ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3145/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei FGA nr. 6798/27.06.2017, prin care a fost admisă în parte cererea de plată nr. x/07.09.2016, formulată de reclamantă și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de acordare a despăgubirilor în sumă totală de 9.293,92 RON;

(ii) obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 9.293,92 RON, de la data scadenței obligației (07.05.2016) și până la data achitării efective a debitului principal;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1025 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat parțial Decizia nr. 6798/27.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asigurărilor, în ceea ce privește soluția de la art. 2 de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă referitoare la suma de 3186 RON;

- a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă și a sumei de 3186 RON;

- a respins cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1025 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata penalităților de întârziere.

Recurenta-reclamantă susține că sentința recurată este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în ceea ce privește respingerea cererii de plată de către pârâtul FGA a penalităților de întârziere. Chiar dacă norma ASF se referă la obligația de plată a penalităților de întârziere în sarcina asigurătorului RCA, această normă se aplică și FGA, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care dispune că instrumentarea dosarelor de daună se face de Fond în baza dispozițiilor legale. Sancțiunea plății penalităților de întârziere trebuie aplicată și Fondului de Garantare a Asiguraților, întrucât scopul legii este acela de a proteja asigurații de faptele abuzive ale celor care instrumentează dosarele de daună, asigurători sau entități care se subrogă în obligațiile/atribuțiile asigurătorilor și care diminuează nejustificat despăgubirea ori îndeplinesc defectuos atribuțiile de serviciu.

Apreciază recurenta că pârâtul datorează penalități de întârziere întrucât Legea nr. 213/2015 prevede în mod expres că creanțele decurgând din asigurare cuprind și dobânzile/penalitățile de întârziere datorate în virtutea contractelor de asigurare obligatorii sau facultative încheiate de societățile de asigurare. Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA poate înregistra la masa credală și dobânzi pe care le-a achitat din resursele sale.

Mai susține recurenta-reclamantă că un creditor de asigurări are dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a unui risc acoperit printr-un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, caz în care limitele răspunderii nu sunt reglementate contractual, ci rezultă din Norma ASF 23/2014, ale cărei prevederi au fost ignorate de instanța de fond. FGA este ținut, întocmai ca asigurătorul de răspundere civilă în faliment, să îl despăgubească integral pe păgubit, plătind creditorilor de asigurări toate sumele cuvenite, în limitele plafonului de garantare prevăzut de lege.

Recurenta-reclamantă susține a fi eronat argumentul instanței de fond în sensul că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare, ci din comportamentul asigurătorului și invocă și prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora, pentru neplata la termen a sumelor datorate Fondului se aplică dobânzi și penalități de întârziere datorate conform reglementărilor aplicabile creanțelor fiscale, arătând că nici aceste dobânzi nu se plătesc în temeiul contractului de asigurare, dar legiuitorul le-a prevăzut în cuprinsul actului normativ, prin raportare la creanțele fiscale.

Consideră recurenta că dispozițiile Normei ASF 23/2014 trebuie coroborate cu cele ale art. 1535 C. civ., care prevăd dreptul creditorului la daune moratorii de la scadență până la momentul plății; în speță, momentul de la care penalitățile sunt datorate este data de 07.05.2016, la care creanța a devenit scadentă, câtă vreme FGA este un continuator al asigurătorului în insolvență sau, cel mai târziu, de la momentul la care pârâtul a refuzat nejustificat să achite integral despăgubirea, respectiv de la 27.06.2017.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susține încălcarea, prin sentința recurată, a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), art. 11 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 9 alin. (2) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 51 alin. (1), (3) și (6) din Norma ASF nr. 23/2014, arătând, în esență, că documentele anexate cererii de plată dovedesc o supraevaluare a pagubei, prin stabilirea manoperei la un tarif superior celui practicat de alte unități service.

Astfel, deși art. 51 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 nu prevede explicit preluarea prețurilor de la una dintre unitățile service sau reprezentanțele mărcii autoturismului avariat, din modul de redactare a textului rezultă că este corectă preluarea unor prețuri dominante de la astfel de unități, iar nu practicarea unor abateri mari de la prețuri (tarife orare), cum este cazul în speță. Potrivit art. 51 alin. (3) din aceeași normă, despăgubirea nu poate depăși cuantumul pagubei, iar abrogarea art. 51 alin. (5) nu poate constitui o sursă de îmbogățire fără justă cauză a solicitantului, prin stabilirea unei valori a manoperei la un nivel superior unităților service de specialitate, care au și calitatea de reprezentant al producătorului vehiculului.

Susține recurentul-pârât că, în cauză, creșterea de tarif orar de manoperă al reparatorului A. S.R.L. este de circa 140%, depășind scopul legii, care este acela de a oferi o justă despăgubire pentru pagubele rezultate din accidentele rutiere.

