ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1537/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25973/30.03.2021 prin care solicită anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 7.311,60 RON reprezentând penalități de întârziere și 965,41 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 10957/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1642 pronunțată la data de 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 1642 din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 25973/30.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 7.311.60 reprezentând penalități de întârziere și 965.41 RON cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 10957/2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice și nelegale. Astfel, în cadrul primei critici a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanța supremă a stabilit, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanțe de asigurare. În acest sens a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la pct. 124 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conțin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Ca urmare, a arătat că relevant este faptul că penalitățile de întârziere/cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărui culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond pentru pronunțarea cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Citând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma 14/2011, a precizat că, potrivit acestora, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar prevederile inserate în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma ASF nr. 14/2011 precum și art. 37 din Norma nr. 14/2011. În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanțe, respectiv: despăgubirile, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect. A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Împrejurarea că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare nu constituie un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare. De asemenea, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva pronunțării cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. În acest sens a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, iar o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Or, prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și/sau cheltuieli de judecată, iar dacă Fondul poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere. Printr-o altă critică se susține că hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. Referitor la chestiunile deduse judecății în litigiul purtat între A. și B. este dincolo de orice îndoială că instanță de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA. În aceste condiții, aflându-ne în prezența unei hotărâri judecătorești - act jurisdicțional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii și a autorității lucrului judecat - Fondul este ținut să respecte dezlegările și dispozițiile statuate prin aceasta fără a mai putea pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. A permite Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor acordate prin sentința civilă nr. 10957/2015, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. x/2014 echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativității efectelor acestei hotărâri judecătorești, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că în raport de Legea nr. 213/2015 este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înțeles să își execute obligațiile la termenul scadent. II. Soluția instanței de recurs. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși este invocat, acest motiv de recurs nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menționat s-ar încadra critica de nelegalitate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurentul-reclamant. Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentului doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs. Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., amintește Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de prima instanță cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 14/2011, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și cheltuielile de judecată și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. În fapt, prin Decizia nr. 25973/30.03.2021, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea reclamantei de plată pentru suma de 16.808 RON reprezentând despăgubiri și a respins solicitarea acesteia de plată a sumei de 7.311,60 RON reprezentând penalități de întârziere și 965,41 RON cheltuieli de judecată, cu motivarea că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții legale prin care se definește noțiunea de creanță de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În acest sens este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Așa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate. De asemenea, Înalta Curte reține că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraților conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanțele de asigurări în condițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015. Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară și se desfășoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum și al creditorilor ale căror creanțe, deși derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanțelor de asigurări. În concluzie, evaluarea creanței de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma condițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanță de asigurare și cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată de vreme ce nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor. Așadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate. Cât privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. Instanța de control judiciar urmează să rețină și faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispozițiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conținutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO și achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere/cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25973/30.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurenta reclamantă A. S.A. și va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de aceeași recurentă împotriva sentinței civile nr. 1642 din 12 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.