ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1184/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 21.04.2021, sub nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26085 din 30.03.2021 solicitând instanței de judecată anularea în parte a deciziei contestate, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 661,50 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 16491/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014 și de asemenea plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 412 pronunțată la 2 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR - FGA a anulat în parte decizia nr. 26085/30.03.2021 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 661,50 RON reprezentând penalități de întârziere.

Împotriva sentinței sentința civilă nr. 412 pronunțată la 2 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA.

Reclamanta A. S.A., a criticat hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate, în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Sub un prim aspect, a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

A considerat că penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea de fond este netemeinică și nelegală, întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare.

În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare.

Respingând contestația formulată de A. pe motiv că sumele reprezentând cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a arătat că art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

În final, a criticat sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, în acest sens arătând că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Așadar, este evident că instanța de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurător.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a menționat următoarele:

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esență, în motivare, a susținut, contrar celor reținute de prima instanță de judecată, că Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă în cauza de față deoarece prin această decizie interpretativă nu s-a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, s-a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

A susțint că în solutionarea cauzei, instanta de fond a facut o gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 4 alin. (1) lit. a), coroborate cu dispozitiile art. 2, 11, 13, si 14 din Legea nr. 213/2015, dispozitiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, având în vedere că, Fondul plateste din disponibilitatile sale doar creante de asigurari - despagubirile/indemnizatiile și primele, rezultate direct din contract, nu și alte categorii de creante stabilite in sarcina asiguratorului în faliment.

În cauză penalitatile de intarziere și cheltuielile au fost stabilite de catre Judecatoria Sectorului 3 nu în baza contractului de asigurare, ci ca urmare a atitudinii culpabile a B., temeiul fiind raspunderea civila delictuală.

Totodata, potrivit dispozitiilor Legii nr. 213/2015 si ale Nomei ASF nr. 16/2015, aplicabile in cauza, Fondul de Garantare a Asiguratilor este constituit cu scop si destinatie specifice, nu se substituie asiguratorului aflat in insolventa. Fondul nu este succesorul in drepturi si obligatii al niciunui asigurator insolvent, nu preia drepturile, obligatiile si nici patrimoniul acestuia.

Susține că sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale, penalități și cheltuieli de judecată datorate de societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiilor art. 1349 și art. 1350 C. civ.. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 2214 C. civ., despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Penalitatile de intarziere au fost gandite ca daune moratorii, sanctiuni aplicabile asiguratorului pentru neplata in termen a unei despagubiri.

A indicat în susținerea celor consemnate anterior, decizii de speță ale Înaltei Curți și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată în cadrul ședinței din 13.12. 2021.

Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări fiecare solicitând respingerea recursului celeilalte părți ca nefondat.

II. Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și recursul pârâtului este fondat.

a) Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat în susținerea recursului formulat, în primul rând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de observat că recurenta a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, din dezvoltarea argumentelor expuse în cererea de recurs rezultă că partea nu a arătat concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentința de fond, neindicându-se astfel care dintre ipotezele cazului de casare invocat, ce vizează nemotivarea hotărârii, este întrunită în cauză.

În concluzie, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

b) În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, Înalta Curte, constată următoarele:

Prin Decizia FGA nr. 26085/30.03.2021 a fost admisă parțial cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 2700 cu privire la debitul principal, iar suma de 861,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere a fost respinsă la plată, reținându-se, în esență, că nu se justifică acordarea lor întrucât acestea nu reprezintă creanțe de asigurare.

În fapt, prin cererea de plată nr. x/16.11.2016 societatea reclamantă a solicitat pârâtului să aprobe plata despăgubirii totale în cuantum de 3561,54 RON, din care 2700,04 RON debit neachitat, penalități de întârziere aferente în cuantum de 661,50 RON, calculate cu respectarea prevederilor legale aplicabile, la valoarea debitului neachitat, cu respectarea art. 80 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a constatat că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanță de asigurare în sensul legii, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurare, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea parțial cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Această concluzie nu este infirmată nici de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", întrucât sancțiunile în discuție ar fi aplicabile exclusiv asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A.., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Aceleași argumente sunt valabile și în cazul invocării dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În concluzie, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât instituția - pârâtă să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al societății de asigurare, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod greșit că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanțe de asigurări, în condițiile în care răspunderea pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurentul - pârât în calea de atac a recursului vor conduce la reformarea hotărârii de fond, pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul - pârât, reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.A., ca nefondat și va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată. Totodată, va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 412 pronunțate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 412 pronunțate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând cauza:

Respinge cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR - FGA, ca neîntemeiată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul pârât.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 29 februarie 2024.