ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2443/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 noiembrie 2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA, Mediaș, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat tribunalului ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună: în principal, rezilierea contractului nr. x/22.10.2010 de administrare a Centrului de întruniri B. din mun. Mediaș, str. x și, în subsidiar, să se constate încetarea efectelor acestuia fie prin ajungerea la termen a contractului, fie prin denunțare unilaterală; evacuarea pârâtei A. S.R.L. din imobilul proprietatea reclamantei și obligarea la restituirea bunului; obligarea A. S.R.L. la plata chiriilor restante, în cuantum de 275.436,62 RON, datorate în baza contractului nr. x/22.10.2010 de administrare a imobilului, cu obligarea A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 1034, 1436, 1431 și 1078 din C. civ.

Intimata a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 994.520 RON cu titlu de daune-interese reprezentând prejudiciul material cauzat de atitudinea culpabilă a pârâtei în executarea contractului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 1073, 1075 și 1078 din C. civ.

Prin sentința nr. 47/C/2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaș, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., precum și cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 82 din 10 martie 2020 Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaș împotriva sentinței nr. 47/C/2019 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat intimata A. S.R.L. la plata chiriilor restante datorate în baza contractului nr. x/22.10.2010 de administrare a centrului de întruniri B., în cuantum de 275.436,62 RON, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. De asemenea, a fost respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 15 iunie 2020, reclamanta, iar la data de 1 iulie 2020, pârâta.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea parțială a hotărârii atacate, exclusiv în ceea ce privește respingerea apelului acesteia prin menținerea soluției cu privire la capetele de cerere 1 și 2 din cererea principală, trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului sub aceste aspecte la o altă instanță de apel; înlăturarea considerentelor în ceea ce privește motivele pentru care s-a respins apelul A. S.R.L, respectiv cererea reconvențională, omițându-se cercetarea fondului apelului reclamantei împotriva considerentelor referitoare la aceeași chestiune litigioasă, cu plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit prevederile art. 1082 din vechiul C. civ., sub aspectul reținerii culpei reclamantei la data introducerii cererii de chemare în judecată, deși penalitățile de întârziere nu fac obiectul dosarului, iar emiterea facturilor, chiar cu întârziere, nu poate fi reținută drept culpă contractuală a reclamantei pentru neplata chiriei de către pârâtă.

Instanța de apel a aplicat greșit și art. 1020-1021 din același cod, sub aspectul neaplicării condițiilor legale pentru operarea rezilierii față de încălcarea de către intimată a mai multor obligații contractuale, fiind respinsă cererea de reziliere a contractului cu motivarea că nu s-ar putea dispune această sancțiune atâta timp cât se reține o culpă concurentă a părților. Chiar dacă s-ar reține vreo culpă în sarcina reclamantei pentru emiterea cu întârziere a unora dintre facturi, eventuala culpă concurentă nu reprezintă un impediment pentru pronunțarea rezilierii, singurul efect fiind acela al imposibilității solicitării daunelor-interese, pe care aceasta oricum nu le-a cerut. Obligația de plată a prețului locațiunii este o obligație esențială prin chiar dispoziția expresă a art. 1429 din vechiul C. civ., astfel încât nerespectarea acesteia permite rezilierea în caz de neexecutare.

Recurenta-reclamantă susține nelegalitatea soluției date în apel cu privire la încetarea efectelor contractului prin ajungere la termen, respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a art. 984, raportat la art. 969, 1411, 1436 și 1437 din același cod, sub aspectul reținerii greșite a existenței unui contract de locațiune între părți, ulterior datei de 31 octombrie 2017, pentru ipoteza încetării efectelor contractului prin ajungere la termen, respectiv ulterior datei de 15 februarie 2018, pentru ipoteza denunțării unilaterale a contractului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în conformitate cu clauzele 3 și 4 din actul adițional nr. x/2012, reconfirmate prin clauza 3 din actul adițional nr. x/2012, efectele contractului au încetat prin ajungere la termen la data de 30 octombrie 2017, deoarece până la acea dată exista acord de voințe atât cu privire la bunul dat în locațiune, cât și cu privire la prețul locațiunii. Pentru intervalul de timp ulterior acestei date, respectiv începând cu data de 1 noiembrie 2017 nu există contract de locațiune, întrucât nu există un acord al părților și cu privire la prețul locațiunii, ci doar cu privire la bun, concluzia fiind că pârâta nu deține niciun titlu.

