ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1661/2023

Ședința publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată:

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 1021, 1082, 1438, 1436, 1431 și 1429 C. civ. din 1864.

La data de 29 ianuarie 2018 pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantei la plata sumei de 994.520 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat de către reclamantă ca urmare a neexecutării contractului nr. x/22.10.2010.

Pârâta a solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 1073, 1075, 1078, 1084 și 1081 C. civ. din 1864, respectiv art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 47/C/2019 din 11 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională.

Prin decizia civilă nr. 82/2020 din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, fiind schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii introductive și al obligării pârâtei la plata chiriei restante în cuantum de 275.436,62 RON, în baza contractului nr. x/22.10.2010.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

De asemenea, a fost respins apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000 RON.

Prin decizia nr. 2443 din 16 noiembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă au fost admise recursurile formulate de către reclamantă și de către pârâtă, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj, ca instanță de același grad cu instanța care a pronunțat decizia atacată.

Prin decizia civilă nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, fiind schimbată sentința primei instanțe în sensul admiterii acțiunii, dispunerii rezilierii contractului nr. x/22.10.2010, al evacuării pârâtei din imobilul situat în Mediaș, str. x, jud. Sibiu, precum și al obligării pârâtei la plata către reclamantă a chiriei restante în cuantum de 275.436,62 RON.

Totodată, a fost admis apelul reclamantei împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, referitoare la respingerea cererii reconvenționale formulate în cauză, fiind înlocuite cu propriile considerente.

Au fost păstrate dispozițiile privind respingerea cererii reconvenționale.

De asemenea, a fost respins apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 83.163,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Prin încheierea civilă din 19 iulie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din minuta și respectiv din dispozitivul deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 83.163,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, apel și recurs.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esență, existența, în cuprinsul hotărârii atacate, a unor motive contradictorii și a unor motive străine de natura cauzei. De asemenea, s-a invocat și lipsa motivării în ceea ce privește unele aspecte supuse analizei instanței de apel.

În dezvoltarea criticilor, s-a arătat că instanța trebuia să motiveze de ce se impune plata chiriei de către pârâtă, să analizeze argumentele părților și să motiveze în ce constă nelegalitatea și netemeinicia sentinței tribunalului.

De asemenea, instanța de apel a omis a observa faptul că, din momentul în care reclamanta a notificat pârâtei rezilierea contractului, cea dintâi nu a mai emis facturi pentru plata chiriei, împrejurare care confirmă încetarea raporturilor dintre părți.

Potrivit recurentei, instanța de apel s-a rezumat la a menționa că, fiind respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâtei în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaș, având ca obiect evacuare, contractul dintre parți a rămas în vigoare și pentru intervalul în care s-a judecat respectivul dosar, fără însă a analiza conduita reclamantei pe toată această perioadă și dacă se mai impunea plata chiriei, având în vedere nerespectarea contractului de către reclamanta însăși.

Totodată, a fost ignorat faptul că parte dintre facturile depuse la dosar au fost comunicate prin poștă, iar în ceea ce privește alte facturi, nu s-a făcut dovada comunicării (aferente intervalelor 01.04-31.12.2016, 01.01.2017-31.10.2017, în valoare totală de 222.332,21 RON).

S-a invocat și omisiunea instanței de apel de a examina susținerea formulată în apărare potrivit căreia contractul dintre părți prevedea o altă valoare a chiriei decât cea facturată de reclamantă.

A mai arătat recurenta că există motive contradictorii și în ceea ce privește punctul de vedere al instanței de apel cu privire la data încetării contractului, problema denunțării unilaterale și soluția de reziliere a contractului.

Astfel, deși instanta de apel a specificat că se raliază opiniei tribunalului, în acord cu care, în noiembrie 2017 contractul era în vigoare, urmând a expira în 2025 și, reținându-se că nu a fost vorba despre tacita relocațiune, ci de un nou acord de voință, aceasta a dispus rezilierea contractului. Cu toate acestea, în motivare, instanța s-a referit cu precădere la constatarea încetării efectelor contractului ca urmare a denunțării unilaterale, existând astfel vădite motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate.

