Decizia nr. 5275/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1503/2021 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 16.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 25882/24.03.2021, emisa de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 326,90 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 18736/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2015 și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1503 din 25 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR. A fost anulată în parte decizia nr. 25882/24.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv pct. 2 din decizie și obligat pârâtul la plata despăgubirii în sumă de 526,90 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs formulată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în consecință, respingerea contestației, cu cheltuieli de judecată. În motivarea căii de atac recurentul a arătat, în esență, că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabila in cauza, căci prin decizia menționata Fondul nu a respins suma solicitata prin raportare la plafonul stabilit per creditor. Redând cuprinsul paragrafului 124 și 125 al deciziei anterior menționate, a precizat recurentul că prin interpretarea oferită de ÎCCJ nu s-a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Fapta persoanei vinovate de săvârșirea accidentului, care dă naștere dreptului la executarea contractului de asigurare RCA este distinctă de fapta asigurătorului RCA în cadrul acțiunii în regres, plata penalităților fiind condiționată de existența unei fapte culpabile a asigurătorului RCA în cadrul raporturilor juridice ce iau naștere între acesta și asigurătorul CASCO, constând în nerespectarea termenelor de plată prevăzute prin act administrativ cu caracter normativ. Pe cale de consecință, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, rezulta că suma solicitată de reclamanta cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 521 C. proc. civ., in condițiile in care a făcut aplicarea Deciziei 29/2020 deși chestiunea privind natura juridica a penalităților nu a făcut obiectul unei sesizări pe dezlegarea chestiunii de drept, fiind așadar incidente prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Conform art. 12 alin. (2) teza finala din Legea nr. 213/2015, instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Trebuie subliniat ca sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilitățile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment. Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligația ca FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sa plătească penalitățile de întârziere datorate de asigurător ori cheltuielile de judecata. Legea speciala nu a prevăzut o garanție legala si in ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, astfel încât instanța de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligații decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Prin urmare, instanța de fond a făcut o greșita aplicare atât a dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, cat si a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015, A mai susținut că penalitățile de întârziere nu se circumscriu noțiunii de creanța de asigurare. Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) plătește din disponibilitățile sale in cazul falimentului unui asigurator doar creanțe de asigurări. Analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizații, este evident ca penalitățile constituie o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor - sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce își au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare. Despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibila in natura, cum este de exemplu cazul daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunului asigurat, sau cum sunt daunele morale. A precizat că din prevederile cuprinse în art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și a art. 2214 C. civ., nu rezultă că penalitățile de întârziere ar fi incluse in noțiunea de despăgubiri. Intimata – reclamantă pentru a beneficia de despăgubiri trebuie sa îndeplinească una dintre cele 3 condiții prevăzute de art. 3 Legea nr. 213/2015, respectiv sa fie persoana asigurata, să fie beneficiarul asigurării și să fie persoana păgubita in cazul asigurării de răspundere civila. Trebuie prin urmare sa existe raport direct de cauzalitate intre producerea riscului asigurat(accident) fapta culpabila a asiguratului B. si prejudiciul produs, or, neplata despăgubirii in termen este consecința faptei asigurătorului si nu a asiguratului, căci fapta sa a produs doar pagube materiale iau prejudicii nepatrimoniale, ce trebuie după caz reparate. Penalitățile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii (art. 1535 noul C. civ.), sancțiuni aplicabile asigurătorului pentru neplata in termen a unei despăgubiri, care constituie totodată contravenție. Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul B.- nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terț garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalitățile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului. Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalitățile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie. Din interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 2223 C. civ., art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 si art. 75 din Legea nr. 85/2014, rezulta ca sumele pretinse cu titlu de penalități nu ar putea fi recuperate decât in cadrul procedurii insolventei. Având in vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că instanța de fond a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, respectiv a prev. Art. 2214, art. 2223 C. civ., art. 75 si 80 din Legea nr. 85/2014, fiind incidente prev. Art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Apărările intimatei Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. În motivare, a arătat că un element esențial al calificării unei pretenții ca reprezentând creanță de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 îl reprezintă izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică însăși încadrând în această categorie "despăgubirile/indemnizațiile" și "primele". Totodată, a invocat intimata dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 18 din Legea nr. 213/2015 și a arătat și faptul că FGA intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire, fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuțiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului, fiind garantul pentru totalitatea despăgubirilor civile, inclusiv a cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/17.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 1702,59 RON, reprezentând despăgubiri, 326,90 RON, reprezentând penalități de întârziere și 200 cheltuieli de judecată așa cum au fost acestea stabilite prin sentința civilă nr. 18736/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 București. În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25882/24.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis la plată suma de 1702,59 RON, reprezentând despăgubiri și respins plata sumelor de 326,90 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecată, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Contrar celor reținute de instanța de fond și susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, datorate de asigurătorul B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt fondate. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)" Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii poliței de asigurare): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Cu privire la inaplicabilitatea în speță a deciziei nr. 29/2020, Înalta Curte arată că problema de drept ce a fost dezlegată prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres. Reclamanta s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare.". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de reclamantă și greșit confirmat de instanța de fond (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor." Înalta Curte subliniază că penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Totodată, nu poate fi reținut ca întemeiat nici considerentul instanței de fond care se sprijină pe prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători de la asigurătorii faliți, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor. În concluzie, penalitățile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinței recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât. Pentru aceste considerente, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A..