Astfel, pentru intervalul de timp ulterior datei de 30 octombrie 2017 nu există un contract de locațiune decât dacă s-ar aprecia că acesta ar fi continuat prin efectele tacitei relocațiuni, doar astfel putându-se reține și condiția existenței unui preț al locațiunii. Or, dacă prelungirea contractului s-ar fi făcut ca efect la locațiunii, reclamanta era îndreptățită să denunțe unilateral contractul.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 397 și 425 din același cod, întrucât instanța de apel, fie a analizat superficial, fie nu s-a referit deloc la susțineri esențiale ale reclamantei cu privire la obligația pârâtei de a nu face constând în interdicția de a aduce vreo modificare imobilului în lipsa acordului scris al proprietarului, dar și în ceea ce privește obligația de a face investițiile în imobil, convenite cu reclamanta și parțial subvenționate de aceasta.

Prin recursul recurentei-pârâte s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea apelului formulat de aceasta, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că hotărârea nu este motivată în ceea ce privește obligarea acesteia la plata chiriei în cuantum de 275.436,62 RON, instanța de apel neavând în vedere că reclamanta a comunicat încetarea contractului și nu a mai emis facturi.

Hotărârea instanței de apel nu este motivată nici în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a intimatei la plata sumei de 994.520 RON reprezentând prejudiciu material înregistrat de aceasta datorită atitudinii culpabile a reclamantei.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii privind neanalizarea corectă de către instanța de fond a probelor cu privire la cererea reconvențională, rezumându-se la a face referire că nerespectarea prevederilor contractuale de către reclamantă a avut loc doar în perioada 19 martie 2015 - 21 martie 2015 și că, în petitul cererii reconvenționale, prejudiciul este estimat la o perioadă întinsă în timp.

Considerentele deciziei instanței de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de apelantă cu privire la soluția primei instanțe, prima instanță de control judiciar arătând doar în termeni generali că tribunalul a stabilit corect situația de fapt și a aplicat corespunzător dispozițiile legale incidente.

Instanța de apel a reținut faptul că nu a fost dovedită întinderea prejudiciului și că s-a renunțat la proba cu expertiză, însă din probele aflate la dosar rezultă întinderea prejudiciului.

La data de 22 noiembrie 2020 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei deoarece nu au fost formulate critici care să conducă la casarea hotărârii.

La data de 2 decembrie 2020 recurenta-reclamantă a formulat, la rândul său, întâmpinare, invocând excepția tardivității recursului părții adverse, susținând că decizia atacată a fost comunicată acesteia la data de 13 mai 2020, iar recursul a fost declarat la 2 iulie 2020, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 din C. proc. civ.. Totodată, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 21 decembrie 2020 recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției tardivității recursului arătând că la data de 13 mai 2020 a primit doar încheierea de amânare a pronunțării, fără hotărâre, aceasta fiindu-i comunicată abia la 2 iunie 2020, conform ștampilei de pe plic, recursul fiind declarat la data de 1 iulie 2020, prin e-mail, cu respectarea termenului legal de 30 de zile.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 mai 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021 au fost respinse excepțiile tardivității recursului pârâtei și nulității recursului reclamantei, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii, și au fost admise în principiu recursurile.

La termenul din 16 noiembrie 2021, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în raport cu data încheierii contractului ce formează obiectul litigiului, în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ.

