ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4151/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea în parte a deciziei FGA nr. 25212 din data de 26.11.2020; obligarea pârâtului la plata sumei de 8345,87 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015; precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1940 din 15 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat în parte decizia nr. 25212/26.11.2020 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.917,12 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de fond menționate la pct. 2 au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Cererea de recurs formulată de reclamantă este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând aceasta admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința anulării în parte a deciziei FGA și obligării intimatului la plata sumei de 1.428,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat arată, după prezentarea aspectelor prealabile ce conturează situația de fapt, că sentința de fond, în ceea ce privește soluția referitoare la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul menționat, se bazează pe o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și astfel cum a fost interpretată prin decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Sub un prim aspect, a criticat soluția primei instanțe din perspectiva aplicabilității deciziei nr. 29/2020 și a caracterului obligatoriu al dezlegării date prin aceasta, citând în sensul arătat prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și considerentele decizorii ale deciziei nr. 29/2020, reținute la paragrafele 123 și 124.

În opinia recurentei, potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forță obligatorie după publicarea deciziei nr. 29/2020, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitare și cu privire la care FGA a refuzat plata, decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. își exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai exact, toate sumele acordate de instanță prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoașterii și valorificării dreptului său de regres.

Așadar, atât art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/23015, cât și decizia nr. 29/2020 se suprapun pe situația din speță, iar decizia amintită, nr. 29/2020, este pe deplin aplicabilă în prezenta cauză.

Analizând prevederile textului de lege anterior precizat și intenția legiuitorului față de formularea textului, Înalta Curte a stipulat în mod expres că în definiția creanței de asigurare cu privire la care subzistă obligația de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligațiile principale de plată a despăgubirilor, cât și orice alte obligații accesorii acestora, așa cum este cazul sumelor solicitate în prezenta cauză. Aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul deciziei nr. 29/2020 au aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, susține recurenta, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința recurată, este contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ și textului legal.

Cu privire la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și a Normei ASF nr. 16/2015, respectiv a principiilor generale de drept, arată că interpretarea instanței de fond conform căreia, prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul nu a stabilit în sarcina FGA obligația de a achita cheltuielile de judecată întrucât acestea sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și că nu sunt preluate de FGA, este contrară rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, așa cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2015.

Astfel, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent dacă ele erau despăgubiri propriu-zise, penalități sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei, nu se poate susține că pretinsele cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare, în realitate, acestea neavând un izvor distinct, de sine stătător, fiind născute în strânsă legătură cu contractul de asigurare și având, ca atare, o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. În plus, nici legea nu face nicio distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Atât timp cât cheltuielile de judecată au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, apreciază că nu se poate susține că ar fi distincte de obligațiile decurgând din contractul de asigurare și de noțiunea de creanță de asigurare, ele având un caracter accesoriu obligațiilor specifice asigurătorului falit. Or), interpretarea primei instanțe în sensul că cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanța principală față de care sunt accesorii, încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale și, totodată, impunând un regim juridic distinct cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziții legale exprese care să permită acest lucru, instanța a încălcat principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 consacră în mod expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu orice sume plătite ulterior termenului legal general, iar detaliind aceste sume legea stipulează în mod expres că orice sume, dobânzi sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Ca atare, opinează recurenta, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că FGA va achita, alături de despăgubiri, orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită și de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, toate aceste texte legale reflectând în mod clar intenția legiuitorului și conținutul exact al noțiunii de creanță de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, precum și întinderea obligației de plată a FGA.

3.2. În dezvoltarea recursului său, pârâtul FGA a susținut, după o expunere a circumstanțelor factuale ale cauzei și a soluției pronunțate de prima instanță, că hotărârea de fond a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sub un prim aspect de nelegalitate a arătat, contrar aprecierii primei instanțe, că decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speță, întrucât FGA nu a respins suma solicitată prin raportare la plafonul stabilit per creditor, iar potrivit art. 521 alin. (1) C. proc. civ., asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunță prin decizie numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Astfel, deși este adevărat că în considerentele deciziei amintite, la paragraful 124, instanța supremă a reținut că nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță, legiuitorul folosește, inițial, termenul de la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, pentru ca ulterior să indice în mod clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, aceste referiri ale ÎCCJ la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate în mod trunchiat, separate de restul considerentelor deciziei precizate și fără a se ține cont de obiectul sesizării. De altfel, instanța supremă face referire expresă la faptul că aceste "creanțe de asigurări", fie ele și penalități, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

Totodată, în contextul redării considerentelor de la paragraful 125 al aceleiași decizii nr. 29/2020, a apreciat recurentul că este evident faptul că prin această hotărâre instanța supremă nu a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul că acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate, independent de natura lor, să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a fost sesizat cu privire la problematica acordării penalităților de întârziere, în sensul de a stabili dacă acestea constituie creanțe de asigurare, aspect ce reiese inclusiv din considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, consemnate în decizia nr. 4049/30.07.2020, din motivare reieșind că instanța de recurs nu a reținut că Înalta Curte ar fi statuat deja asupra chestiunii în discuție, constatând doar în privința complexității și caracterului de noutate că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate.

