ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4894/2023

Ședința publică din data de 27 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 22.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților – FGA: 1. Anularea în parte a deciziei FGA nr. 25208/26.11.2020, ca fiind nelegală; 2. Obligarea pârâtului la plata sumei de 929,23 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1941 de la data de 15.12.2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR – FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a fost anulată în parte decizia nr. 25208/26.11.2020 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere și obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 748,33 RON reprezentând penalități de întârziere; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 124,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a recursului, casare a sentinței civile atacate și respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esență, în motivare, a susținut că, în contra celor reținute de prima instanță de judecată, Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă în cauza de față deoarece prin această decizie interpretativă nu s-a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, s-a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

A invocat aplicabilitatea în speță a disp. art. 80 din Legea nr. 85/2014, cu mențiunea că sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilitățile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment.

Fondul nu este un garant al asigurătorului, ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie și obligația Fondului să plătească penalitățile de întârziere datorate de asigurător sau cheltuielile de judecată.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și in ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, astfel încât ca instanța de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligații decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Cu privire la penalitățile de întârziere a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizații, este evident ca penalitățile constituie o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor-sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce își au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Ca și temei de drept a invocat prevederile art. 2214 C. civ., art. 2223 C. civ., art. 3 Legea nr. 213/2015, art. 12 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu dispozițiile art. 16 din aceeași norma.

FGA trebuie să preia si să plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul si nu asigurătorul răspunde fata de terțele persoane păgubite.

Nu orice sancțiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraților trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalități de întârziere, onorarii experți/avocați, care deși au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul B., nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terț garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalitățile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalitățile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident că în cazul Fondului de Garantare a Asiguraților legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorității de Supraveghere Financiara nr. 16/2015 și art. 6 din Legea nr. 213/2015, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăților aflate in faliment sunt suportate de către ceilalți asigurători din piața si resimțite de toți consumatorii finali (asigurații de RCA) care se vad nevoiți sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuții.

Din perspectiva punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a precizat că prima instanță nu a făcut nicio referire la apărările sale, astfel că sentința pronunțata pe fond este nemotivata.

A invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. Articolul 6 alin. (1) al CEDO prevede obligația instanțelor de a-si motiva hotărârile, dar nu poate fi înțeles în sensul ca acesta prevede obligația furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – reclamantă A. S.A. nu a depus întâmpinare la dosar, deși a fost legal citată cu copie a motivelor de recurs formulate în cauză.

2.1. Procedura de soluționare a recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, prin cererea de recurs, a invocat motivul de casare de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă toate criticile formulate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate sunt neîntemeiate. Prima instanță a expus în motivare, potrivit disp. art. 425 C. proc. civ., raționamentul juridic care a condus la emiterea soluției de admitere a acțiunii, iar hotărârea civilă atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei care să determine instanța de control judiciar să valideze afirmațiile din cererea de recurs relative la nemotivarea hotărârii de la fond.

Așadar, prin motivarea soluției de admitere a acțiunii, care a fost contrară punctului de vedere exprimat de intimatul – pârât în fața primei instanțe, nu se poate aprecia că nu au fost avute în vedere apărările acestuia expuse la judecata de fond.

Mai mult decât atât, chiar recurentul-pârât susține că, deși articolul 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile, aceasta nu poate fi înțeleasă în sensul că stabilește obligația furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

În considerarea celor anterior menționate, Înalta Curte conchide că hotărârea de la fondul cauzei nu este nemotivată.

Alta este soluția la care Înalta Curte va ajunge în analiza celui de-al doilea motiv de casare întemeiat pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de nelegalitate este apreciat ca fiind fondat și va fi admis de instanța de control judiciar, cu consecința casării sentinței civile atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

Subsumat cadrului factual al speței, Înalta Curte reține că prin cererea de plată cu nr. x/16.03.2016 aferentă dosarului de daună nr. x, A. S.A. a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA) să îi achite inclusiv suma de 748,33 RON cu titlu penalități de întârziere și suma de 180,90 RON cheltuieli de judecată.

Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016 formulată de reclamantă, Fondul a emis decizia FGA nr. 25208/26.11.2020 prin care a admis debitului principal în cuantum de 2227 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului, și a respins cererea pentru suma reprezentând penalități de întârziere și cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, reținându-se în esență că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată respective nu sunt creanțe de asigurări.

Reclamanta a contestat decizia FGA, arătând ca aceasta este nelegală, întrucât penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt creanțe de asigurare, subsumând argumentului principal din cererea introductivă aspectul pretinsei nerespectări a Deciziei Inaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020.

Curtea de Apel București a validat pretențiile reclamantei doar în limita creanței reprezentând penalitățile de întârziere.

Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată era neîntemeiată sub toate aspectele.

Astfel, deși Decizia FGA nr. 25208/26.11.2020 analizează grupat atât solicitarea de plată a debitului principal, cât și a penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată pretinse, totuși admiterea la plată a debitului principal și respingerea la plată a accesoriilor și a cheltuielilor de judecată se întemeiază pe argumente distincte.

Rațiunile care stau la baza respingerii de la plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată pleacă de la natura raportului juridic substanțial dintre reclamant și pârât.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este nici răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi și obligații al B. S.A. și nici fidejusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător în temeiul Legii nr. 213/2015.

