ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 152/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.04.2020 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație potriva Deciziei FGA nr. 25947/29.03.2021 solicitând: 1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală.

Obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1.523,59 RON reprezentând penalități de întârziere.

Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu, 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 778 din data de 13 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea și a anulat în parte decizia nr. 25947/29.03.2021 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.523,59 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și a sumei de 203 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 778 din data de 13 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prima critică formulată de FGA vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a Deciziei nr. 29/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Recurenta susține că această decizie nu este aplicabilă în speță, întrucât obiectul sesizării a vizat exclusiv interpretarea noțiunii de "creanță de asigurare" în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, în raport cu dreptul de regres al asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA aflat în faliment. În opinia recurentei, instanța supremă nu a statuat asupra naturii juridice a penalităților de întârziere, iar referirile la acestea din cuprinsul considerentelor deciziei nu pot fi interpretate extensiv, în lipsa unei sesizări formale pe această chestiune. Mai mult, FGA invocă Decizia nr. 4049/2020, prin care Înalta Curte a respins o sesizare privind natura juridică a penalităților de întârziere, reținând că nu există o dificultate serioasă de interpretare și că practica judiciară este deja cristalizată. A doua critică privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței. FGA susține că, potrivit acestui text, nicio dobândă, majorare sau penalitate nu poate fi adăugată unei creanțe născute anterior deschiderii procedurii de faliment. Întrucât penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă au fost generate ulterior producerii riscului asigurat, ca urmare a neexecutării obligației de plată de către asigurătorul în faliment, acestea nu pot fi acoperite din disponibilitățile Fondului. Recurenta subliniază că Fondul nu este succesorul universal al asigurătorului și nu poate fi obligat la plata unor sume care exced cadrul legal, în lipsa unei dispoziții exprese care să instituie o garanție legală și pentru daunele-interese moratorii. A treia critică se referă la lipsa elementelor de calcul privind penalitățile de întârziere. FGA arată că reclamanta nu a indicat modalitatea de calcul, perioada de referință sau cuantumul zilnic al penalității, ceea ce face imposibilă verificarea temeiniciei sumei pretinse. În opinia recurentei, instanța de fond a admis cererea fără a analiza aceste aspecte esențiale, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate în calea de atac. A patra critică vizează natura juridică a penalităților de întârziere, susținându-se că acestea nu se circumscriu noțiunii de "creanță de asigurare" în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. FGA invocă jurisprudența constantă a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia penalitățile de întârziere, dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurare, ci obligații civile rezultate din comportamentul culpabil al asigurătorului. Aceste sume nu derivă din contractul de asigurare, ci din răspunderea delictuală a asigurătorului pentru neexecutarea obligației de plată la termen. În acest sens, se invocă dispozițiile art. 1349 și art. 1350 C. civ., precum și art. 2214 C. civ., care definesc despăgubirea ca echivalentul pierderii suferite prin producerea riscului asigurat, fără a include penalitățile de întârziere. În susținerea poziției sale, FGA mai arată că dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care permit Fondului să înscrie la masa credală dobânzi și cheltuieli de judecată achitate din resursele proprii, nu pot fi interpretate ca recunoaștere a caracterului de creanță de asigurare al acestor sume. Textul vizează exclusiv situațiile în care Fondul a fost obligat la plată din culpa proprie, iar nu obligațiile asumate de asigurătorul în faliment. În lipsa unei legături directe cu contractul de asigurare și cu riscul asigurat, penalitățile de întârziere nu pot fi acoperite din disponibilitățile Fondului. În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că penalitățile de întârziere nu constituie creanțe de asigurare în sensul legii speciale, nu sunt acoperite de garanția instituită prin Legea nr. 213/2015 și nu pot fi impuse Fondului în lipsa unei dispoziții legale exprese.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/18.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 1.523,59 RON, reprezentând reprezentând penalități de întârziere. În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25947/29.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis la plată suma de 14.107,36 RON, reprezentând despăgubiri și respins plata sumei de 1.523,59 RON reprezentând penalități de întârziere, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Contrar celor reținute de instanța de fond și susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul Societatea de B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt fondate. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)" Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii poliței de asigurare): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Cu privire la inaplicabilitatea în speță a deciziei nr. 29/2020, Înalta Curte arată că problema de drept ce a fost dezlegată prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres. Reclamanta s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare.". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de reclamantă și greșit confirmat de instanța de fond (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: "(...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor." Înalta Curte subliniază că penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Totodată, nu poate fi reținut ca întemeiat nici considerentul instanței de fond care se sprijină pe prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători de la asigurătorii faliți, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor. În concluzie, penalitățile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinței recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât. Pentru aceste considerente, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A..