În ceea ce privește excepția invocată de pârâtă privitor la neexecutarea contractului de către reclamantă, s-a arătat că instanța a ignorat apărările formulate în acest sens.

Nu în ultimul rând, recurenta a invocat neanalizarea criticilor formulate în ceea ce privește respingerea pretențiilor aferente cererii reconvenționale, arătând că instanța de apel a constatat numai lipsa culpei reclamantei, în termeni generali, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și sub acest aspect.

În susținerea motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esență, încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.073, art. 969 si art. 1.429 C. civ. de la 1864.

S-a susținut că în mod greșit nu a fost reținută clauza privind prețul chiriei, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x din 15.11.2012, prin care chiria a fost redusă la 1.000 euro/luna pentru perioada 15.11.2012-31.10.2014, începând cu data de 01.11.2017, prețul chiriei urmând să fie stabilit de comun acord de către părți.

În continuare, s-a învederat că reclamanta nu a procedat la emiterea facturilor în acord cu dispozițiile art. V pct. 1 alin. (2) din contract, potrivit cărora facturile urmau a fi emise lunar și comunicate pârâtei, în raport de data comunicării fiind stabilită scadența. Or, reclamanta a emis o factură aferentă mai multor luni, fără a se ține cont de cursul valutar pentru fiecare lună în parte, ceea ce atrage, în opinia recurentei, lipsa caracterului cert al creanței.

Fiind ignorat cursul de schimb Eur/RON aplicabil în decursul fiecărei luni în care se putea emite factura, a rezultat o diferență în plus solicitată de către reclamantă de aproximativ 3.224,27 RON, pentru un interval de 19 luni, fiind încălcate astfel prevederile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., întrucât era necesară părerea unui expert contabil.

A mai arătat recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 1.429 alin. (3) C. civ. de la 1864, "locatarul trebuie să platească prețul locațiunii la termenele statornicite", însă instanța de apel, printr-o aplicare greșită a normei de drept, nu a avut în vedere faptul că reclamanta, pe perioada litigiului din dosarul nr. x/2015, nu a mai considerat contractul ca fiind în vigoare, renunțând la a mai emite facturi în baza acestuia. Așadar, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale la cazul dat.

S-a mai invocat și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor actului adițional nr. x, potrivit cărora doar "nerespectarea de către una dintre parti a contractului in întregime, va da naștere la rezilierea contractului" or, din moment ce pârâtei nu i s-a imputat nerespectarea contractului în integralitatea sa, soluția de dispunere a rezilierii este greșită.

Contrar susținerilor reclamantei în sensul că pârâta a încălcat obligația de a pune imobilul la dispoziția Forumului Democrat al Germanilor din Romania, în realitate, reclamanta este partea care nu a respectat dispozițiile art. 8 din contract, precum și cele agreate în scris, ulterior, conform actelor nr. 348/28.08.2013 și 403/34.09.2013.

În anul 2015 reclamanta a comunicat notificarea de reziliere, optând să se raporteze la contractul dintre părți, pe întreg parcursul litigiului din dosarul nr. x/2015, ca fiind reziliat.

Obligațiile de cazare în favoarea F.D.G.R., pretins încălcate de către pârâtă, rezultau din contract or, din punctul de vedere al reclamantei, acesta era deja încetat ca urmare a rezilierii.

S-a arătat astfel că instanța de apel nu putea reține drept "încălcare gravă și nejustificată" împrejurarea că, începând cu luna martie 2015, pârâta nu ar fi respectat dreptul la cazare al F.D.G.R. sau al C.F.C.L.G., având în vedere că însăși reclamanta a emis decizia de reziliere nr. 163/26.03.2015, contractul fiind considerat încetat din acel moment pentru viitor.

