ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios admnistrativ, fiscal și de insolvență, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând următoarele: obligarea pârâtei la plata sumei de 254.111,11 RON, reprezentând chirie izvorâtă din contractul de închiriere nr. x/2016, creanță cedată reclamantei A. în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. x; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței obligațiilor de plată și până la data achitării efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 194 și art. 1.021 din C. proc. civ., art. 1.116, art. 1.469, art. 1.499, art. 1.516, art. 1.523, art. 1.535, art. 1.568, art. 1.609 și art. 1812 din C. civ.

La data de 27 noiembrie 2018 pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat următoarele: să se constate ineficacitatea contractului de închiriere nr. x/2016, încheiat între C..L. și societatea pârâtă cu privire la închirierea imobilului din Sebeș, str. x f.n., jud. Alba; să se dispună respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiate, cu obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. S-a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Alba, raportat la dispozițiile art. 107 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 95 din același cod, având în vedere că sediul pârâtei este în Sibiu, competența de soluționare a cauzei aparținând Tribunalului Sibiu. În fapt, parata sustine ca creanța în cuantum de 254.111,11 RON pe care o pretinde reclamanta a fost cesionată acesteia, cu titlu oneros, de către cedenta C..L. în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat la data de 03.04.2018. La rândul său, cedenta C..L. a devenit titulara creanței în cuantum de 254.111,11 RON în temeiul contractului de închiriere nr. x/2016, încheiat între aceasta și pârâta B. S.R.L. A precizat că atât reclamanta, cât și societatea C..L. fac parte din același grup de firme al căror asociat majoritar este societatea D..

Prin sentința nr. 19/COM/2019 din 24 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios admnistrativ, fiscal și de insolvență, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii reconvenționale. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S-a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 254.111,11 RON, reprezentând creanță cedată, izvorâtă din contractul de închiriere nr. x/2016, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, care se vor calcula de la data scadenței fiecărei facturi și până la plata efectivă. De asemenea, pârâta B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei A. suma de 6.940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariul de avocat.

Instanta de fond a retinut că prin cererea reconvențională s-a solicitat să se constate ineficacitatea contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat între C..L. și societatea pârâtă, cu privire la închirierea imobilului din Sebeș, str. x, jud. Alba.

În opinia autorului excepției, cererea reconvențională este inadmisibilă, întrucât obiectul ei îl reprezintă o acțiune în constatare. Prin acțiunile (cererile) în constatare reclamantul solicită instanței numai să constate existența unui drept subiectiv al său ori inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, deci reclamantul solicită constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic concret. Astfel, în ceea ce privește cererea în constatare, a invocat dispozițiile art. 35 C. proc. civ. din cuprinsul cărora rezultă cu claritate că o cerere în constatare are un caracter subsidiar față de o cerere în realizare.

Cu toate acestea, instanța constată că nu s-a indicat tipul de acțiune în realizare avut la îndemână de pârâta - reclamantă. În opinia instanței, o astfel de acțiune nici nu există, atâta timp partea afirmă că acest contract nu a produs efecte, nefiind achitată nici chiria prevăzută în contract.

În acest context, în baza art. 248 C. proc. civ., s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

În privința fondului cauzei, instanța constată că prin contractul x/20.12.2016 - fila x, C..L. a închiriat către pârâta - reclamantă B. imobilele situate în Cugir, str. x 10A, jud. Alba, respectiv în Sebeș, str. x, jud. Alba, contractul intrând în vigoare la data de 15.12.2016, până la data de 31.12.2017, cu posibilitatea de prelungire.

La data de 03.04.2018, între C..L., în calitate de cedent și reclamanta A., în calitate de cesionar, a intervenit un contract de cesiune de creanță - fila x, al cărui obiect este reprezentat de cesiunea cu titlu oneros a dreptului de creanță împotriva debitorului cedat, anume pârâta - reclamantă B., în cuantum de 254.111,11 RON, reprezentând valoarea cumulată a facturilor emise de cedent, în temeiul contractului de închiriere x/2016. Creditorul cesionar a notificat debitorului cedat cesiunea intervenită, astfel cum rezultă din notificarea de la fila x, vol. 1.

