ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4269/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 mai 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 14209/23.04.2018, emisă de pârât si obligarea acestuia la plata penalităților de întârziere calculate conform sentinței civile nr. 12289/23.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, precum și a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, stabilită conform aceleași sentințe.

Prin sentința civilă nr. 4233 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat Decizia nr. 14209/23.04.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților;

(iii) a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire pentru suma de 351,40 RON, reprezentând penalități de întârziere și pentru suma de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4233 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, pârâtul susține că, prin Decizia nr. 14209/23.04.2018, a respins cererea de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul nr. x/2016, întrucât acestea nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, iar pe de altă parte, debitul principal a fost achitat de asigurătorul B. S.A. ("B."), FGA nefiind parte în dosarul procesual mai sus precizat.

Învederează recurentul-pârât că Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțe de asigurări reprezentate de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe, care se datorează culpei asigurătorului, care nu și-a executat la termen obligațiile contractuale. Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2016 sunt acordate ca urmare a atitudinii culpabile a asigurătorului falit în nerespectarea termenului de plată, care a condus la demararea de către asigurat a procesului.

Mai arată recurentul-pârât că nu are calitatea de succesor în drepturi și obligații al asigurătorului B., instanța de fond aplicând în mod greșit prevederile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995. Din cuprinsul acestor texte de lege rezultă că asigurătorul datorează despăgubirile față de persoana prejudiciată prin fapta propriului asigurat, iar în cazul în care nu respectă termenele de soluționare a dosarelor de daună, intervine răspunderea proprie a acestuia. În speță, asigurătorul a achitat despăgubirea persoanei prejudiciate, dar după ce reclamanta a formulat o acțiune în instanță, astfel încât penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, iar recuperarea lor se poate face în procedura falimentului asigurătorului.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-reclamantă susține, în esență, că, în condițiile Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt consecințe ale încheierii contractului de asigurare, iar legea nu face vreo distincție și nu interzice plata acestora. Contractul de răspundere civilă obligatorie are un conținut reglementat prin Norma ASF nr. 23/2014, astfel încât penalitățile de întârziere își au izvorul în raportul de asigurare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/29.12.2017, reclamanta A. S.A. a

solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 01.02.2016 - 22.03.2016, precum și cu suma de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite conform sentinței civile nr. 12289/23.09.2016, pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr. x/2016, prin care asigurătorul B. a fost obligat la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 14209/23.04.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a hotărât respingerea cererii de plată, reținând că sumele solicitate de reclamantă nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost anulată de instanța de fond, care a reținut că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului prin hotărârea judecătorească invocată, au natura unor creanțe de asigurare și trebuie achitate din disponibilitățile Fondului.

Contrar celor reținute de instanța de fond și susținerilor intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, precum și cheltuielile de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător și reclamantă, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător):

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplății la timp a despăgubirii) și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Nici invocarea de către instanța de fond a prevederilor art. 49, art. 50 și art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu conduce la o altă concluzie, aceste texte de lege stabilind modul de determinare a despăgubirii (a componentelor sale) în raporturile dintre asigurător și persoana ce urmează a fi despăgubită, fără a fi aplicabile și raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, raport în cadrul căruia FGA achită din disponibilitățile sale doar acele sume care reprezintă creanțe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, penalitățile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, precum și cheltuielile de judecată stabilite în litigiul care a avut ca obiect obligarea acestuia la plata despăgubirii, nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinței recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât.

Pentru aceste considerente, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4233 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.