ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 59/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 59/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins”.

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de data de 18.10.2018, sub nr.x/62/2018 reclamanta A S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. rezilierea din culpa pârâtei a Contractului de închiriere nr. 4445 din data de 26.01.2016, astfel cum a fost modificat prin Actele adiționale nr. 1 din data de 01.03.2017, nr. 2 din data de 02.03.2017 și nr. 3 din data de 01.02.2018; obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în sumă totală de 677.347 lei, compuse din suma de 229.935 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de către reclamantă în spațiul situat în Brașov, (..), înscris în CF nr. (..), la A1, nr. top (..)/26 și la A1.1, nr. cad (..), top (..)/26, și suma de 447.412 lei, reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de către reclamantă în perioada 01.02.2016 - 31.01.2021; instituirea unui drept de retenție asupra imobilului menționat, până la achitarea integrală de către pârâtă a despăgubirilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1164 art. 1270 art. 1350 art. 1549 și art. 2495 C. civ.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat datele de identificare în cartea funciară corecte ale imobilului asupra căruia solicită instituirea dreptului de retenție.

Pârâta Societatea B S.R.L. a formulat, la data de 08.04.2019, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, precum și cerere reconvențională.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat constatarea intervenirii rezilierii de drept a contractului de închiriere la data de 30.07.2018, din culpa exclusivă a chiriașului, conform art. 15 din contract, evacuarea reclamantei din imobil, obligarea reclamantei la plata contravalorii chiriei pentru spațiul închiriat, pentru perioada 01.02.2016 - 30.07.2018, precum și a penalităților de întârziere aferente, în cuantum de 309.923,22 lei, obligarea reclamantei la plata contravalorii utilităților consumate pentru spațiul închiriat în perioada 01.02.2016 - 30.07.2018, în cuantum de 36.367,88 lei, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, pentru perioada cuprinsă între data rezilierii de drept a contractului de închiriere, respectiv 30.07.2018 și până la data eliberării efective a spațiului, instituirea unui drept de retenție asupra tuturor bunurilor mobile ale reclamantei până la plata integrală a sumelor datorate și radierea din cartea funciară a imobilului a mențiunii privind litigiul, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1164 -1165, art. 1777 art. 1796 art. 1804 art. 1817 art. 1822 - 1823, art. 1831 art. 2495 C. civ.

Reclamanta - pârâtă A S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat excepția netimbrării cererii reconvenționale, excepția inadmisibilității petitului 1, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității petitului 3, iar pe fond a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 396/CA pronunțată la data de 20 iulie 2021 în dosarul nr. x/62/2018, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., a respins ca neîntemeiate excepția prescripției și excepția inadmisibilității petitului 3 al cererii reconvenționale, invocate de reclamanta - pârâtă prin întâmpinare, a admis cererea reconvențională și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta - pârâtă la plata sumei de 309.923,22 lei, cu titlu de chirie restantă pentru perioada 01.02.2016 - 30.07.2018, la plata penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 36.367,88 lei, calculate pentru perioada 01.02.2016- 30.07.2018, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, în cuantum de 2.600 euro lunar, de la data rezilierii contractului de închiriere și până la data evacuării din imobil, a dispus instituirea unui drept de retenție asupra tuturor bunurilor mobile aparținând reclamantei-pârâte, aflate în imobilul închiriat, până la plata integrală a sumelor datorate cu titlu de chirie și penalități de întârziere aferente, a obligat reclamanta - pârâtă la plata în favoarea pârâtei - reclamante, cu titlul de cheltuieli de judecată, a sumei totale de 6.550 lei și a dispus obligarea reclamantei - pârâte la plata în favoarea Statului a sumei de 15.997,73 lei, acordate pârâtei-reclamante cu titlul de reducere a taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta – pârâtă A S.R.L., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și respingerii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1880/Ap, pronunțată la data de 28 noiembrie 2022, în dosarul nr. x/62/2018, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A S.R.L. în contradictoriu cu intimata pârâtă B S.R.L. împotriva sentinței civile nr.396/C din 20.07.2021, pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, obligând apelanta reclamantă la plata către intimata pârâtă a sumei de 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 15 februarie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/62/2018, recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr.1880/Ap din 28 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția civilă.

