ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3592/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26120 din 31.03.2021 solicitând instanței de judecată anularea în parte a deciziei contestate, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 7836,87 RON reprezentând penalități de întârziere și 1489,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 18695/2015 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2015 și de asemenea plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 413 din data de 02.03.2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților – FGA; a anulat în parte decizia nr. 26120/31.03.2021 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei 7.836,87 RON reprezentând penalități de întârziere.

Împotriva sentinței civile nr. 413 din data de 02.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților – FGA.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivele de nelegalitate, care se circumscriu cazului de casare prevăzut de C. proc. civ. la art. 488 alin. (1) pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Sub acest aspect se susține că, contrar argumentelor instanței de fond, Decizia ICCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauză, căci prin decizia criticată ce face obiectul judecății Fondul nu a respins suma solicitată prin raportare la plafonul stabilit per creditor. Așadar, consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 521 C. proc. civ.

În ce privește decizia 29/2020, este adevărat că în considerente, în cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, instanța supremă reține că "Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru ca aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singura creanță, și anume contractual de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare". Aceste referiri ale ICCJ la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate însă în mod trunchiat, separat de restul considerentelor deciziei precitate și fără a ține cont de obiectul sesizării. Instanța supremă face referire expresă la faptul că aceste "creanțe de asigurări", fie ele și penalități, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

De asemenea, la paragraful următor Înalta Curte arată că: "125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conținutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuala (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, și nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă și clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de societate ÎI reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Având în vedere aceste clarificări ulterioare, este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii- respectiv a dispozițiilor art. 50 din legea nr. 136/1995- versiunea în vigoare la data încheierii contractului RCA, respectiv a art. 2223 C. civ.. - incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și anume că, penalitățile de întârziere nu constituie creanțe de asigurări.

Conform art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 alin. (3): Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, Ia care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.

În același sens sunt si prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora: în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul B.- nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terț garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar- iar debitele privind penalitățile de intarziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare- respectiv cele referitoare la penalitățile de întarziere (întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii- cf art. 16 Norma ASF 16/2015); nici legea 213/2015 și nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităților de intarziere în caz ca nu si-ar indcplini obligațiile, după cum nu se prevede un termen maximal in care FGA ar trebui sa soluționeze o cerere de despăgubire.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalitățile de intarziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident, că în cazul Fondului de Garantare a Asiguraților, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor și nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul în faliment, ba chiar reglementează în mod expres ca Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorității de Supraveghere Financiara nr. 16/2015: Dacă disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru efectuarea plăților de indemnizații/despăgubiri cuvenite creditorilor de asigurări, plata acestora se va efectua pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de lege. Autoritatea de Supraveghere Financiară poate majora oricând cuantumul cotei procentuale până la limita prevăzuta la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Art. 6 din Legea nr. 213/2015 prevede:" (1) Contribuțiile datorate Fondului de către asigurători se calculează separat pe cele două categorii de asigurări, respectiv asigurări generale și asigurări de viață, pe baza evidențelor contabile lunare ale acestora, aplicându-se o cotă procentuală stabilită conform prevederilor alin. (3). (2) Cota procentuală a contribuțiilor nu va putea depăși 10% din primele brute încasate de asigurători din activitatea de asigurări directe."

Printr-o altă critică, recurentul-pârât susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 80 din legea nr. 85/2014 în sensul că, în mod greșit s-a reținut că acestea nu ar avea relevanță în cauză, ci ar trebui aplicate doar în ce privește înscrierea la masa credală.

Potrivit art. 80 din Legea nr. 85/2014: (1) Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 103.

Împrejurarea care a fost ignorată de instanța de fond este aceea ca odată ce a intervenit falimentul societății de asigurare, sunt incidente prevederile legii nr. 85/2014, atât dispozițiile generale (privind suspendarea acțiunilor civile sau sistarea calculului penalităților- dat fiind ca prin acestea s-ar majora pasivul societății) cat si dispozițiile speciale privind rangul creanțelor, respectiv prioritatea la plata a creanțelor de asigurare.

De asemenea trebuie avute în vedere si principiile legii nr. 85/2014 ce vizează egalitatea de tratament a creditorilor in procedura colectiva de recuperare a creanțelor.

Prin urmare, nu se poate susține că o sumă ar putea fi recuperată din resursele FGA, însă nu și de la masa credală, pentru că în cazul acela se aplică dispozițiile art. 80 din legea 85/2014, dar se ignora că penalitățile nu sunt creanțe de asigurări, iar Fondul nu poate plați alt tip de creanțe.

3.2. Prin motivele de recurs, reclamanta A. S.A., arată că Fondul a emis Decizia nr. 26120/31.03.2021, prin care a admis la plată suma de 27.211,34 RON, reprezentând despăgubiri și a respins plata sumelor de 7.836,87 RON reprezentând penalități, respectiv de 1.489,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Sentința recurată este nelegală prin raportare la definiția conceptului de creanță de asigurare, așa cum a fost ea impusă cu titlu obligatoriu prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurare sunt definite ca fiind -creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele da-torate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Hotărarera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles sa-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ajungem în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă -Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare.

În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Normă:

Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de persoana prejudiciată.

Dispozițiile art. 37 din Normă menționează că:

a) "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculata pentru fiecare zi de întârziere."

Or, dacă sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt privite ca fiind sume datorate în ba2a contractului de asigurare, nu există niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute la lit. d) a aceluiași articol 26 (cheltuielile de judecată) să nu fie primite ca fiind datorate tot în baza contractului de asigurare. Iar argumentul este unul foarte simplu: art. 26 alin. (1) din Normă stabilește sumele dato¬rate de asigurător în baza contractului de asigurare.

Similar, nu există niciun argument pentru care penalitățile de întârziere prevăzute la art. 37 din Normă să nu fie privite la rândul lor ca fiind datorate în baza contractului de asigurare RCA.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția lipsei de interes față de împrejurarea că, prima instanță a admis cererea reclamantei cu privire la plata sumei de 7.836,87 RON reprezentând penalități, aspect în raport de care cererea de recurs este lipsită de interes. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, prin raportare la dezlegările date art. 4 din Legea nr. 213/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

6.1. Examinând cu prioritate excepția lipsei de interes, invocată de către intimată prin întâmpinare, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiție de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs.

Conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport de prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuie să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Condiția interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că atât timp cât cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă nu a fost admisă în totalitate de către prima instanță, aceasta justifică un interes în promovarea recursului.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.

6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. și pe cale de consecință, va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 7836,87 RON reprezentând penalități de întârziere și 1489,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 18695/2015 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2015 și de asemenea plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prima instanță a admis în parte cererea dedusă judecății și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei 7.836,87 RON reprezentând penalități de întârziere.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte, având în vedere că chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, va răspunde celor două părți litigante, prin considerente comune.

Astfel, Înalta Curte constată că ambele părți au invocat incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Prima instanță a reținut că potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări este definită ca reprezentând creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Din interpretarea acestor dispoziții a reținut că penalitățile de întârziere nu sunt excluse de la plată de către intimatul-pârât.

Contrar susținerilor primei instanțe, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție (sentința civilă nr. 18695/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015) nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Astfel, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, că decizia menționată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 26120/31.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod greșit că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, având în vedere că temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, fiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul pârâtului, va casa hotărârea recurată și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 413 din 2 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 iunie 2023.