ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 134/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2017, la data de 19.07.2017, reclamantul A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților (FGA), solicitând următoarele:

- anularea în parte a Deciziei nr. 6730/26.06.2017 emisă de Comisia Specială constituită la data de 03.05.2017 din cadrul FGA;

- obligarea FGA la plata către reclamantul-contestator a sumei de 21.981,65 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit la autoturismul proprietatea reclamantului și neachitate de societatea pârâtă, la care se adaugă o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere (art. 37 din Ordinul 14/2011 al CSA) în efectuarea plății, începând cu data notificării cu nr. x din 06.09.2013, când s-a comunicat refuzul de despăgubire, precum și a cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 294 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat decizia nr. 6730/26.06.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților la plata către reclamant a sumei de 21.981,65 RON.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

1.2. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 294 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Susține recurentul-reclamant, în esență, că penalitățile de întârziere sunt datorate în temeiul art. 38 din Ordinul CSA nr. 14/2011, reprezentând o sancțiune a abuzului asigurătorului în îndeplinirea obligațiilor sale, iar FGA, în calitate de continuator în drepturile și obligațiile asigurătorului trebuie să plătească și aceste despăgubiri.

O altă critică adusă sentinței instanței de fond se referă la încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., recurentul invocând nemotivarea soluției pronunțate asupra penalităților de întârziere, afirmând că instanța de fond a efectuat o analiză superficială a cadrului procesual.

Recurentul-pârât a înțeles să dezvolte mai întâi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței, respectiv art. 44 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Afirmă recurentul că soluția de respingere a cererii de plată se impunea, prin raportare la documentele aferente dosarului de daună coroborate cu concluziile raportului de expertiză extrajudiciară efectuat la solicitarea societății C. S.A., potrivit cărora există o neconcordanță între declarațiile celor doi participanți la accidentul rutier, în sensul că nu există între avariile cele două autovehicule corespondență amprentală, atât din punct de vedere al dispunerii, cât și al amplitudinii acestora.

O altă critică adusă sentinței instanței de fond se referă la faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că sentințele prin care s-a stabilit vinovăția conducătorului auto D. au autoritate de lucru judecat, întrucât FGA nu a fost parte în respectivul litigiu și instrumentează dosarele de daună preluate, în nume propriu, verificând existența pagubei și a creanței de asigurare, chiar dacă are în vedere constatările societății de asigurare aflate în faliment.

Ultimul set de critici de nelegalitate vizează soluția de obligare directă a FGA la plata sumei de 21.981,65 RON, recurentul încadrându-le în art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 din C. proc. civ.

Susține recurentul că judecătorul de fond s-a substituit comisiei FGA, unica autoritate cu atribuții în analizarea unei cereri de plată prin prisma documentelor justificative existente.

Mai arată că soluția de obligare a FGA direct la plata despăgubirii solicitate nu cuprinde nicio motivare, iar în cazul anulării deciziei FGA în mod definitiv, soluția corectă ar fi aceea de obligare a autorității pârâte la reanalizarea pe fond a cererii de plată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că sunt fondate, urmând a casa sentința atacată în limitele și pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte învederează că pentru o mai bună logică a redactării va analiza și va răspunde mai întâi criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, care vizează fondul raportului juridic litigios și care, în parte, conduc la soluția de casare a sentinței recurate.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate referitoare la greșita reținere de către instanța de fond a calității de creditor de asigurare a reclamantului, corelativ cu obligația FGA de a acorda despăgubirile rezultate din raportul de asigurare născut între A., în calitate de asigurat și societatea de C. S.A., intrată în faliment, prin prisma autorității de lucru judecat a sentințelor pronunțate în cauzele civile Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect, instanța de fond a stabilit situația de fapt, rezultată din actele dosarului, în sensul că a existat un accident rutier produs la data de 23.08.2013, din culpa exclusivă a conducătorului auto D., care era asigurat RCA la societatea C. S.A., eveniment în urma căruia autoturismul reclamantului A. a fost avariat.

Această situație a fost atestată sub aspectul veridicității prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, încheiat la data de 26.08.2013 de IPJ Maramureș - Poliția Tăuții Măgherăuș, prin care s-a stabilit vinovăția conducătorului auto asigurat RCA la societatea C. S.A., validat sub aspectul legalității și temeiniciei prin sentința civilă nr. 10058 din 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin respingerea apelului de Tribunalul Maramureș.

În acest context, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că această sentință se bucură de puterea lucrului judecat prin tranșarea chestiunii litigioase a cauzelor și împrejurărilor producerii accidentului, precum și a persoanei responsabile de producerea acestuia, dezlegările date fiind opozabile și terțului FGA, în virtutea preluării obligațiilor societății de asigurare intrate în faliment și a principiului respectării hotărârilor judecătorești definitive.