În concluzie, a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 521 C. proc. civ., în condițiile în care a făcut aplicarea deciziei nr. 29/2020, deși chestiunea privind natura juridică a penalităților nu a făcut obiectul unei sesizări pe dezlegarea chestiunii de drept, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește aplicabilitatea art. 80 din Legea nr. 85/2014, conform căruia "nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii’, a susținut că, atât timp cât creanței îi sunt aplicabile dispozițiile legale anterior citate, FGA este chemat să facă aplicarea aceluiași act normativ. Astfel în aplicarea art. 80 din Legea nr. 85/2014, nicio penalitate nu va putea fi adăugată unei creanțe născute anterior, așa încât instanța de fond a făcut o greșită aplicare atât a dispozițiilor art. 80,cât și a celor cuprinse la art. 12 din Legea nr. 213/2015.

În continuare a dezvoltat critici referitoare la reținerea instanței conform căreia penalitățile de întârziere nu se circumscriu noțiunii de creanță de asigurare, făcând o expunere succintă a jurisprudenței în materie conturată la nivelul instanței supreme și al instanțelor naționale și a concluzionat că nu este aplicabilă în speță decizia ÎCCJ nr. 29/2020, întrucât chestiunea dezlegată nu privește penlitățile de întârziere.

A mai reiterat argumentele referitoare la penalitățile de întârziere și la noțiunea de creanțe de asigurări, sub acest aspect subliniind faptul că, în urma analizei efectuate asupra noțiunii de creanțe de asigurări, care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, penalitățile constituie o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor-sancțiuni gândite ca daune moratorii ce își au izvorul în Ordinul CSA nr. 14/2011, Norma ASF nr. 23/2014 și nu în contractul de asigurare.

Citează prevederile art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care stipulează tipurile de despăgubire ce se acordă, precum și dispozițiile art. 2214 din C. civ., potrivit cărora, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, concluzionând în sensul că în nicio situație nu sunt incluse penalitățile de întârziere în noțiunea de despăgubiri.

De asemenea, întrucât FGA plătește despăgubiri doar creditorilor de asigurări, reiese că petenta trebuie să îndeplinească una dintre cele trei condiții prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/2015, respectiv: să fie persoana asigurată, parte în raportul obligațional de asigurare încheiat; să fie beneficiarul asigurării și să fie persoana păgubită în cazul asigurării de răspundere civilă-persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asiguare de răspundere civilă.

Potrivit art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs.

Prin dispozițiile speciale cuprinse la art. 12 din Legea nr. 213/2015 se instituie o condiție ce presupune necesitatea existenței unui raport de cauzalitate direct între producerea unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare și prejudiciul produs, în speță, prejudiciul produs de către conducătorul autovehiculului asigurat printr-un accident rutier presupune avarierea unui autovehicul sau vătămarea unor persoane, în primul caz despăgubirea reprezentând costul de aducere a autovehiculului în starea de dinaintea accidentului, iar în al doilea acordarea unor compensații echitabile. Însă, în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grefează pe o culpă ulterioară a societății de asiguarre care a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA.

Articolul 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu art. 16 din aceeași normă, prevăd că FGA determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile legii și condițiile de asigurare, în timp ce prevederile art. 2223 din C. civ. definesc obligația asigurătorului de plată a despăgubirii prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, a apreciat recurentul că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, depinzând întotdeauna de o acțiune sau inacțioune a societății de asigurare.

Astfel, nefiind o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale sau legale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci prevăzută ab initio în sarcina asigurătorului atunci când nu-și îndeplinește la timp obligațiile sau și le îndeplinește necorespunzător, sancțiunea se aplică direct asigurătorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri sau de limitele răspunderii delictuale a asiguratului.

În plus, ca sancțiune pentru societatea de asigurare, în cazul în care nu plătește în termen despăgubirea sau nu formulează un punct de vedere cu privire la cererea de despăgubire înăuntrul termenului de 3 luni, art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 prevede plata despăgubirilor de către societatea de asigurare în exact cuantumul solicitat, fără a se putea susține însă faptul că, dacă persoana păgubită (asiguratul CASCO sau chiar asigurătorul CASCO) ar formula acțiune în răspundere delictuală împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, ar fi incident același text de lege și pentru asiguratul RCA, instanța fiind nevoită să cuantifice în concret daunele materiale sau morale și nu doar să se rezume la admiterea în întregime a pretențiilor pentru nerespectarea termenului.

