ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 804/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data de 15.09.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 2551/23.12.2020 emise de pârât și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 2.939,49 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 1.141,81 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 13735/14.10.2015 a Judecătoriei Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1026 din 28 iunie 2021, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Decizia nr. 2551/23.12.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv pct. 2 din decizie, numai în ceea ce privește cererea de plată a penalităților de întârziere.

A obligat pârâtul la plata despăgubirii în sumă de 2.939,49 RON, reprezentând penalități de întârziere.

A respins cererea având ca obiect cheltuielile de judecată stabilite în dosarul nr. x/2015, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu în cuantum total de 343 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea contestației formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.

A susținut recurentul-pârât că a respins cererea de plată pentru penalitățile de întârziere și cheltuieli de judecată motivat de faptul că acestea nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar FGA nu este continuator/mandatar/succesor al asigurătorilor faliți, instanța de fond în mod greșit apreciind că FGA nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

FGA analizează evenimentul asigurat și produs respectând dispozițiile legale și condițiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit dar nu se confundă cu asigurătorul falit, nu a fost parte contractantă și culpa contractuală nu aparține și nici nu poate aparține FGA.

Achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma unei cereri și în urma analizării evenimentului asigurat și produs prin raportare la dispozițiile legii și ale condițiilor de asigurare, prin urmare achită despăgubiri prin efectul legii și nu ca efect al contractului de asigurare.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA și a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală și implicit obligarea FGA de a suporta această culpă.

Răspunderea contractuală nu va exista decât în cazul încălcării unei obligații care rezultă dintr-un contract valabil încheiat între persoana responsabilă și victimă. Regula potrivit căreia răspunderea contractuală nu intervine decât în măsura în care există un contract este absolută.

FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată și nici obligații precontractuale.

Dacă răspunderea contractuală nu se declanșează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilității acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea.

Or, FGA nu este succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanțe FGA-ului.

De altfel, prin Decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 26/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit foarte clar că FGA nu este și nu poate fi parte responsabilă civilmente.

Având în vedere angajamentul contractual, nerespectarea obligației reprezintă o faptă ilicită care angajează răspunderea debitorului. Caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual și, totodată, din încălcarea dispozițiilor C. civ. care reglementează raportul contractual în cauză.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol nefiind dezvoltat în niciun fel de către recurentul-pârât.

3.1. Din actele dosarului rezultă că, prin Decizia FGA nr. 25511/23.12.2020, a fost admisă parțial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/15.03.2016, iar suma reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere în cuantum de 4.081,30 RON a fost respinsă la plată, reținându-se, în esență, că asiguratorul nu datorează penalități de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat, ci în baza culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală. Totodată, s-a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul în drepturi și obligații al B. S.A., astfel că dispozițiile privind cuantumul și calculul penalităților de întârziere nu îi pot fi aplicabile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a formulat acțiune, iar prima instanță a anulat parțial decizia și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri în sumă de 2.939,49 RON, reprezentând penalități de întârziere, apreciind că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanță de asigurare în sensul legii.

Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată de instanța de fond, apreciind că aceasta a interpretat eronat dispozițiile legale incidente în ceea ce privește caracterul de creanță de asigurări a penalităților de întârziere.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în neexecutarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora, "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor, întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe de altă parte, Norma ASF nr. 16/2015 prevede clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Or, în cauza de față, intimata-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În ceea ce privește invocarea de către reclamanta A. S.A., prin acțiune, a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât recurentul-pârât să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, instanța de fond în mod greșit anulând pct. 2 din Decizia atacată și obligând pârâtul FGA la plata penalităților de întârziere.

3.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1026 din 28 iunie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.