Recurenta - reclamantă își întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință: în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea apelului formulat de aceasta și schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și respingerii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată efectuate la fond și în recurs.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a arătat că instanța de apel a respins, fără o motivare concretă și cu încălcarea prevederilor art. 13 art. 22 art. 237 art. 249 și art. 476 alin. (1) C. proc. civ., proba testimonială solicitată de parte în calea de atac, a cărei teză probatorie consta în dovedirea neîndeplinirii obligațiilor contractuale ce reveneau intimatei – pârâte, iar ulterior a reținut că nu există o culpă a acesteia din urmă în legătură cu propriile obligații.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, făcând în acest sens referire la considerentele în cuprinsul cărora s-a reținut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.l397/A/10.10.2019, pronunțate de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/197/2018, prin care s-a statuat, într-o procedură sumară, cu privire la rezilierea contractului de închiriere, partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale și evacuarea locatarului din imobil.

Consideră recurenta – reclamantă că soluția din prezentul dosar nu se poate întemeia pe considerentele care au fundamentat decizia menționată, întrucât procedura în care s-a pronunțat respectiva hotărâre nu a asigurat părții dreptul la apărare și nici dreptul de a invoca pretenții proprii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la forța obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.), răspunderea contractuală (art. 1350 art. 1530 și urm. C. civ.), cazurile de întrerupere a prescripției (art. 2537 C. civ.), dar și cu încălcarea unor prevederi de drept material cuprinse în legislația specială (H.G. nr. 571/2016, Legea nr. 307/2006).

În concret, recurenta – reclamantă a criticat considerentele instanței de apel cu privire la suprafața închiriată faptic, arătând că aceasta a fost de 583,83 mp. și nu de 772,48 mp., cât se menționa în contractul de închiriere, ceea ce a îndreptățit partea să plătească o chirie diminuată proporțional cu prejudiciul încercat prin nepunerea la dispoziția acesteia a întregii suprafețe închiriate, conform art. 45 din contract și art. 1551 alin. (2) C. civ.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că nu a fost în măsură să obțină avizul I.S.U. pentru desfășurarea activității specifice în spațiul închiriat, în condiții de legalitate, întrucât intimata nu i-a pus la dispoziție autorizația de securitate la incendiu pentru imobil.

Totodată, recurenta a combătut constatările instanței de apel referitoare la acțiunile abuzive ale intimatei, constând în închirierea parțială a acelorași suprafețe din imobil către o societate având același obiect de activitate ca și recurenta, deturnarea angajaților recurentei, respectiv sistarea furnizării utilităților, arătând că prin aceste încălcări ale obligațiilor contractuale ce reveneau intimatei i s-au adus prejudicii.

În ce privește solicitarea de obligare a intimatei la plata contravalorii investițiilor realizate la imobilul închiriat, recurenta a arătat, pe de-o parte, că instanța de apel a reținut în mod greșit neîndeplinirea culpabilă a obligației de plată a chiriei, iar pe de altă parte, că art. 40 din contractul de închiriere nu este aplicabil, întrucât acesta vizează situația ajungerii la termen a contractului, iar intimata nu a pus la dispoziție întregul spațiu închiriat.

Ca atare, recurenta consideră că este îndreptățită să obțină contravaloarea amenajărilor efectuate cu acordul intimatei, cu titlu de despăgubire pentru repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea obligației ce revenea intimatei și prin obstrucționarea constantă a folosinței imobilului, precum și beneficiul nerealizat.

În ce privește soluția asupra prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile din cererea reconvențională mai vechi de 3 ani, recurenta – reclamantă a arătat că încheierea actelor adiționale la contractul de închiriere nu poate avea semnificația unor acte voluntare de executare sau de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, astfel că nu a fost în măsură să determine întreruperea termenului general de prescripție.