Prin urmare, printr-o interpretare greșită a legii, s-a ajuns la concluzia eronată că, ulterior notificării de reziliere, în timp ce reclamanta nu trebuia să emită facturi pentru chirie, pârâta era în continuare ținută să respecte obligațiile din contract.

În finalul cererii de recurs, recurenta a criticat hotararea instanței de apel și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum nejustificat de mare, hotărârea pronunțată fiind nelegală, din punctul său de vedere, inclusiv sub acest aspect.

La data de 16 ianuarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Parohia Evanghelică C.A. Mediaș, prin care au fost invocate excepția insuficientei timbrări și excepția tardivității recursului.

De asemenea, intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuieilor de judecată în cuantum de 2.935,02 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor existente la dosarul de recurs.

La data de 21 februarie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L.

La data de 31 martie 2023 au fost înregistrate notele scrise formulate de intimata Parohia Evanghelică C.A. Mediaș.

Prin rezoluția din 2 martie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La data de 21 aprilie 2023 au fost înregistrate notele scrise formulate de recurenta A. S.R.L.

Prin încheierea din 16 mai 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 29 mai 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenta A. S.R.L.

La data de 7 iunie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intimata Parohia Evanghelică C.A. Mediaș.

La data de 13 iulie 2023 recurenta A. S.R.L. a înaintat dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 3.992 RON.

Prin rezoluția din data de 27 iunie 2023 a fost stabilit termen pentru analiza admisibilității în principiu a recursului, în complet de filtru, la 19 septembrie 2023.

Cu privire la excepția netimbrării recursului, invocată de intimată, prin întâmpinare, se reține că, până la termenul stabilit pentru analiza admisibilității în principiu a recursului, în complet de filtru, pârâta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru la valoarea pretențiilor contestate, respectiv a sumei de 6.875 RON și a sumei de 3.992 RON, conform dovezilor aflate la filele nr. x și 241din dosarul de recurs.

Prin urmare, excepția netimbrării este neîntemeiată, sens în care va fi respinsă.

Va fi respinsă, totodată, și excepția tardivității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, recursul fiind introdus cu respectarea termenului procedural de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calculat de la data când pârâta a luat la cunosțință conținutul deciziei recurate.

Astfel, data comunicării în mod valabil a deciziei instanței de apel este data recomunicării, prin mijloace electronice, a hotărârii, respectiv 7 septembrie 2022, potrivit dovezii aflate la dosarul de apel, având în vedere că procedura de comunicare realizată anterior, la 28.07.2022, a fost viciată, hotărârea fiind restituită la dosarul cauzei.

În ceea ce privește excepția nulității recursului pârâtei, invocată din oficiu, se constată următoarele.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, pârâta și-a întemeiat calea de atac pe ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea inechivocă a motivelor împotriva cărora se îndreaptă critica.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că pârâta a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Deși, subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă nemotivarea hotărârii din perspectiva tuturor celor trei ipoteze vizate de lege, în realitate, nu sunt relevate critici de nelegalitate.

Astfel, sub aparența incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică situația de fapt reținută prin raportare la probele administrate și modul în care acestea din urmă au fost apreciate de instanța de apel.

Neemiterea facturilor ulterior rezilierii contractului, relevanța asupra prezentei cauze a soluției de respingere a acțiunii reclamantei în dosarul nr. x/2015 având ca obiect evacuare, modul de comunicare a facturilor emise de reclamantă, pretinsa necomunicare a unora dintre aceste facturi sau emiterea în mod greșit a facturilor din perspectiva valorii chiriei facturate sunt împrejurări ce vizează situația de fapt și probatoriul din dosar.

Se impune însă observația că, în recurs, cale extraordinară de atac, în care se analizează exclusiv legalitatea deciziei atacate, instanța supremă nu poate reaprecia situația de fapt dedusă judecății sau probele administrate de părți, spre a concluziona în alt sens decât instanța de apel, care a rejudecat în fond litigiul.