Recurenta-reclamantă arată că soluția instanței de apel este nelegală, fiind incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține faptul că, deși se invocă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest temei legal recurenta-reclamantă susține că instanța de apel fie a analizat superficial, fie nu s-a referit deloc la susținerile sale esențiale cu privire la obligația pârâtei de a nu face constând în interdicția de a aduce vreo modificare imobilului în lipsa acordului scris al proprietarului, dar și în ceea ce privește obligația de a face investițiile în imobil, convenite cu reclamanta și parțial subvenționate de aceasta.

Întrucât aceste critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează motivarea hotărârii, vor fi analizate din această perspectivă.

În cadrul criticilor formulate, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod, susținând că hotărârea nu este motivată în ceea ce privește obligarea sa la plata chiriei în cuantum de 275.436,62 RON și nici în ceea ce privește respingerea cererii sale de obligare a reclamantei la plata sumei de 994.520 RON reprezentând prejudiciu material înregistrat de societatea pârâtă.

Având în vedere că ambele părți au formulat critici care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta impune o analiză unitară, chiar dacă perspectiva părților asupra nemotivării deciziei din apel este diferită.

Înalta Curte reține că părțile au dedus judecății modul de interpretare și aplicare de către acestea a obligațiilor prevăzute în contractul de administrare al imobilului aparținând reclamantei, dar și a actelor adiționale la contract.

Astfel, reclamanta a solicitat, în principal, rezilierea contractului nr. x/22.10.2010 și, în subsidiar, constatarea încetării efectelor acestuia fie prin ajungere la termen, fie prin denunțare unilaterală. Partea reclamantă a mai solicitat evacuarea pârâtei din imobil și obligarea acesteia din urmă la restituirea bunului, precum și la plata chiriilor restante.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat daune pentru prejudiciul produs ca urmare a faptului că reclamanta nu și-a respectat obligația de a anunța în termen condițiile seminariilor care trebuiau organizate și nu a reparat centrala termică.

În ceea ce privește cererea de reziliere formulată de reclamantă, instanța de apel a considerat-o neîntemeiată, reținând culpa comună a părților, fără însă a analiza obligațiile esențiale asumate de cei cocontractanți din perspectiva regimului juridic al convenției încheiate.

Astfel, obligația principală a reclamantei rezidă în punerea la dispoziția pârâtei a imobilului proprietatea reclamantei, în schimbul achitării unui preț de către pârâtă, stabilit în condițiile Cap. V din contract. Prin urmare, existența culpei ar fi trebuit analizată prin raportare la îndeplinirea acestor obligații de către fiecare dintre părți.

Întrucât reclamanta a solicitat rezilierea contractului pentru neplata chiriei, instanța de judecată trebuia să analizeze în ce condiții putea refuza pârâta îndeplinirea obligației de plată a chiriei, fără ca acest lucru să fie considerat o încălcare a contractului.

Considerentele deciziei atacate, prin care s-a reținut culpa reclamantei pe motiv că nu a emis facturile lunare de plată, trebuie corelate cu cele dispuse în cadrul dosarului nr. x/2015, soluționat prin sentința civilă nr. 699/10.05.2016 pronunțată de Judecătoria Mediaș, definitivă prin decizia nr. 814 din 25 septembrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în care recurenta-reclamantă a solicitat evacuarea pârâtei pentru nerespectarea obligațiilor asumate. Potrivit acestor hotărâri judecătorești respingerea cererii de evacuare a pârâtei nu a fost analizată pe fond în cadrul acestui litigiu întrucât instanța de judecată a reținut că dispozițiile contractuale invocate în susținerea cererii de evacuare, respectiv Cap. IV pct. 2 și 3 din actul adițional nr. x la contract, nu au natura unui pact comisoriu de gradul IV, astfel că, nefiind solicitată și rezilierea contractului, evacuarea societății pârâte nu poate fi dispusă.

Deoarece prin acest demers judiciar nu a obținut evacuarea pârâtei, recurenta-reclamantă a emis factura de chirie pentru perioada corespunzătoare derulării litigiului menționat.

