON, reprezentând penalități de întârziere; (iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 353 din 12 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; (ii) a anulat în parte Decizia nr. 24511/08.10.2020, în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere; (iii) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 908,03 RON reprezentând penalități de întârziere; (iv) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 140,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 353 din 12 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. În motivarea recursului, pârâtul susține că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din legea nr. 503/2004, respectiv cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015. Arată recurentul-pârât că, prin decizia contestată, a respins cererea de plată a penalităților de întârziere, întrucât acestea nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator/succesor al asiguraților faliți, obligațiile sale fiind obligații legale proprii, iar nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment. Apreciind că penalitățile de întârziere sunt creanțe de asigurări, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, extinzând normele juridice dincolo de înțelesul lor restrictiv și clar delimitat. În acest sens, susține recurentul-pârât că FGA a fost înființat în scopul protejării creditorilor de asigurări, Fondul acoperind creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii și cu atât mai puțin ca obligații ale asigurătorului aflat în faliment. Creanțele de asigurări sunt definite de prevederile Legii 213/2015 si ale Normei 16/2015, acest tip de obligații fiind singurele care pot fi acoperite din fondurile FGA, al cărui patrimoniu este afectat scopului definit de art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015. Potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 și art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, iar nu ale asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plata prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment al asigurătorului falit. Astfel, arată recurentul-pârât, Legea nr. 213/2015 a înțeles să protejeze creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător numai în ceea ce privește despăgubirile/indemnizațiile și primele datorate de asigurătorul debitor, aspect care rezultă din prevederile art. 21 alin. (1) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, dar și din dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004. Prin asimilarea penalităților de întârziere despăgubirilor stabilite prin Legea nr. 213/2015, instanța de fond a încălcat și prevederile art. 11 din acest act normativ, care arată în mod neechivoc că ceea ce se plătește de către Fond în temeiul acestui act normativ sunt despăgubiri sau indemnizații, în condițiile și în limita plafonului de garantare. Recurentul-pârât afirmă și că, potrivit art. 8 din Norma ASF nr. 16/2015, FGA nu se subrogă asigurătorului falit, nu este un continuator al acestuia și nu devine un asigurător, obligațiile sale de plată rezultând numai din lege. Pentru ca sumele solicitate de creditori să poată fi suportate din fondurile FGA, este necesar ca aceste debite sa rezulte direct dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinita de penalitățile de întârziere, care izvorăsc din nerespectarea obligației de plata de către asigurător. Aceste penalități intervin ca urmare a altor raporturi juridice decât contractul de asigurare, ce nu au fost avute în vedere în definițiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în legislația conexă aplicabilă – Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 246/2015. Interpretarea restrictivă a noțiunii de creanțe de asigurări din cuprinsul Legii nr. 213/2015 este confirmată și de hotărârile judecătorești pronunțate de instanța de fond în alte spețe, recurentul-pârât arătând că aceste hotărâri au fost validate de Înalta Curte prin menținerea lor în recurs, chiar după pronunțarea deciziei interpretative nr. 29/2020, despre care instanța de fond susține în mod greșit că ar fi fost încălcată prin emiterea deciziei contestate în cauză. Consideră recurentul-pârât că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unei chestiuni de drept, nu este aplicabilă în speță, întrucât obiectul sesizării nu a vizat stabilirea caracterului penalităților de întârziere de creanțe de asigurări. În acest sens trebuie avută în vedere și împrejurarea că, ulterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, în dosarul nr. x/2017, aflat în recurs pe rolul instanței supreme, s-a solicitat sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri interpretative asupra chestiunii de drept dacă sumele reprezentând penalități de întârziere, dobânzi și cheltuieli de judecată constituie creanțe de asigurări; instanța de recurs a respins cererea de sesizare, însă a admis recursul declarat de FGA și a respins cererea de obligare la plata acestor accesorii, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtul Fondul de garantare a Asiguraților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/26.04.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 2.340,28 RON reprezentând despăgubire achitată asiguratului său CASCO și cu suma de 908,03 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 24511/08.10.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce privește despăgubirea în sumă de 2.340,28 RON, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Contrar celor reținute de instanța de fond și susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul B. S.A. ("B.") pentru neplata la timp a despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt fondate. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii poliței de asigurare): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de recurs constată că acest argument a fost greșit valorificat de prima instanță. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres. Reclamanta s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare.". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de reclamantă și greșit confirmat de instanța de fond (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor." Înalta Curte subliniază că penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Totodată, nu poate fi reținut ca întemeiat nici considerentul instanței de fond care se sprijină pe prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători de la asigurătorii faliți, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor. În concluzie, penalitățile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinței recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât. Pentru aceste considerente, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .