ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3140/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21 septembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat: (i) anularea Deciziei nr. 8846/29.08.2017, emisă de pârât; (ii) în principal, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare a cererii de plată formulate de reclamantă pentru suma de 98.115,99 RON și de a proceda acestor despăgubiri către reclamantă, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 98.115,99 RON; (iii) obligarea pârâtului la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data emiterii Deciziei nr. 8846/29.08.2017 și până la plata efectivă a despăgubirii, în temeiul art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010; (iv) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 779 din 22 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; (ii) a anulat Decizia nr. 8846/29.08.2017 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 57.566 RON, cu titlu de despăgubire pentru vehicul; (iii) a respins în rest acțiunea, ca nefondată; (iv) a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 779 din 22 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea pronunțării unei soluții de respingere în tot a acțiunii. Recurentul-pârât a arătat că formulează recurs și împotriva încheierii din 8 februarie 2018, care face corp comun cu sentința și a precizat că recursul nu privește soluția primei instanțe de respingere a cererii de obligare a FGA la plata penalităților de întârziere. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că, la analizarea cererii de plată formulate de intimata-reclamantă, a avut în vedere prevederile art. 2200 alin. (1) teza I și alin. (2) teza I din C. civ., precum și condițiile de asigurare RCA ce decurg din polița emisă de B. S.A. ("B.") seria x/02/X1 nr. x/27.04.2011, valabilă pe perioada 27.04.2011 - 26.05.2011. A arătat că, în cuprinsul poliței de asigurare, s-a menționat eronat că autoturismul asigurat este marca x, iar nu y, iar numărul de înmatriculare nu a fost specificat. Respingerea cererii de plată s-a făcut în raport de prevederile art. 1 alin. (3) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, coroborate cu condițiile de asigurare. FGA a avut în vedere atât Notificarea nr. x/27.06.2011, prin care asigurătorul B. a precizat reclamantei motivul respingerii cererii de despăgubire, cât și concluziile Raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul C. în cursul judecării acțiunii în pretenții care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, înregistrat pe rolul Judecătoriei Dej, a cărei judecată a fost suspendată la data de 15.06.2017, conform art. 75 din Legea insolvenței nr. 85/2014, dar și declarațiile date de cei doi conducători auto implicați în accident. Susține recurentul-pârât că prima instanță nu a prezentat considerentele pentru care a înlăturat din probatoriu concluziile expertului D., care, în obiecțiunile la raportul de expertiză întocmit de expertul C., a concluzionat că între cele două autoturisme nu a avut loc niciun fel de impact. Totodată, la dosarul cauzei există și raportul de expertiză realizat în dosarul Judecătoriei Dej nr. 3582/219/2011 de expertul E., ale cărui concluzii sunt aceleași cu ale expertului D., dar care nu fost avute în vedere de instanța de fond și nici nu s-a motivat înlăturarea acestui raport din materialul probator. Mai arată recurentul-pârât că, din înscrisurile anexate cererii de recurs, rezultă că autoturismul marca z cu număr de înmatriculare x a fost implicat în mai multe accidente, pentru care reclamanta a solicitat sume importante cu titlu de despăgubire de la diverse societăți de asigurare, invocatele coliziuni având loc în aproximativ aceeași zonă geografică. Concluzionează recurentul FGA, față de aceste aspecte, că refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea este întemeiat, iar decizia emisă de Fond este legală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pentru netimbrare și pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata consideră că soluția instanței de fond este legală și corect argumentată, având la bază o apreciere de ansamblu a întregului probatoriu. Instanța de fond a stabilit corect persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, care rezultă din coroborarea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției cu raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/219/2011 al Judecătoriei Dej, precum și cauzele și împrejurările producerii accidentului, astfel cum rezultă din declarațiile conducătorilor auto implicați și din raportul de expertiză. Totodată, prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 din Ordinul CSA nr. 5/2010, în ceea ce privește cuantumul prejudiciului. În ceea ce privește Notificarea nr. x/27.06.2011, emisă de asigurătorul B., susține intimata-reclamantă că respingerea cererii de despăgubire s-a făcut fără nicio motivare, iar FGA se întemeiază abuziv pe această notificare, pentru a-și fundamenta propria decizie de respingere a cererii de plată. Mai arată intimata-reclamantă, referitor la concluziile expertului parte D., că în mod corect instanța de fond nu le-a avut în vedere, întrucât aceste concluzii sunt contrazise de celelalte probe administrate în dosar, iar cei doi conducători auto implicați în accident au recunoscut coliziunea.

Alte aspecte procesuale relevante Excepția nulității recursului pentru netimbrarea și nemotivarea căii de atac, invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.R.L., a fost respinsă, ca neîntemeiată, de instanța de recurs, prin încheierea din 18 noiembrie 2020. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul FGA a învederat că recursul privește și încheierea din 8 februarie 2018, această încheiere face parte integrantă din cuprinsul sentinței atacate, iar în recurs nu au fost formulate critici specifice cu privire la această încheiere. Ca atare, motivele de nelegalitate vor fi analizate în raport de sentința instanței de fond, aceasta reprezentând actul de procedură efectiv contestat în calea de atac. Pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât, Înalta Curte consideră necesar a prezenta succint împrejurările care au condus la promovarea prezentului litigiu. Prin cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților și înregistrată sub nr. x/12.07.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat plata despăgubirii pentru prejudiciul suferit prin avarierea autoturismului marca z, cu număr de înmatriculare x, ca urmare a accidentului auto produs la data de 05.05.2011, din culpa șoferului conducător al autoturismului marca y, cu număr de înmatriculare x, asigurat RCA de B. S.A. conform poliței seria x/02/X1 nr. x/27.04.2011. Anterior formulării cererii de plată, reclamanta solicitase deschiderea dosarului de daună și plata despăgubirii de către asigurătorul B., care a refuzat plata sumelor solicitate de reclamantă. Ca urmare, reclamanta a promovat o acțiune în pretenții împotriva societății de asigurare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Dej sub nr. x/2011, a cărei judecată a fost suspendată la data de 15.06.2017, conform art. 75 din Legea insolvenței nr. 85/2014. În procedura de soluționare a acestei acțiuni în pretenții, Judecătoria Dej a dispus întocmirea unui raport de expertiză care să stabilească cauzele și dinamica producerii accidentului, precum și culpa fiecăruia dintre șoferii implicați în evenimentul rutier. Un prim raport de expertiză a fost întocmit de expertul tehnic E., acesta concluzionând în sensul că autoturismul proprietatea reclamantei a ieșit de pe carosabil, dar nu ca urmare a tamponării din spate de către autoturismul marca y. A stabilit expertul tehnic că pierderea controlului autoturismului marca z putea să se producă independent de tamponarea din spate, ca urmare a neadaptării vitezei de deplasare la starea carosabilului. Cel de-al doilea raport de expertiză a fost întocmit de expertul C., acesta reținând existența unui impact între cele două autovehicule implicate în evenimentul rutier. Față de acest din urma raport de expertiză, expertul tehnic asistent D., a formulat obiecțiuni, în cuprinsul cărora a expus propria analiză a cauzelor accidentului, concluzionând că între cele două autoturisme nu s-a produs un impact și că accidentul nu s-a derulat în condițiile descrise de cei implicați. Expertul C. a formulat un răspuns la obiecțiuni, prin care și-a menținut concluziile cu privire la dinamica accidentului și la persoana culpabilă, și, totodată, a stabilit și cuantumul prejudiciului, cifrat la suma de 57.566 RON. În prezenta cauză, instanța de fond a considerat a fi dovedite susținerile reclamantei referitoare la cauzele și împrejurările producerii acidentului și persoana vinovată de producerea prejudiciului, în raport de procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională nr. x/05.05.2011, de declarațiile celor doi conducători auto implicați în accident și de concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul Judecătoriei Dej nr. 3582/219/2011 de expertul C., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni, dispunând anularea Deciziei FGA nr. 8846/29.08.017 și obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 57.566 RON cu titlu de despăgubire. Înalta Curte consideră că această soluție este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.", iar potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților: "Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraților dispune plata "creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte constată că pârâtul FGA a respectat aceste prevederi legale în procedura de analiză a creanței solicitate de reclamanta A. S.R.L., iar decizia de respingere a cererii de plată este legal emisă în raport de înscrisurile avute la dispoziție, care nu confirmă culpa conducătorului auto F., asigurat RCA de B. S.A. conform poliței seria x/02/X1 nr. x/27.04.2011, în producerea avariilor suferite de autoturismul proprietatea reclamantei. În prim rând, Înalta Curte reține că dosarul Judecătoriei Dej nr. 3582/219/2011 nu a fost soluționat printr-o sentința definitivă, care să valorifice unul dintre rapoartele de expertiză tehnică realizate în cauză de experții E., respectiv C., astfel încât oricare din aceste lucrări tehnice, inclusiv raportul întocmit de expertul asistent D. și depus sub formă de obiecțiuni, poate fi avut în vedere în soluționarea prezentei cauze, câtă vreme se coroborează cu restul probelor din dosar. Instanța de fond a valorificat concluziile raportului întocmit de expertul C., pe care l-a apreciat a se corobora cu procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională și cu declarațiile celor doi conducători auto implicați în accident, concluzie la care instanța de recurs nu achiesează. Astfel, procesul-verbal de sancționare contravențională a conducătorului auto F. a fost încheiat în baza declarațiilor celor doi șoferi ai autoturismelor implicate în accident, iar nu în temeiul constatărilor proprii ale agentului de poliție, neputând fi considerat o probă directă a modalității în care s-a produs accidentul. Cât privește declarațiile celor doi conducători auto, acestea sunt infirmate de avariile constatate la autoturismul marca z cu număr de înmatriculare x, proprietatea reclamantei, față de care atât expertul E., cât și expertul D. au susținut că nu se pot datora evenimentului rutier descris de șoferii autovehiculelor. Astfel, expertul E. a arătat că părăsirea carosabilului de către autoturismul proprietatea reclamantei nu s-a produs din cauzele declarate de cei aflați la volanul autoturismelor, că tamponarea din spate a autoturismului z cu număr de înmatriculare x de către autoturismul y cu număr de înmatriculare x nu s-a produs în locul indicat și cu acea ocazie, precum și că pierderea controlului volanului de către șoferul autoturismului z putea să se producă independent de efectul tamponării din spate, ca urmare a neadaptării vitezei la starea carosabilului. Expertul D. a concluzionat că, din analiza avariilor suferite de cele două autovehicule, rezultă că acestea nu au fost implicate în același accident, că între ele nu a existat un impact și că este posibil ca avarierea autoturismului reclamantei să fie rezultatul intrării într-o mlaștină, dar nu ca urmare a impactului declarat de cei doi conducători auto. În ceea ce privește raportul de expertiză auto întocmit de expertul C., Înalta Curte observă că, concluziile acestuia nu sunt pe deplin lămuritoare. Astfel, deși expertul susține că accidentul se putea produce în condițiile descrise de către conducătorul auto G. (conducătorul vehiculului marca z, proprietatea reclamantei), căruia i-ar reveni o culpă de 5% în producerea accidentului, totuși, la pct. 2 al concluziilor arată că impactul din spate nu a fost cel care a condus la pierderea direcției, ci faptul că virajul de evitare realizat de conducătorul autovehiculului z a condus la ieșirea acestuia cu roțile directoare, într-o zonă cu aderență scăzută, care a condus mai apoi la lipsa de control asupra direcției. Totodată, la pct. 3 al concluziilor, expertul reiterează că motivul ieșirii în afara carosabilului l-a reprezentat efectuarea virajului la dreapta, suprapus cu o dinamică accelerată a autovehiculului. Așadar, deși instanța de fond a reținut că acest raport de expertiză confirmă susținerilor conducătorilor auto, Înalta Curte reține că expertul tehnic nu și-a expus concluziile sub forma unei certitudini, ci cu o marjă de probabilitate și, în fapt, confirmă că, și dacă a existat o coliziune între cele două autovehicule, această coliziune nu a fost cauza ieșirii în decor a autoturismului marca z și a producerii avariilor. Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a dovedit producerea coliziunii între cele două autoturisme și, prin urmare, nici culpa conducătorului asigurat RCA de asigurătorul B.. Înalta Curte va avea în vedere și probatoriile administrate suplimentar în recurs, din care rezultă că autoturismul marca z, proprietatea reclamantei, a fost implicat, în perioada 2010-2014, în nu mai puțin de șase accidente (excluzând evenimentului rutier ce face obiectul analizei în speță), în anii 2013 și 2014 fiind implicat chiar în câte două accidente pe an, recurentul-pârât FGA susținând că în trei din aceste accidente au fost identificate aceleași avarii. Fiindu-i comunicate susținerile și înscrisurile probatorii depuse de recurent, intimata-reclamantă s-a limitat la a argumenta că, deși au existat deschise alte dosare de daună, acestea au fost instrumentate de agenții de asigurare și nu s-a identificat vreo neregulă și că această împrejurare nu are legătură cu legalitatea hotărârii de recurs. Deși existența altor evenimente rutiere anterioare sau ulterioare nu poate constitui ab initio un motiv de respingere a cererii de despăgubire pentru avariile suferite în accidentul din anul 2011, totuși această situație, coroborată cu concluziile experților tehnici din rapoartele întocmite în dosarul Judecătoriei Dej nr. 3582/219/2011, precum și cu împrejurarea că polița de asigurare în temeiul căreia se solicită despăgubirea a fost încheiată doar pentru o perioadă de o lună (timp în care s-a produs evenimentul rutier) conduc la concluzia că accidentul auto, dacă a existat, nu s-a produs prin coliziunea autoturismului marca z cu autoturismul asigurat RCA și că declarațiile conducătorilor auto nu corespund realității, fiind date în scopul obținerii plății despăgubirii de către asigurător. Pe de altă parte, și dacă declarațiile celor doi conducători auto ar fi date cu bună-credință, experții auto au constatat că daunele suferite de autoturismul reclamantei nu se datorează pretinsei coliziuni între cele două autoturisme, astfel încât conducătorul autovehiculului marca y, F., nu este vinovat de producerea prejudiciului. Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 (în baza căreia s-a încheiat polița de asigurare) asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar potrivit art. 50 din aceeași lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Așadar, o condiție estențială pentru ca asigurătorul să achite despăgubirea este producerea prejudiciului de către asigurat, situație care nu se regăsește în speță. Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentința fondului a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 13 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, constatându-se în mod greșit că decizia atacată este afectată de o cauză de nulitate, iar consecința desființării actului administrativ a fost aceea a obligării greșite a pârâtului la plata unei creanțe pentru un prejudiciu a cărui producere nu se datorează faptei asiguratului și care, astfel, nu revine în obligația de plată a asigurătorului falit B. S.A. și nici în obligația de garantare a Fondului de Garantare a Asiguraților. Pentru aceste considerente, constatând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamanta A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs . PENTRU ACESTE MOTIVE,