Pe fondul cererii reconvenționale, recurenta a criticat soluția instanței de apel, reluând argumentele referitoare la neîndeplinirea obligațiilor ce reveneau intimatei și neintervenirea rezilierii de drept a contractului de închiriere.

Suplimentar, s-a arătat că partea a achitat contravaloarea utilităților, chiar și în absența unor facturi emise lunar, însă intimata nu a eliberat dovezi care să ateste încasarea sumelor primite.

C. Apărarea intimatei

La dosar a fost depusă întâmpinare de către intimata-pârâtă, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea, ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel.

D. Procedura de filtrare a recursului

Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheiere, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată în ședință publică la data de 18 ianuarie 2024, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică măsura instanței de apel, de respingere a probei testimoniale propuse de parte pentru dovedirea faptelor ilicite ale intimatei, considerând că respingerea probei fără o motivare concretă reprezintă o încălcare a prevederilor art. 13 art. 22 art. 237 art. 249 și art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Într-adevăr, potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., ”dreptul la apărare este garantat”, iar ”judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii”, conform at. 22 alin. (2) din același cod.

Dezvoltând conținutul dreptului la apărare în procesul civil, art. 13 alin. (3) stabilește că ”Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”.

Corelativ dreptului la apărare al părților, în componenta referitoare la posibilitatea propunerii de probe, legea nu instituie însă o obligație în sarcina judecătorului, de a încuviința toate probele solicitate, fără un examen asupra utilității acestora în soluționarea pricinii deduse judecății.

O astfel de obligație nu decurge nici din îndatorirea care revine celui care face o susținere în cursul procesului, de a o dovedi, conform art. 249 C. proc. civ.

Aceasta pentru că ”judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva admisibilității probelor.

Or, art. 255 alin. (1) C. proc. civ. statuează că ”probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului”.

În același sens, art. 22 alin. (2) teza a doua prevede că judecătorul este în drept, între altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviințare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba respectivă.

Aceeași facultate este recunoscută și instanței de apel, care ”poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”, neadministrate în fața primei instanțe, fără a fi obligată să procedeze astfel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Reglementând efectul devolutiv al apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. recunoaște părților posibilitatea de a supune judecării în apel litigiul în ansamblul său, fără a impune instanței de apel obligația de a încuviința toate probele propuse de părți în calea de atac.

Modul concret în care alege să procedeze instanța de prim control judiciar, în calitate de instanță superioară de fond, constituie o problemă de fapt, lăsată la libera ei apreciere, care excede controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauza de față, instanța de apel a respins proba testimonială propusă de apelantă, reținând că nu este utilă, concludentă și pertinentă soluționării cauzei în raport cu probele deja administrate în fața instanței de fond, motivele de apel invocate și conținutul prevederilor contractuale.

Față de argumentele care au fundamentat concluzia instanței de apel asupra pertinenței și concludenței probei testimoniale, reținând și că instanța de apel, în calitate de instanță de fond, are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, inclusiv din perspectiva utilității acestuia, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a normelor de procedură invocate de recurentă, prin respingerea probei, motivul de recurs invocat nefiind întemeiat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă existența unor motive contradictorii și străine de natura cauzei, cu referire la considerentele în cuprinsul cărora s-a reținut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1397/A/10.10.2019, pronunțate de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/197/2018, prin care s-a statuat, într-o procedură sumară, cu privire la rezilierea contractului de închiriere, partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale și evacuarea locatarului din imobil.

Prin invocarea acestui motiv de recurs, recurenta contestă practic raționamentul juridic al instanței de apel, susținând că decizia civilă nr. 1397/A/10.10.2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/197/2018, în procedura reglementată în cuprinsul titlului IX al Cărții a VI-a nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât partea nu a beneficiat în cadrul procedurii respective de garanții procedurale menite să îi asigure un proces echitabil, în sensul că nu a putut invoca pretenții proprii și nu i s-a asigurat dreptul la apărare.