Prin urmare, faptul că societatea de asigurare C. S.A. a refuzat acordarea pe cale amiabilă a despăgubirilor solicitate de proprietarul autoturismului avariat, în temeiul art. 45 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu leagă Fondul de Garantare a Asiguraților, deoarece, ulterior acestui refuz, s-a stabilit o altă situație de fapt și juridică prin hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în contradictoriu și cu societatea de asigurare C. S.A.

Mai mult decât atât, în acord cu cele reținute de instanța de fond, reclamantului A. i-a fost recunoscută calitatea de creditor de asigurare, în litigiul demarat de acesta direct împotriva societății de asigurare, care a format Dosarul x/2013 al Judecătoriei Baia Mare, fiind administrate probe pe fondul pretențiilor de despăgubire solicitate de la asigurătorul C., elocvent fiind raportul de expertiză judiciară care a stabilit dinamica accidentului și avariile produse autoturismului reclamantului A..

Situația, potrivit căreia, nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească în respectivul litigiu, deoarece a intervenit intrarea în faliment a societății de asigurare, nu absolvă FGA de obligațiile pe care le are în virtutea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, creditorul de asigurare având dreptul să se adreseze acestei instituții pentru soluționarea pretențiilor sale de dezdăunare rezultate din raportul de asigurare.

Prin urmare, criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă nu pot fi reținute, recurentul-pârât fiind obligat să analizeze pe fond cererea de plată, în funcție de toate documentele justificative și nu să o respingă ab inițio, în temeiul refuzului exprimat de asigurător de acorda despăgubirile pe cale amiabilă, însuși acesta din urmă făcând trimitere la constatarea pe cale judecătorească a cuantumului prejudiciului .

Înalta Curte reține însă, temeinicia criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-pârât asupra soluției instanței de fond de obligare directă a FGA la plata sumei de 21.981,65 RON către reclamantul A., soluție care încalcă prevederile Legii nr. 213/2015, precum și pe cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că, este adevărat, că această sumă a fost calculată și propusă printr-un raport de expertiză tehnică de specialitate în cadrul Dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Baia Mare, suspendat ulterior pe motivul intrării în faliment a societății pârâte de asigurare C. S.A., însă, în raport de prezentul litigiu acest raport de expertiză are un caracter extrajudiciar și nu a fost validat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Așadar, constatările efectuate de expertul judiciar pot avea valoare probatorie orientativă, pentru autoritatea pârâtă FGA, în momentul în care va proceda la analiza pe fond a cererii de plată.

Or, prima instanță a abordat greșit această chestiune litigioasă, în sensul că, ignorând faptul că pârâtul FGA nu a analizat pe fond solicitarea reclamantului, respectiv nu și-a exercitat competența legală și atribuțiile stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sensul de efectua propriile verificări și a instrumenta dosarul de daună pentru a stabili în concret valoarea despăgubirii potrivit normelor și procedeelor tehnice pe care le are la dispoziție.

Prin urmare, instanța de fond s-a substituit, în mod neprocedural, în atribuțiile autorității pârâte, dând eficiență unui înscris sub semnătură privată (raport de expertiză tehnică judiciară, nevalidat de instanța de judecată în fața căreia s-a întocmit) și omologându-l cu valoare probatorie deplină sub aspectul cuantumului prejudiciului rezultat din accident prin avarierea autoturismului reclamantului A..

În acest context, constatând că instanța de fond nu a avut la îndemână mijloacele materiale și procedurale în a stabili prin verificările proprii care este cuantumul despăgubirii datorate de autoritatea pârâtă, nefiind exprimată convingerea sa intimă, conformă unui raționament juridic elaborat în acest sens, că suma stabilită este cea corectă, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și obligarea autorității pârâte la analizarea pe fond a cererii de plată, în condițiile Legii nr. 213/2015 și a Ordinului CSA nr. 14/2011.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că acesta vizează exclusiv soluția pe care instanța de fond a dat-o cererii de acordare a penalităților de întârziere.

Având în vedere soluția prefigurată de instanța de recurs în considerentele expuse în analiza recursului autorității pârâte, respectiv aceea de casare a sentinței recurate și de obligare a FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată, Înalta Curte constată că cererea de acordare a penalităților de întârziere are caracter accesoriu în raport de cea privind acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea reparațiilor ce trebuie efectuate la autoturismul avariat în accident.

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate verifica justețea raționamentului instanței de fond sub aspectul penalităților de întârziere, atâta vreme cât nu s-a stabilit încă valoarea despăgubirilor, autoritatea pârâtă urmând a avea în vedere și acest petit cu ocazia analizării pe fond a cererii de plată, în procedura administrativă, în acord cu reglementările legale aplicabile.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursurile, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite acțiunea reclamantului și va anula Decizia nr. 6730/26.06.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul - reclamant A. și de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 294 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând pe fond:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A..

Anulează Decizia nr. 6730/26.06.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligă pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.