ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1570/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 4.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a deciziei FGA nr. 24658/20.10.2020, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 574.65 RON reprezentând penalități de întârziere, și a sumei de 798.53 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 13643/13.10.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, în dosarul nr. x/2015 și plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 523 din data de 9.04.2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 523 din data de 9.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, având în vedere că cererea de anulare a deciziei FGA nr. 24658/20.10.2020, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 574.65 RON reprezentând penalități de întârziere, și a sumei de 798.53 RON - reprezentând cheltuieli de judecată, a fost considerată legală și, în mod greșit s-a reținut că aceste cheltuieli nu intră în categoria creanțelor din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, iar creditorul poate recupera această sumă în cadrul procedurii de faliment. Penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și Legii nr. 213/2015. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că relevantă este Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept), prin care la considerentul de la punctul (124) s-a reținut că penalitățile de întarziere fac parte din categoria creanțelor de asigurări: "Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare". Conform Deciziei ÎCCJ nr. 86/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, pct. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației". Penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii și urmează soarta creanței principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către FGA. Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă arată că penalitățile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CSA 14/2011, Norma 23/2014). Cu alte cuvinte, acestea au natură contractuală și este izvorâtă din contract, nu doar obligația principală, ci și obligația de plată a accesoriilor. Prin cea de-a treia critică se arată că, FGA poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului relevant este că, potrivit Legii nr. 213/2015, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credulă, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale. Potrivit art. 18 din Legea 213/2015: "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale". Or, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA. Dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 menționează că: "Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)", iar Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) confirmă acest aspect. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, solicită admiterea recursului, anularea sentinței civile nr. 523/09.04.2021, anularea deciziei FGA și obligarea FGA la plata sumelor de 574.65 RON reprezentând penalități de întârziere și 798.53 RON reprezentând cheltuieli de judecată, solicitate prin cererea de plata înregistrată la FGA.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 02 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24658 din 20.10.2020 și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 574.65 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 798.53 RON reprezentând cheltuieli de judecată, stabilite prin sentința civilă nr. 13643/13.10.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamantul are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greșită a normelor de drept material referitoare la penalitățile de întârziere. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirilor, precum și cheltuielile de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător și reclamantă, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)" Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplății la timp a despăgubirii) și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept astfel cum arată reclamantul. Referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii (pct. 124) nu poate fi privită în afara restului considerentelor din cuprinsul cărora reiese că creanțele creditorilor de asigurări sunt cele care rezultă din contractul de asigurare. În concluzie, penalitățile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, precum și cheltuielile de judecată stabilite în litigiul care a avut ca obiect obligarea acestuia la plata despăgubirii, nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, în special cele prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale"), în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca și creanțe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție, motiv care nu conduce la reformarea sentinței recurate. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,