Verificând temeinicia motivului de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează pretinse neregularități procedurale decurgând din încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestuia.

Se reține, în acest sens, că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. statuează că „oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Textul consacră una din formele de manifestare a autorității de lucru judecat, respectiv efectul pozitiv în relația dintre părți, prin care se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce se deduce judecății în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, fără ca o asemenea operațiune juridică să presupună tripla identitate de obiect, cauză și părți.

Scopul urmărit prin reglementarea acestui efect al lucrului judecat constă în înlăturarea unor contradicții ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și între dispozitivul și considerentele unei hotărâri ce au rezolvat un aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății și hotărârea pronunțată în această a doua judecată. De asemenea, se urmărește evitarea contradicțiilor între considerentele decisive sau decizorii ale hotărârilor.

Deși în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente părți, obiect și cauză, trebuie să existe totuși o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți, fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, care oprește o nouă judecată în fond.

În speță, prin Decizia civilă nr. 1397/10.10.2019 pronunțată de Tribunalul Brașov Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr.x/197/2018, pronunțată în procedura reglementată în cuprinsul Titlului XI al Cărții a VI-a C. proc. civ., s-a dispus evacuarea recurentei din imobilul închiriat, reținându-se că a intervenit rezilierea convențională a contractului de închiriere ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligației locatarului de plată a chiriei timp de 3 luni consecutive.

Întrucât în cadrul dosarului menționat a fost dezlegată o chestiune litigioasă care prezintă relevanță în rezolvarea prezentului litigiu, referitoare la partea culpabilă pentru desființarea înainte de termen a contractului de închiriere și modalitatea în care au încetat raporturile dintre părți, se constată că, în mod judicios, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe considerentele decisive care au fundamentat decizia de evacuare a recurentei din imobilul închiriat.

În legătură cu pretinsele neregularități invocate de recurentă cu privire la decizia pronunțată anterior, Înalta Curte arată că nu pot face obiectul verificării în prezentul dosar și nu constituie temei pentru ignorarea efectului pozitiv al lucrului judecat în mod definitiv.

Ca atare, raportat la argumentele expuse în dezvoltarea motivului de recurs invocat, se constată caracterul neîntemeiat al acestuia.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că au natura unor critici de netemeinicie, întrucât vizează, în realitate, modul de interpretare a prevederilor contractuale și a probelor administrate în cauză, recurenta contestând aspectele reținute în considerentele deciziei recurate, referitoare la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau locatorului în legătură cu spațiul închiriat.

Or, astfel cum s-a arătat deja, instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Această statuare este fundamentată pe dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora “recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Printr-o altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greșita aplicare a art. 2537 pct. (1) C. civ., susținând că încheierea unor acte adiționale la contractului de închiriere nu are semnificația recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, astfel că nu a fost în măsură să întrerupă prescripția.

Verificând temeinicia acestei critici, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut drept acte de întrerupere ale cursului prescripției dreptului la acțiune pentru formularea petitului în pretenții din cuprinsul cererii reconvenționale, atât încheierea actelor adiționale la contractul de închiriere, prin care au avut loc renegocieri și restabiliri privind drepturile și obligațiile reciproce ale părților, cât și prin notificarea de punere în întârziere transmisă de intimată recurentei la data de 19.07.2018.

Recurenta critică în parte aceste statuări ale instanței de apel, doar cu referire la actele adiționale la contractul de închiriere, fără a arăta argumentele pentru care apreciază greșită concluzia instanței de apel, prin raportare la art. 2537 pct. (1) C. civ. și la împrejurarea că recunoașterea poate fi nu numai expresă, ci și tacită, conform art. 2538 alin. (1) C. civ.

În aceste condiții, reținând natura strict formală a criticii și faptul că instanța de apel și-a întemeiat soluția și pe existența unui alt act de întrerupere care nu a fost contestat, Înalta Curte constată că nu se poate reține aplicarea greșită a prevederilor art. 2537 pct. (1) C. civ.

Față de cele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1880/Ap din 28 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2024.