Or, instanța de apel nu s-a raportat la situația îndeplinirii obligațiilor contractuale la momentul demarării primului demers judiciar, deși acest lucru este relevant în cauza de față, în care reclamanta a reiterat cererea de evacuare a pârâtei solicitând, totodată, și rezilierea contractului, invocând motive similare.

Trimiterea instanței de apel la faptul că pârâta nu a achitat chiria pentru că nu a primit facturile de plată nu poate fi reținută ca argument pentru reținerea culpei reclamantei în condițiile în care aceasta a făcut notificarea de reziliere anterior demarării primului demers judiciar, astfel că nu avea temei să mai emită facturi de plată a chiriei, iar această împrejurare nu-i poate fi reținută ca și culpă pe tărâm contractual.

Cu toate că nu a analizat temeinic respectarea obligațiilor contractuale, instanța de apel a reținut culpa comună a părților și, ca atare, continuarea derulării contractului, în condițiile în care reclamanta a susținut că pârâta folosește imobilul din anul 2015 fără a-și îndeplini obligația esențială de plată a chiriei.

În acest context, sunt fondate și susținerile recurentei-pârâte privind nemotivarea hotărârii cu privire la obligarea acesteia la plata chiriei în cuantum de 275.436,62 RON, dar și în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a intimatei la plata sumei de 994.520 RON reprezentând prejudiciu material, considerentele deciziei atacate neprezentând un raționament juridic complet cu privire la aceste aspecte.

Astfel, deși instanța de apel a arătat că s-a probat nerespectarea prevederilor contractuale în intervalul 19 - 21 martie 2015, având în vedere că prejudiciul este estimat la o perioada relativ întinsă de timp, a reținut că nu a fost dovedită întinderea prejudiciului, înscrisurile depuse în probațiune nedovedind legătura directă între fapte și prejudiciu.

O asemenea motivare a respingerii pretențiilor formulate prin cererea reconvențională nu corespunde respectării dreptului la un proces echitabil întrucât instanța de casație, ca instanță de control judiciar, nu poate verifica modul în care instanța devolutivă a examinat fondul cauzei, din perspectiva raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte subliniază că, în acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o modalitate care să creeze transparență și claritate asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligație este îndeplinită de către instanță dacă în cuprinsul hotărârii se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare și interpretare este explicată fără echivoc în considerente sau dacă instanța analizează cu rigoare instituția juridică de drept material, în cazul de față atât rezilierea pe care o invocă reclamanta, cât și încetarea contractului prin ajungerea la termen sau prin denunțare unilaterală, după caz, instituții juridice de care se prevalează aceeași parte, în baza cărora instanța este obligată să se pronunțe asupra raportul juridic litigios din dosar.

Așadar, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Transpunând aceste exigențe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanța de apel nu a analizat condițiile rezilierii din perspectiva obligațiilor contractuale esențiale asumate de părți și nici nu a stabilit existența culpei, lăsând să se întrevadă examinarea acesteia pe temeiurile contractuale, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări totale a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunțate în apel, lipsind considerentele hotărârii la care să se raporteze instanța de recurs în efectuarea controlului de legalitate.

Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care obligă instanța de judecată la expunerea în mod clar și logic a argumentelor care au fundamentat soluția adoptată, Înalta Curte, le reține incidența cu privire la nemotivarea deciziei, viciu care atrage casarea hotărârii atacate, ca urmare a încălcării exigențelor menționate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurenta-reclamantă în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de cele arătate, Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaș, respectiv de pârâta A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 82 din 10 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, pe care o va casa, cu consecința trimiterii cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

Totodată, având în vedere cererea formulată de reclamantă, în temeiul art. 497 teza a II-a din C. proc. civ., cauza va fi trimisă pentru o nouă judecată Curții de Apel Cluj, ca instanță de același grad cu instanța care a pronunțat decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaș și de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 82 din 10 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată Curții de Apel Cluj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.