În schimb, legislația specifică FGA, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, prevede la art. 29 că, în cazul FGA, "titlul executoriu care constată creanțe de asigurări nevalorificat în acdrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului, în vederea verificării lui și, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condițiile prezentei norme și ale prevederilor legale incidente." Prin urmare, FGA trebuie să preia și să plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul și nu asigurătorul răspunde față de terțele persoane păgubite.

În opinia recurentului, penalitățile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii, conform art. 1535 C. civ., sancțiuni aplicabile asigurătorului pentru neplata în termen a unei despăgubiri, care constituie, totodată, contravenție, conform art. 63 din Legea nr. 136/1995, iar sancțiunea se aplică contravenientului, răspunderea fiind personală. Totodată, legea de organizare a FGA nu prevede preluarea tuturor datoriilor societății de asigurare și nu prevede posibilitatea plății penalităților de întârziere de către FGA. În plus, FGA nu reprezintă continuatorul B. și nu are nici calitatea de reprezentant și nici de terț garant, aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalitățile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credală și nu de la FGA, a cărui unică sarcină este să plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a falimentului.

Față de apărările expuse pe larg din perspectiva reliefată, invocate pe fondul cauzei, a susținut că prima instanță nu a făcut nicio referire la acestea în motivarea sa, apreciind că sentința pronunțată este nemotivată.

Astfel, în contextul prezentării unor considerente de ordin teoretic referitoare la obligația instanței de a motiva hotărârile pronunțate, a arătat că instanța de fond a reținut că legiuitorul a reglementat posibilitatea FGA de a înscrie oricând la masa credală, invocând în acest sens dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă, prevederile invocate nu se referă strict la sumele achitate creditorilor de asigurare, ci și la cheltuielile ocazionate de FGA pentru instrumentarea dosarelor de daună, de la cheltuieli cu personalul și până la cheltuieli ocazionate de constatarea daunelor.

În susținerea celor arătate a citat prevederile art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 și a afirmat că legiuitorul, nu numai că a prevăzut situația în care toți creditorii asigurătorului în faliment s-ar adresa FGA, dar a reglementat în mod expres verificarea titlurilor de către FGA și preluarea în plată strict a sumelor reprezentând creanțe de asigurări, fără a fi asumate și sumele datorate de asigurător pentru neplata în termen sau pentru sancțiunile aplicate acestuia. Totodată, rațiunea inserării în cuprinsul Normei ASF nr. 16/2015 a art. 29, este întemeiată pe dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014.

În final, a menționat că din interpretarea coroborată a art. 2223 din C. civ. cu art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 75 din Legea nr. 85/2014, rezultă că sumele pretinse cu titlu de penalități nu ar putea fi recuperate decât în cadrul procedurii insolvenței, motive pentru care se impune admiterea recursului așa cum a fost formulat și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare față de recursul A., prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat și menținerea sentinței de fond pe aspectele criticate de reclamantă, pentru motivele arătate.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse în cauză, constată că este fondat recursul declarat de pârât, în sensul că soluția de admitere în parte a acțiunii a fost dată cu interpretarea greșită a normelor legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să-l admită și să reformeze în consecință sentința de fond. Totodată, constată că recursul reclamantei este nefondat, în considerarea motivelor ce vor fi arătate în continuare.

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea deciziei nr. 25212/26.11.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la plata sumei de 8345,87 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În fapt, se reține că prin Decizia nr. 25212/26.11.2020 Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată cu privire la debitul principal și a respins-o cu privire la penalitățile și la cheltuielile de judecată, considerând că aceste sume nu izvorăsc dintr-un contract de asigurare și, ca atare, că nu reprezintă creanțe de asigurări și nu pot fi achitate din disponibilitățile Fondului.

Apreciind că raționamentul Fondului de Garantare a Asiguraților nu este corect și că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată este nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva actului, solicitând anularea acestuia în parte și obligarea pârâtului la plata sumei de 8345,87 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015.

Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat în parte decizia atacată, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de plată a penalităților de întârziere, cu consecința obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 6.917,12 RON reprezentând penalități de întârziere, respingând în rest acțiunea cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul menționat.

