ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 670/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.08.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea în parte a Deciziei nr. 7266/04.07.2017 emise de Comisia Specială constituită la data de 16.06.2017 din cadrul F.G.A., obligarea F.G.A. la plata către reclamant a sumei de 9.838 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit la autoturismul x cu numărul de înmatriculare x proprietatea reclamantului și neachitate de societatea pârâtă, la care se adaugă o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere (art. 37 din Ordinul 14/2011 al C.S.A.) în efectuarea plății, începând cu de 29.09.2014, când i s-a comunicat refuzul de despăgubire, precum și a cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1883 din data de 19 aprilie 2018 Curte de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Anulează în parte Decizia nr. 7266/04.07.2017 emisă de pârât, doar în ceea ce privește art. 1 din decizie, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant. Respinge în consecință, în rest, acțiunea. Conform art. 451-453 C. proc. civ., obligă pârâtul către reclamant la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă capătului 1 de cerere."

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe. În motivarea recursului s-a arătat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, referitor la petitul privind penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, referitor la petitul privind despăgubirile. Astfel, motivarea dată de prima instanță soluției de admitere în parte a acțiunii și de anulare în parte a deciziei F.G.A. nr. 2266 din 04.07.2017 este greșită, soluția fiind dată cu nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și d), art. 11 și 13 alin. (3) din Legea specială nr. 213/2015, prevederile art. 36-37 și art. 45 alin. (3) din Norma RCA pusă în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Subliniind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al acestuia, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment, nu preia riscul executării contractelor de asigurare și nici o creanță certă, lichidă și exigibilă, la fel cum nici nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, recurentul a arătat că instanța de fond a făcut o trimitere trunchiată la dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei RCA puse în aplicare cu Ordinul CSA nr. 14/2011. Astfel, la soluționarea cererii de plată nr. x din 25.03.2016 formulată de reclamant, F.G.A. a ținut cont de normele aplicabile în materia asigurărilor și de condițiile contractului de asigurare civilă obligatorie de tip RCA aplicabil, respectiv de art. 45 alin. (3) din Normele RCA puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011 conform căruia "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre iudecătorească, în cazul în care: 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse ". Așadar, în concordanță cu prevederile în discuție, în procedura administrativă necontencioasă au fost analizate înscrisurile depuse de reclamant și s-a constatat că, din înscrisurile aferente cererii de plată și dosarului de daună, nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse, câtă vreme inclusiv din declarațiile celor doi conducători auto implicați în evenimentul rutier din 09.08.2014, care au încheiat "constatarea amiabilă", se observă că fiecare dintre conducătorii auto a apreciat că vinovăția pentru producerea accidentului rutier în discuție aparține celuilalt șofer. Cum, în baza Legii speciale nr. 213/2015 și a Normei A.S.F. nr. 16/2015, F.G.A. analizează cererile de plată ținând seama de condițiile de asigurare, care nu sunt condiții de tarifare și nici de stabilire a cauzelor și împrejurărilor producerii accidentului rutier, persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, recurentul a arătat și faptul că nu poate achita solicitanților toate sumele de bani pretinse și care nu rezultă din contractele de asigurare, cum este cazul cheltuielilor de judecată ori cele stabilite exclusiv în sarcina asigurătorilor și pe care aceștia le datorează pentru neexecutarea unor obligații care le incumbă în baza contractelor de asigurare, cum este cazul penalităților de întârziere. În acest sens, a considerat recurentul că soluția dată de prima instanță nu este motivată în ceea ce privește petitul referitor la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, în privința cărora a reluat argumentele prezentate în dosarul primei instanțe, conform cărora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Apărările formulate de intimat Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 7266/04.07.2017 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins, conform art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cererea de plată nr. x/25.03.2016. Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantului și, anulând în parte decizia contestată, a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată. Fiind învestită cu recursul promovat de autoritate pârâtă împotriva acestei soluții, Înalta Curte constată că primul motiv invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Recurentul-pârât pretinde că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, referitor la petitul privind penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, însă, astfel cum rezultă din aspectele redate în precedent, instanța de fond nu a analizat un astfel de petit, nu a statuat asupra sumelor solicitate (prejudiciu, penalități, cheltuieli de judecată) și nu a obligat F.G.A. la plata acestor sume, câtă vreme soluția pronunțată se referă doar la obligația de analizare pe fond a cererii de plată a reclamantului. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Astfel, prin cererea de plată formulată reclamantul a pretins repararea prejudiciului cauzat de evenimentul rutier din data de 9.08.2014, în care au fost implicate autovehiculele cu nr. de înmatriculare x și x. Cei doi conducători auto au completat formularul "constatare amiabilă de accident", iar în urma avizării daunei la asigurătorul B. S.A., a fost constituit dosarul de dauna nr. x. Ulterior, prin decizia contestată pârâtul a apreciat că sunt incidente prevederile art. 45 pct. 3) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită de către prima instanță a acestor prevederi, care a dat prevalență mențiunilor din formularul "constatare amiabilă de accident", fără a avea în vedere celelalte dispoziții legale în materie și documentele din dosarul de daună. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 43 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011: "Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească." Dispozițiile art. 44 prevăd că: "Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit, în timp ce art. 45 stabilește că: "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: (...) 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse." În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor anterior citate, impune concluzia conform căreia stabilirea despăgubirilor se poate face în cazul în care părțile au încheiat o constatare amiabilă de accident, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. În cauză, conducătorii auto implicați au completat o "constatare amiabilă de accident, reclamantul a depus deviz de calcul al despăgubirilor, iar instanța de fond a constatat, în mod corect, că din înscrisurile depuse atât în dosarul de daună cât și în dosarul de fond rezultă, fără putință de tăgadă, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților poate soluționa cererea de plată, urmând ca în măsura în care nu este de acord cu situația rezultată din documentele existente, să motiveze în mod corespunzător soluția adoptată. În acest context, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care vizează situația în care nu există niciunul din documentele enumerate la art. 44 din care să rezulte persoana responsabilă de producerea accidentului, astfel încât, în mod just, curtea de apel a reținut că pârâtului îi revine obligația de a soluționa pe fond cererea reclamantului, instanța de contencios administrativ neputându-se substitui autorității publice sub acest aspect. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.