ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1273/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 8 iunie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea parțială a Deciziei nr. 14511/14.05.2018, emisă de pârât, în ceea ce privește respingerea cererii de plată pentru suma de 15.414 RON;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 15.414 RON, reprezentând debit restant și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 11.04.2017, data înregistrării cererii și până la plata efectivă a debitului;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 933 din 12 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat, în parte, Decizia nr. 14511 din 14.05.2018, emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 23.130 de RON și nu 13.225 de RON;

(iii) a obligat pârâtul la plata sumei de 9.905 RON către reclamant;

(iii) a obligat pârâtul la plata sumei de 1.350 de RON cheltuieli de judecată, către reclamant;

(iv) a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 933 din 12 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că sentința civilă nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, are caracter definitiv, câtă vreme soluționarea cauzei a fost suspendată în apel la data de 14.09.2017, în temeiul Legii nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B.. În mod greșit prima instanță a considerat că hotărârea este definitivă prin neapelarea ei de către asigurătorul în faliment.

Mai arată recurentul că instanța de fond a reținut în mod contradictoriu și eronat că au calitatea de creanțe de asigurare și pot fi acordate ca despăgubire cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, pe când cele efectuate în dosarul Judecătoriei Sibiu nr. 4255/306/2015 nu au această natură. În opinia recurentului-pârât, nu există nicio diferență între cele două tipuri de cheltuieli de judecată, motivarea instanței fiind contradictorie, iar calificarea acestui tip de cheltuială drept creanță de asigurare este contrară prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susține intimatul că prin sentința recurată s-a reținut corect caracterul definitiv al sentinței civile nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, atât timp cât singura parte care a declarat apel împotriva acestei hotărâri este chiar reclamantul, iar față de asigurător, sentința Judecătoriei Sibiu a rămas definitivă prin neapelare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine în cuprinsul acesteia. Cât privește argumentul existenței unor considerente contradictorii, Înalta Curte reține că pârâtul a invocat greșita aplicare a legii, respectiv tratamentul juridic diferențiat aplicat de instanța de fond în privința aceluiași tip de cheltuieli solicitate la plată, critică care se subsumează tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora sunt definitive hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel.

Conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond, sentința civilă nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, nu are caracter definitiv, câtă vreme împotriva sa a fost exercitată calea de atac a apelului, iar prin încheierea din 14.09.2017, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a dispus suspendarea judecării căii de atac, în baza Legii nr. 85/2014, ca urmare a intrării în faliment a asigurătorului, pârât în cauză; așadar, instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre prin care să confirme soluția instanței de fond, ci a suspendat cursul judecății cauzei, astfel încât sentința Judecătoriei Sibiu nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în privința creanței pretinse de intimatul-reclamant.

Este nefondat argumentul intimatului-reclamant, valorificat de instanța de fond, potrivit căruia sentința Judecătoriei Sibiu este definitivă față de asigurător, ca urmare a neexercitării de către această parte a căii de atac a apelului. Dispozițiile art. 634 C. proc. civ. nu prevăd o astfel de ipoteză, caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești fiind stabilit prin raportare la un criteriu obiectiv, același pentru toate părților cauzei, circumscris existenței și/sau exercitării efective a unei căi de atac. Câtă vreme chiar și o singură parte a atacat hotărârea judecătorească pronunțată în fond, această împrejurare produce efecte și față de părțile care nu au declarat apel sau recurs, după caz.

Așadar, neexercitarea de către asigurătorul B. a apelului împotriva sentinței civile nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu, nu are semnificația rămânerii definitive a acestei hotărâri față de asigurător, iar sentința nu este titlu executoriu pentru sumele stabilite de instanță drept despăgubire, soluția instanței de fond fiind nelegală sub acest aspect.

Înalta Curte constată a fi fondate și criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de creanțe de asigurare a cheltuielilor de judecată angajate de reclamant în cursul instrumentării dosarului penal de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Într-adevăr, instanța de fond a aplicat un tratament juridic diferit cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în cursul cercetării penale față de cele suportate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sibiu, distincția dintre cele două sume întemeindu-se pe efectul sentinței civile nr. 19/2017, pronunțate în acest din urmă dosar. Astfel, deși a reținut că cheltuielile de judecată nu sunt creanțe de asigurări, întrucât nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, care nu a executat la termen obligația de plată a despăgubirii, concluzii pe care instanța de recurs le apreciază a fi corecte, totuși instanța de fond a considerat că sumele avansate de reclamant în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu (5.500 RON) reprezintă despăgubire fundamentată pe contractul de asigurare, întrucât au fost acordate în dosarul Judecătoriei Sibiu cu acest titlu.

Or, având în vedere că instanța de recurs a înlăturat argumentul caracterului definitiv al sentinței civile nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 și al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri sub aspectul compunerii și cuantumului creanței, concluziile acestei sentințe nu mai pot constitui temei al considerării cheltuielilor angajate în cursul urmăririi penale ca reprezentând despăgubire fundamentată pe contractul de asigurare.

Înalta Curte reține că cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul urmăririi penale sau a litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, dobânzilor și cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

În concluzie, cheltuielile de judecată suportate de reclamantul în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale.

Întrucât instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a art. 634 alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ., art. 2, art. 4 și art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 și art. 2214 și art. 2217 din C. civ., Înalta Curte, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și va proceda la rejudecarea în fond a prezentei cauze, însă în limitele impuse prin recursul exercitat în cauză.

Înalta Curte reține că, prin cererea de plată nr. x/11.09.2017, reclamantul A. a solicitat plata de către FGA a sumei de 28.639 RON, compusă din: contravaloarea reparației autoturismului - 17.630 RON; cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu - 5.500 RON; cheltuieli de judecată din dosarul civil nr. x/2015 al Judecătoriei Sibiu - 5.509 RON.