1.1. Pârâtul a criticat sentința de fond, invocând în primul rând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Circumscris acestui motiv de nelegalitate recurentul a susținut că, deși a invocat apărări în ceea ce privește obligația FGA de a plăti despăgubirile în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, care îi reglementează atribuțiile, și nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul în faliment, fiind evident că sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăților aflate în faliment sunt suportate de către ceilalți asigurători din piață, prima instanță nu a făcut nicio referire la aceste apărări în motivarea sentinței pronunțate, așa încât aceasta este nemotivată.

Astfel, instanța de fond a reținut că legiuitorul a reglementat posibilitatea FGA de a înscrie oricând la masa credală, invocând în acest sens dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă, în opinia recurentului-pârât, prevederile legale invocate nu se referă strict la sumele achitate creditorilor de asigurare, ci inclusiv la cheltuielile ocazionate de FGA pentru instrumentarea dosarelor de daună, de la cheltuieli cu personalul și până la cheltuieli ocazionate cu constatarea daunelor.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând motivele care au fundamentat soluția adoptată inclusiv din perspectiva aspectelor reliefate de către recurentul-pârât, astfel cum reiese din considerentele reținute în paginile 5-6 ale sentinței atacate.

Întrucât alegațiile recurentului-pârât nu reflectă decât dezacordul acestuia în ceea ce privește argumentele care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-pârât pe această cale se invocă, în esență, eventual o greșită interpretare și aplicare a normelor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, prima instanță pronunțând o soluție cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material.

Recurentul-pârât a susținut, în esență, că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod greșit cadrul normativ incident în materie, întrucât penalitățile de întârziere nu se circumscriu noțiunii de creanță de asigurare. Criticile părții sunt fondate și urmează a fi admise.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului, respectiv "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Așadar, din textele de lege anterior menționate rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a putea fi recuperate sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este obligatoriu ca acestea să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, întrucât este vorba despre un drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a Legii nr. 213/2015 și a Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract sau poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În speță, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Ca atare, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

1.2. Reclamanta a criticat sentința de fond în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, invocând greșita aplicare și încălcare a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, precum și incidența în speță a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează, așa cum s-a precizat, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, precum și cheltuielile de judecată, și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, atât penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, cât și cheltuielile de judecată generate de litigiul invocat, reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că nici penalitățile de întârziere și nici cheltuielile de judecată generate de litigiul soluționat cu sentința civilă evocată nu își au sursa într-un contract de asigurare, așa încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile FGA. Totodată, a considerat că aceste despăgubiri au fost gândite ca daune moratorii, iar dispozițiile legale ce reglementează plata acestora se aplică doar societăților de asigurare, nu și Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin urmare, obligația de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu se naște în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale sau legale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, fiind prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-și îndeplinește la timp obligațiile sau nu le îndeplinește în mod corespunzător.

Față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reține că nici cheltuielile de judecată stabilite în cadrul dosarului nr. x/2015 nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de aceste texte de lege, deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de FGA doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea normelor ce reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod clar că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la cheltuielilor de judecată generate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

Nici susținerile recurentei potrivit cărora cheltuielile de judecată ar avea caracter accesoriu obligațiilor specifice asigurătorului falit și că ar fi preluate de către FGA în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, nu pot fi primite.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul aflat în faliment produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile normele care se aplicau societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma menționată neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata unor astfel de despăgubiri în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Așa cum s-a precizat, FGA plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate.

Totodată, Înalta Curte reține că procedura derulată de FGA în temeiul Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanțele de asigurări în condițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma ASF nr. 16/2015.

Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară și se desfășoară conform procedurii reglementate prin Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele ce excedează plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum și al creditorilor ale căror creanțe, deși derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanțelor de asigurări.

În concluzie, evaluarea creanței de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma condițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanță de asigurare și cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.

Cât privește invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că aceasta nu este aplicabilă în cauză, întrucât nu s-a reținut că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului și nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată generate de litigiul invocat reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015.

Instanța supremă doar a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, iar, ulterior, a indicat în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a precizat, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de Legea nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În plus, se reține că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, cheltuielile de judecată solicitate nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25212/26.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect, numai în ceea ce privește sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată generate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, că nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora și, totodată, că nu rezultă din contractul de asigurare.

În consecință, sentința de fond va fi menținută sub aspectul soluției pronunțate asupra sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, urmarea respingerii recursului reclamantei, și va fi reformată sub cel al soluției pronunțate asupra sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere, conform argumentelor reținute în precedent în analiza recursului exercitat de pârât.

Referitor la cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului exercitat de pârât, de casare a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei pe fond, de respingere în tot a acțiunii formulate de reclamantă, în temeiul art. 451 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligată recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârât, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Totodată, va obliga recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că soluția asupra despăgubirilor pretinse de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1940 din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.