La data de 20.12.2016, între C..L. și reclamantă a intervenit un contract de vânzare - cumpărare autentificat cu privire la imobilul din Sebeș - fila x și care făcea obiectul contractului de închiriere. Instanța a arătat că, nefiind posibilă stabilirea ordinii încheierii contractelor de înstrăinare, respectiv de închiriere a imobilului din Sebeș, va prezuma că închirierea s-a realizat de către un locator aparent, fără ca aceasta să afecteze valabilitatea contractului, chiriașul nefiind tulburat în folosința spațiului, iar raporturile juridice dintre proprietar și locatorul aparent fiind exterioare prezentei cauze.

Întrucât urma să achite chirie pentru folosința celor două imobile, pârâta a transmis cedentei C..L. oferta nr. 579/19.12.2016 - fila x, prin care propune acestea din urmă o nouă ofertă financiară pentru prestarea serviciilor de catering, respectiv:

"Urmare a solicitării dumneavoastră de a introduce plata chiriei pentru spațiile de cantină pe care le exploatam în baza contractului de colaborare x/2016 între societățile noastre, vă transmitem mai jos noul preț al unui meniu 14.5 RON TVA inclusiv".

Prin urmare, cedenta C..L. și pârâta au convenit să încheie un nou contract pentru prestarea serviciilor de catering, respectiv Contractul nr. x din 03.01.2017, pentru prețul de 13,30 RON + TVA per meniu. Anterior cele 2 spații erau folosite cu titlu gratuit, în baza a 2 contracte de comodat - , ambele datate 11.02.2016.

Reclamanta a dorit să asigure pentru salariații săi servicii de catering și a încheiat cu pârâta B. S.R.L. Contractul de prestare a serviciilor de catering nr. x din 13.01.2016. În temeiul contractului menționat anterior, pârâta B. S.R.L. avea obligația să presteze în folosul reclamantei servicii de catering, pentru prețul de 10,92 RON + TVA per meniu. Prin contractul x/20.12.2016 - fila x, reclamanta A. a închiriat pârâtei - reclamante B. 172,50 mp din spațiul aferent halei 10, situate în Sebeș, str. x, FN, jud. Alba, contractul intrând în vigoare la data de 15.12.2016, până la data de 31.12.2017, cu posibilitatea de prelungire.

Urmare a creșterii costurilor prin obligația de a plăti chirie, pârâta a transmis reclamantei o nouă ofertă financiară pentru furnizarea serviciilor de catering, respectiv Oferta nr. 578/19.12.2016 - fila x, prin care îi propune următoarele:

"Urmare a solicitării dumneavoastră de a introduce plata chiriei pentru spațiile de cantină pe care le exploatăm în baza contractului de colaborare x/2016 între societățile noastre, vă transmitem mai jos noul preț al unui meniu 14.5 RON (TVA inclus)."

Așadar, ca urmare a Ofertei nr. 578/19.12.2016 și a încheierii Contractului de închiriere 90_2016, părțile am încheiat un nou contract pentru prestarea serviciilor de catering, respectiv Contractul nr. x din 03.01.2017 pentru prețul de 13,30 RON + TVA per meniu.

În dosarul înregistrat sub nr. x/2018, având ca obiect ordonanță de plată, au fost soluționate cererile reciproce ale părților din prezenta cauză, fiind respinsă în parte cererea reconvențională, pentru suma de 254111,11 RON, care face obiectul prezentei cauze. Nu există autoritate de lucru judecat, întrucât ordonanța 42/COM/2018 nu a vizat dezlegarea în fond a raporturilor dintre părți. Potrivit art. 430 C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată."