Raporturile de drept substanțial dintre victimele accidentului (sau asigurătorii care se subrogă în drepturile acestora) și FGA nu se nasc direct din fapta juridică ilicită sau din contractul de asigurare, ci în temeiul prevederilor speciale ale art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Este adevărat că pentru stabilirea creanței de asigurare trebuie avute în vedere, inițial, normele juridice de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală și răspunderea asigurătorului, dar acestea trebuie analizate prin prisma prevederilor speciale, derogatorii, care reglementează repararea prejudiciilor de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Altfel spus, răspunderea FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu poate fi mai gravă decât cea stabilită potrivit dreptului comun, dar prejudiciul care se cuvine a fi reparat de Fond poate fi restrâns de prevederile legii speciale, urmând ca persoana vătămată să își recupereze integral dauna prin acțiuni formulate pe calea dreptului comun îndreptate contra asigurătorului și înscrierea la masa credală sau prin acțiuni îndreptate contra persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, în raporturile cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR pretențiile pot avea doar ca limită maximă despăgubirile care pot fi obținute în temeiul dreptului comun sau al contractului de asigurare.

Pornind de la prevederile dreptului comun (art. 1349 și art. 1357 C. civ.), în materia răspunderii pentru fapta ilicită, Înalta Curte reține că sunt condiții generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, un raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulație, plata despăgubirilor revine societății de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment, astfel cum reiese din art. 49 din Legea nr. 136/1996 (valabil la data producerii accidentului) care prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil. Totodată, din art. 50 al Legii nr. 136/1996 reiese că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar art. 53 din Legea nr. 136/1996 stabilește că, prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Anterior enunțării definiției creanței de asigurare, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 (valabil la data nașterii raportului juridic care a generat creanța) a limitat sfera creanței de asigurare garantate.

Astfel, potrivit dispoziției legale menționate mai sus, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contracte de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

Așadar, Fondul de Garantare a Asiguraților plătește despăgubirile numai în temeiul obligației sale legale de garantare, a cărei întindere a fost limitată la indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, și nu se întinde asupra penalităților de întârziere determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, la analizarea cuantumului despăgubirilor acordate de Fond și a regulilor de stabilire a acestui cuantum, între Fond și reclamant nu se aplică în mod direct contractul de asigurare, lipsind o subrogare în obligațiile asigurătorului garantat, în speță B. S.A., ci sunt, cu prioritate, aplicabile limitele de despăgubire rezultate din aplicarea legii speciale care reglementează activitatea FGA.

Interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și a) art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 nu poate conduce la concluzia că această prevedere legală extinde conținutul obligației de garantare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (3) din aceeași lege, în vigoare la data nașterii dreptului de creanță. De asemenea, caracterul accesoriu al creanței reprezentând penalități nu poate conduce la extinderea obiectului garanției legale.

Prin urmare, în raporturile sale cu Fondul, reclamanta nu poate pretinde decât plata unei creanțe de asigurări constând în indemnizații/despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, și nu daune-interese moratorii, care excedează specializării garanției legale stabilite în sarcina Fondului.

Nu se poate recurge la argumentul referitor la scopul legii pentru a extinde sfera garanției legale, pentru că este atributul legiuitorului să stabilească limitele în care recurentul - pârât garantează pentru acest risc. În contextul legislativ de la data nașterii raportului juridic obligațional, limita suportării acestor riscuri de către FGA este acoperirea pagubei generată de producerea accidentului rutier, nu și acoperirea consecințelor conduitei culpabile a asigurătorului intrat în faliment în raporturile sale contractuale sau procesuale.

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu a negat obligația societății de asigurare aflate în stare de faliment de a plăti penalități de întârziere, ci a invocat faptul că limita obligației sale legale de garantare nu se întinde și asupra acestor creanțe datorate de B. S.A. reclamantei din prezenta cauză.

Prin urmare, față de argumentele anterior expuse, pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu este continuatorul în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment și el poate fi obligat la plata despăgubirilor doar în temeiul legii. Or, penalitățile de întârziere sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului în faliment B. S.A. și nu pot fi imputate, așa cum s-a arătat deja, pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

În plus, decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este incidentă în prezenta cauză, prin aceasta fiind dezlegate aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza și chestiunea întinderii garanției legale a FGA.

Astfel, instanța supremă a fost chemată să dezlege următoarele probleme de drept: 1) dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; 2) dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; 3) dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin urmare, contextul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat noțiunea de "creanță de asigurare" nu era legat de sfera întinderii garanției Fondului, ci de includerea în noțiunea de creanță de asigurare a creanței izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În sfârșit, relevante sunt și prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora: *art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului."; *art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)"; *art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."; * art. 64:,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)". [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate, Înalta Curtea observă că penalitățile de întârziere litigioase nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte constată că este neîntemeiată în întregime cererea de chemare în judecată, inclusiv cu privire la pretențiile părții reclamante reprezentând penalități de întârziere.

Fiind respinsă cererea de chemare în judecată referitor la capătul principal de cerere, devine lipsit de temei și capătul accesoriu de cerere referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în legătură cu această cerere de chemare în judecată, raportat la dispozițiile art. 494, art. 477 alin. (1) teza finală, respectiv art. 453 și urm. C. proc. civ.

Totodată, față de soluția de admitere a căii de atac a recursului promovat de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, se impune respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimata-reclamantă A. S.A. în această fază procesuală, aceasta fiind, în accepțiunea textului de lege de la art. 453 C. proc. civ., partea procesuală care a pierdut procesul și care nu este îndreptățită la a i se acorda cheltuieli de judecată.

În schimb, raportat la dispozițiile art. 453 și urm. C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON către recurentul-pârât, respectiv taxa judiciară de timbru necesară pentru legala învestire a instanței de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinței, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, va casa sentința atacată, iar pe fond va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1941 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Obligă intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON către recurent.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs formulată de intimata – reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.