De asemenea, teza existenței unor motive contradictorii în ceea ce privește soluția de constatare a rezilierii contractului nu poate fi analizată câtă vreme susținerile în acest sens au un pronunțat caracter de fapt și sunt lipsite de acoperire argumentativă.

Nu în cele din urmă, se reține că pârâta, evocând situația de fapt și probele din dosar, își exprimă dezacordul față de modul în care instanța de apel a analizat susținerile și apărările părților, din perspectiva soluției de admitere a acțiunii reclamantei și de respingere a cererii reconvenționale formulate de pârâtă.

Or, temeinicia acestor soluții nu poate fi analizată în recurs.

Împrejurarea că pârâta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluziile instanței de apel nu poate conduce însă la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Concluzionând, susținerile părții în dezvoltarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt critici care vizează temeinicia hotărârii recurate, iar nu legalitatea acesteia.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta invocă încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1073, art. 969 si art. 1.429 C. civ. de la 1864.

Se impune a fi arătat că, deși critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării dreptului material, indicând totodată textele de lege pretins încălcate, pârâta nu relevă modul concret în care instanța de apel, prin raționamentul expus în decizia recurată, ar fi înfrânt normele legale evocate.

Dimpotrivă, prevalându-se de o pretinsă încălcare a dispozițiilor de drept substanțial, autoarea recursului își limitează susținerile strict la aspecte de fapt care ar fi fost omise în analiza instanței de apel, astfel cum sunt: prețul chiriei agreat de părți prin actul adițional nr. x din 15.11.2012, neemiterea facturilor în acord cu dispozițiile art. V pct. 1 alin. (2) din contract, ignorarea de către reclamantă a cursului de schimb Eur/RON aplicabil, cu consecința facturării în mod suplimentar a sumei de 3.224,27 RON. În opinia pârâtei, se impunea consultarea specialistului contabil, învederându-se și încălcarea prevederilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat, situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, urmare a devoluării fondului, prin raportare la probatoriul administrat, se impune întocmai în recurs, instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac fiind ținută de aceasta.

Ca o consecință, instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea probelor din dosar, respectiv a contractului dintre părți și a actelor adiționale, a facturilor și a dovezilor de comunicare a acestora, spre a reține o altă situație de fapt decât cea stabilită anterior, în etapele devolutive ale litigiului.

Tot astfel, modul de apreciere a probelor administrate sau oportunitatea administrării unor probe noi nu pot face obiectul analizei în recurs.

De asemenea, pârâta invocă încălcarea de reclamantă a prevederilor actului adițional nr. x și a clauzei art. 8 din contract, criticând, totodată, modul de aplicare a acestor dispoziții convenționale.

Or, modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor contractuale la situația de fapt reținută în concret nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 care vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, respectiv a legii.

Înalta Curte reține că întreaga construcție a recursului, întemeiată pe aspecte vizând fondul pricinii, prin care recurenta tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, prezintă valențele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extarordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de pârâtă este de a se obține o nouă verificare a susținerilor sale, deși litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs însă, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformității acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, așa încât recurenta avea obligația să se raporteze la considerentele instanțele de apel, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei.

Simpla reiterare a susținerilor din etapele procesuale anterioare, dublată de expunarea propriei viziuni asupra situației de fapt dedusă judecății, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a considera motivată calea extraordinară de atac.

Se mai reține că, în cele din urmă, pârâta critică decizia instanței de apel din perspectiva cuantumului nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată.

Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate ține de aprecierea instanțelor de fond, astfel încât critica vizează temeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, având în vedere că memoriul de recurs nu conține critici apte să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul.

Totodată, se constată că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

În raport cu soluția de anulare a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă Parohia Evanghelică C.A. Mediaș, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.935,02 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile netimbrării și tardivității recursului.

Anulează recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata Parohia Evanghelică C.A. Mediaș a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.935,02 RON.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2023.