În raport de scopul înființării sale și de obligațiile ce-i revin în analiza cererilor de plată și a dosarelor de daună, recurentul-pârât arată că nu poate deconta sumele solicitate ca despăgubire decât după verificarea caracterului real al pagubei, respectiv după o analiză proprie a documentelor depuse, ținând cont de cerința soluționării echitabile a cererilor de plată depuse pentru cazuri similare. În acest sens, FGA a solicitat relații privind prețurile manoperei la unitățile service care au calitatea de reprezentant autorizat al mărcii B., obținând informații potrivit cărora tariful mediu de manoperă practicat este de 90 de RON fără TVA. În consecință, modalitatea de evaluare a despăgubirii efectuată prin decizia contestată este una echitabilă, neputându-se pretinde plata unei sume mai mari către reclamantă, față de persoane aflate în situații similare, chiar dacă reclamanta deține un deviz cuprinzând o valoare mai ridicată a manoperei.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția tardivității recursului declarat de reclamantă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere (pentru perioada scursă între data de 07.05.2016, respectiv data expirării termenului de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, până la data achitării efective a debitului principal) nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, aspecte dezlegat în mod corect de instanța de fond.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanta din speța de față a pretins, prin primul petit al cererii introductive, plata prejudiciului, respectiv a contravalorii reparațiilor autoturismului avariat (admise doar parțial prin decizia contestată), despăgubire care, potrivit Legii nr. x, face obiectul obligației de garantare de către FGA. Prin cel de-al doilea petit al acțiunii, reclamanta a solicitat plata penalităților de întârziere, a căror cauză nu rezultă din contractul de asigurare, ci este consecința neplății la termen, de către asigurătorul RCA C. S.A., a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna. Or, legea specială nu prevede, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a creanțelor de asigurări se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalitățile de întârziere/dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În concluzie, penalitățile de întârziere datorate de asigurător pentru nerespectarea termenului de plată a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, iar pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, astfel încât sentința primei instanțe va fi menținută, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, consecutiv respingerii recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

II.2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Recursul declarat de pârât vizează soluția pronunțată pe primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care instanța de fond a obligat FGA și la plata sumei de 3186 RON, respinsă prin Decizia nr. 6798/27.06.2017, apreciind a fi neîntemeiate susținerile Fondului privitoare la modul de calcul al despăgubirii, din perspectiva contravalorii manoperei unității reparatoare a vehiculului avariat.

În esență, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 2, art. 12, art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 1 și 21 din Norma ASF nr. 16/2015, întrucât, raportat la scopul constituirii si funcționării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, FGA este obligat sa procedeze la circumstanțierea dosarelor de daune, acordând doar suma reprezentând dauna efectiv suferită, iar în speță, a constatat că suma solicitată de reclamantă la plată, cu titlu de manoperă percepută de unitatea service reparatoare a vehiculului avariat prin producerea evenimentului asigurat, este mult mai ridicată decât cea practicată de unități service cu statut de reprezentanță a producătorului auto.

Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA. (...)

(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...)

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și a dispozițiilor art. 51 alin. (1), (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014, rezultă concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, iar nu prin raportare la prețurile practicate de reprezentanțele producătorului auto al vehiculului avariat. Prin urmare, demersul FGA de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios și rezonabil, în virtutea principiului echității, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu există un temei legal pentru acest demers. Chiar dacă, anterior, a existat o prevedere referitoare la limitarea despăgubirii la prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ("prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora"), Înalta Curte reține că art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014 a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma ASF nr. 2/2015), nefiind incident speței.

Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora:

"La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA". Prin urmare, despăgubirea se stabilește în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță, iar nu în funcție de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

Nu poate fi reținut nici argumentul recurentului-pârât FGA potrivit căruia nu poate plăti direct sumele solicitate prin cererea de plată, ci este obligat sa facă propria evaluare si sa acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, astfel încât nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate, dacă observă o discrepanță majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea. Deși în sarcina FGA există o obligație de diligență și un drept de analiză proprie a cererilor de plată și dosarelor de daună, din perspectiva existenței și cuantumului despăgubirii solicitate, reducerea contravalorii manoperei unității reparatoare prin raportare la un criteriu neprevăzut de lege este contrară prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 și depășește marja de apreciere a autorității pârâte și limitele obligației de diligență.

Totodată, Înalta Curte reține că stabilirea valorii despăgubirii prin raportare la prețurile practicate de unitățile service în fiecare din cazurile concrete și prin raportare la documentele justificative eliberate de unitățile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului și nu o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu instanța fondului, că decizia contestată este nelegală, sub aspectul refuzului pârâtului FGA de a achita întreaga despăgubire solicitată și a plafonării despăgubirii în raport de un criteriu neprevăzut de lege - prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ale producătorului auto, verificarea cuantumului despăgubirii în raport de aceste prețuri excedând obligațiilor legale ce-i revin Fondului în raport de dispozițiile Legii nr. 215/2013 și art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1025 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2021.