ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5701/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.11.2020, cu nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, a solicitat instanței de judecată să dispună următoarele:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 472 din 26 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților.

A anulat în parte decizia nr. 24643/20.10.2020 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 528,57 RON reprezentând penalități de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.103 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.4. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 472 din 26 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs ambele părți.

1.4.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii și, după analizarea fondului, anularea în parte a deciziei FGA și obligarea intimatului la plata sumei de 230,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 București.

În drept, a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că hotărârea recurată, în ceea ce privește soluția referitoare la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 București, se bazează pe o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de ICCJ în Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Recurenta-reclamantă, făcând referire la considerentele reținute la pct. 123 și pct. 124 ale Deciziei nr. 29/2020 a ICCJ, a susținut că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. și cu privire la care FGA a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. își exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanță prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoașterii și valorificării dreptului său de regres. Așadar atât textul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213./2015 cât și Decizia nr. 29/2020 se suprapun perfect pe situația din speță, iar Decizia nr. 29/2020 este pe deplin aplicabilă în speță.

A mai arătat că, analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și intenția legiuitorului față de formularea textului, ICCJ a stipulat expres că în definiția creanței de asigurare, cu privire la care subzistă obligația de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligațiile principale de plată a despăgubirilor, cât și orice alte obligații accesorii acestora, așa cum este cazul sumelor solicitate în speța de față.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ și textului legal.

În continuare, a invocat încălcarea de către instanța de fond a prevederilor Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015 și ale principiilor generale de drept.

În opinia sa, interpretarea primei instanțe în sensul că prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul nu a stabilit în sarcina FGA obligația de a achita cheltuielile de judecată, întrucât acestea sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și aceste obligații de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, așa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plății creanțelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligațiile de plată a creanțelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată față de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligații de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea nr. 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăși plafonul de garantare care a fost stabilit la 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent dacă ele erau despăgubiri propriu-zise, penalități sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, nu se poate susține că aceste cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci ele se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susține că ar fi distincte de obligațiile decurgând din contractul de asigurare și de noțiunea de creanță de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligațiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acționează ca un garant. Nu există niciun text sau raționament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanțe în sensul că aceste cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanța principală, față de care sunt accesorii, încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct cheltuielilor de judecată, în lipsa vreunei dispoziții legale exprese care să permită acest lucru, instanța încalcă principiul: ubî lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 și art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenția legiuitorului în definirea întinderii obligației de plată a FGA. Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu orice sume plătite ulterior termenului legal general, iar detaliind aceste sume legea stipulează expres: orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Așadar este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri și orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită și de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015.

Din formularea acestui normativ este evident că, în înțelesul legiuitorului, pe de o parte, în noțiunea de creanțe de asigurări intră și dobânzile și alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilitățile sale, va plăti și dobânzi și alte cheltuieli.

Este incontestabil că Fondul nu s-ar putea înscrie la masa credală a asigurătorului falit decât cu dobânzi sau cheltuieli plătite de Fond, dar ocazionate de culpa asigurătorului falit, iar nu cu sume decurgând din culpa proprie, această din urmă situație echivalând cu o flagrantă încălcare a drepturilor creditorilor asigurătorului falit și a principiilor generale care guvernează procedura insolvenței.

1.4.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond în sensul respingerii penalităților de întârziere și menținerea deciziei FGA ca fiind temeinică și legală, cu obligarea reclamantei-intimate la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În esență, a arătat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că FGA nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

În acest sens, a menționat că FGA analizează evenimentul asigurat și produs respectând dizpozițiile legale și condițiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit, dar nu se confundă cu asigurătorul falit, deoarece nu a fost parte contractantă, iar culpa contractuală nu aparține și nici nu poate aparține FGA-ului.

FGA achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma analizării evenimentului asigurat și produs prin raportare la dispozițiile legii și ale condițiilor de asigurare, prin urmare FGA achită despăgubiri prin efectul legii și nu ca efect al contractului de asigurare. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA și a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală și, implicit, obligarea FGA de a suporta această culpă.

A arătat că FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată și nici obligații precontractuale. Dacă răspunderea contractuală nu se declanșează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilității acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea.

De asemenea, contractul de asigurare a încetat o dată cu declararea stării de faliment sau ca urmare al denunțării poliței de asigurare sau ajungerea acesteia la termen, însă producerea evenimentului asigurat în interiorul termenului valabilității contractului de asigurare atrage răspunderea contractuală pentru neexecutare a asigurătorului falit.

Or, FGA nu este succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanțe FGA-ului. De altfel, prin RIL-ul nr. 26/2017 ÎCCJ a stabilit foarte clar că FGA nu este și nu poate fi parte responsabilă civilmente.

A mai arătat că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile asigurătorului în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, precum și faptul că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit.

În concluzie, recurentul-pârât a apreciat că decizia contestată este legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a sumei de 528,57 RON reprezentând penalități de întârziere.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat.

1.5. Procedura de soluționare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin decizia nr. 24643/20.10.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguratorilor s-a admis cererea de plată pentru suma de 2.936,49 RON cu privire la debitul principal, reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat. Totodată, prin aceeași decizie, s-a respins cererea de plată, pentru suma de 759,13 RON cu privire la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată acordate prin sentința civilă nr. 18026/14.12.2015, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015, solicitate de reclamanta A. S.A.

Reclamanta a investit instanța de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei FGA nr. 24643/20.10.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 759,13 RON (din care 528,57 RON reprezentând penalități de întârziere și 230,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată) stabilite prin sentința civilă nr. 18026/14.12.2015, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015.

Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte decizia FGA nr. 24643/20.10.2020 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere și a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 528,57 RON reprezentând penalități de întârziere.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că este întemeiată cererea reclamantei de acordare a penalităților de întârziere, deoarece dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 care definesc creanța de asigurări nu exclud penalitățile de întârziere. Totodată, a reținut interpretarea obligatorie a Deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ potrivit căreia creanța de asigurări se referă și la penalități.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă a reținut că nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 care privesc daunele materiale, daunele morale și penalitățile izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Împotriva sentinței primei instanțe atât reclamanta, cât și pârâta au declarat recurs, părțile având opinii contrare asupra chestiunii supuse analizei instanței care a vizat penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și cheltuielile de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 18026/14.12.2015, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurentul-pârât a criticat soluția prin care a fost obligat la plata sumei de 528,57 RON reprezentând penalități de întârziere, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte, contrar opiniei judecătorului primei instanțe, reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, în acord cu susținerile recurentului-pârât, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor ori despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A. (intrată în procedura falimentului), nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă, fiind, prin urmare, întemeiate.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

2.3. Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În cazul dedus judecății, recurenta-reclamantă solicită și cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, dosar în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Este reținut și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Având în vedere raționamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

Prin urmare, nu poate fi validată interpretarea recurentei-reclamante potrivit căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligată B. S.A. reprezintă creanțe de asigurări, astfel cum sunt definite de legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213./2015.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24643/20.10.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care s-a admis cererea de plată a reclamantei doar cu privire la debitul principal.

2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A și să admită recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, să casează sentința recurată și, în rejudecare, să respingă în tot acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 472 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 472 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge în tot acțiunea.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.