Prin Decizia nr. 14511/14.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis parțial cererea de plată, pentru suma de 13.225 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii pentru daune auto și a respins în rest cererea.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, consecutiv anulării parțiale a deciziei atacate, obligarea autorității pârâte la plata creanței în cuantumul solicitat prin cererea de plată, precum și plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 11.04.2017, data înregistrării cererii și până la plata efectivă a debitului.

În privința sumei de 5.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate de reclamant în cursul cercetării penale ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, Înalta Curte a statuat deja, în soluționarea căii de atac, cu privire la faptul că aceste sume nu sunt creanțe de asigurări și nu pot fi imputate FGA, pentru argumentele anterior expuse și care nu vor mai fi reluate, pentru a evita redundanța argumentației. În concluzie, decizia FGA este legală sub aspectul respingerii la plată a acestei sume, acțiunea fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește suma de 5.509 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2015 și penalitățile de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, solicitate de reclamant prin cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că sentința primei instanțe nu a fost atacată din perspectiva soluției pronunțate cu privire la aceste sume, care au fost considerate a nu avea natura unor creanțe de asigurări, recuperarea lor putând fi realizată prin înscrierea creanței la masa credală.

Întrucât această soluție nu a fost recurată de reclamant și nu face nici obiectul recursului declarat de pârât, statuările instanței de fond cu privire la aceste sume sunt menținute și nu fac obiectul rejudecării după casarea cu reținere, nefăcând parte din chestiunile litigioase disputate de părți.

Referitor la creanța reprezentată de contravaloarea reparației autoturismului, pretinsă de reclamant la suma de 17.630 RON, Înalta Curte constată că cererea de plată s-a fundamentat exclusiv pe sentința civilă nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, reclamantul susținând că această hotărâre judecătorească reprezintă titlu executoriu. Acest argument, reluat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a fost invalidat de instanța de recurs potrivit considerentelor anterior expuse, care nu vor fi reiterate.

Odată înlăturat argumentul caracterului definitiv și executoriu al sentinței Judecătoriei Sibiu, Înalta Curte constată că reclamantul nu a prezentat documente doveditoare ale efectuării reparațiilor autoturismului, sau, cel puțin, un deviz estimativ emis de o unitate reparatoare de specialitate, care să poată fi avute în vedere de pârâtul FGA la stabilirea despăgubirii.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.".

Prevederile art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează detaliat variantele de reparație/înlocuire a autovehiculelor avariate și modul de calcul al pagubei, după cum urmează:

"(1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA.

(2) Prin valoare rămasă se înțelege valoarea acelor părți din vehicul rămase neavariate, demontabile și valorificabile, cuprinsă între 0,1% și cel mult 25% din valoarea vehiculului la data producerii accidentului. În cazul unei daune totale, dacă persoana păgubită face dovada radierii din circulație a vehiculului avariat și a valorificării integrale a acestuia către o societate specializată în dezmembrarea și reciclarea vehiculelor, valoarea rămasă este cea menționată în documentele fiscale justificative eliberate de societatea respectivă, fără a putea depăși 25% din valoarea vehiculului la data producerii accidentului.

(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55. Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și reparație la vehicule.(...)

(9) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate.

(10) În cazul în care pentru reparațiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor, cuantumul pagubei se stabilește luând în calcul prețurile practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale. (...)

(12) Despăgubirile nu pot depăși:

a) cuantumul despăgubirii, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului;

b) cuantumul despăgubirii, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, și în cazul daunelor parțiale.

(13) Dauna totală se definește ca fiind situația în care cuantumul pagubei, așa cum a fost definit la alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului."

În speță, întrucât reclamantul nu a depus dovezi ale reparației autoturismului avariat, pârâtul FGA a procedat la stabilirea valorii de piață cu ajutorul sistemului de specialitate DAT, conform art. 50 alin. (10) din Ordinul CSA nr. 11/2014, rezultatul fiind în sumă de 17.633 RON. Constatând că autoturismul a suferit o daună majoră, pârâtul FGA a făcut aplicarea art. 50 alin. (12) lit. b) și alin. (13) din același ordin, stabilind cuantumul despăgubirii la suma de 13.224,64 RON, prin scăderea din valoarea de piață a unui procent de 25%, reprezentând valoarea epavei.

Înalta Curte constată că acest mod de calcul este corect întocmit și respectă prevederile legale. Cât privește dauna majoră, aceasta este confirmată chiar de raportul de expertiză realizat în dosarul Judecătoriei Sibiu nr. 4255/306/2015, care a stabilit contravaloarea reparațiilor autoturismului avariat la suma de 17.630 RON, în proporție egală cu valoarea de piață a autoturismului, stabilită conform evaluării DAT. În privința valorii de piață a autoturismului, se observă că, nici în procedura administrativă și nici în cea judiciară, reclamantul nu a administrat probatorii din care să rezulte o altă valoare decât cea stabilită de Fond.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut doar caracterul de titlu executoriu al sentinței civile nr. 19/2017, pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 și a contestat efectuarea unei noi evaluări de către Fond, în temeiul unor criterii care încalcă Ordinul CSA nr. 11/2014, prevalându-se de dispozițiile din acest ordin, care stabilesc modul de calcul al despăgubirii stabilită în baza unei hotărâri judecătorești. Or, sentința Judecătoriei Sibiu, nefiind definitivă, nu constituie titlu executoriu, iar prevederile art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care dispun cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, nu sunt incidente în speță.

În concluzie, Înalta Curte constată că Decizia nr. 14511/14.05.2018 a fost emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu respectarea art. 2, art. 4 și art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 2217 C. civ., astfel încât cererea de chemare în judecată va fi respinsă, ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 933 din 12 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.