Pretențiile litigioase din prezenta cauză reprezintă suma facturilor x/01.02.2018 și a facturii x/10.02.2018. Facturile x au aceeași dată de emitere, întrucât astfel cum a declarat martorul audiat în cauză - fila x, s-a omis facturarea lunară, eroarea fiind descoperită cu ocazia inventarului anual și rectificată în această manieră.

Contractul x/2006 a produs efecte juridice între părți, chiar și în lipsa procesului-verbal de predare - primire, având în vedere că spațiile la care se referă erau deja la dispoziția pârâtei, în baza contractelor de comodat, încheiate cu creditorul cedent. Contractul de închiriere nu este un contract real, astfel că predarea - primirea spațiului nu reprezintă o condiție de validitate a acestuia. În fapt, spațiile închiriate erau la dispoziția pârâtei, în baza celor 2 contracte de comodat, aspect necontestat în cauză.

De asemenea, preexistența celor 2 contracte de comodat nr. x și y/11.02.2016 nu afectează forța obligatorie a contractului x/20.12.2016, acesta fiind ulterior celor 2 și materializând voința comună a părților la data semnării lui. Având în vedere că vizează aceleași spații ca și cele 2 contracte de comodat, acestea din urmă au devenit caduce.

Pârâta a afirmat că C..L. a dorit încheierea contractului de închiriere pentru cel 2 spații doar din motive de ordin fiscal, pentru a-și putea amortiza și deduce niște cheltuieli făcute cu construcția spațiilor respective. Martorul audiat în cauză confirmă această ipoteză, însă având în vedere că scopul încheierii contractului nu este menționat în cuprinsul lui, că nu ne regăsim nici în situația actului simulat, nu se poate dovedi cu martori peste conținutul contractului, conform art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus expuse, instanța apreciază că pretențiile reclamantei întemeiate pe contractul x/2016 sunt întemeiate, astfel că admite acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 254.111,11 RON, reprezentând creanță cedată, izvorâtă din contractul de închiriere x/2016, precum și penalități de întârziere, în cuantum de 0,01/zi de întârziere, care se vor calcula de la data scadenței fiecărei facturi și până la plata efectivă, conform art. 5 alin. (2) din contract.

Pentru motivele mai sus expuse, s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă B., în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă S.C. A.. În baza art. 453 C. proc. civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta B. S.R.L.

Apelanta-reclamantă A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 19/COM din 24.04.2019, în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii reconvenționale formulate de pârâta B. S.R.L., cu consecința respingerii cererii reconvenționale ca fiind inadmisibilă. Totodată, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea, în integralitate, a petitului privind obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului în fond, în cuantum de 11.919,76 RON (taxa judiciară de timbru în sumă de 6.384 RON și onorariul de avocat în cuantum de 5.535,76 RON), precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea fazei procesuale a apelului.

Prin apelul formulat de către pârâta B. S.R.L. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea, în tot, a sentinței apelate, iar pe fondul cauzei, să se dispună respingerea cererii reclamantei privind obligarea societății pârâte la plata sumei de 254.111,11 RON și a penalităților de întârziere, ca neîntemeiate. De asemenea, pârâta a cerut constatarea ineficacității contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat cu C..L., contract ce vizează imobilul din Sebeș, str. x f.n., jud. Alba.

Prin decizia nr. 453/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au admis apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 19/COM/2019 din 24.04.2019 a Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență și, în consecință: S-a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că: S-a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulate de către pârâta-reclamantă reconvențională B. S.R.L. și s-a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă. S-a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii facturii nr. x din 10.02.2018 în sumă de 17.861,80 RON și a penalităților aferente. S-a menținut în rest sentința apelată. S-au compensat cheltuielile de judecată ale apelantelor, în apel.

Asupra apelului formulat de reclamanta A. instanța de apel a reținut următoarele:

Cererea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenței unui drept al său (cerere în constatare pozitivă) ori inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa (cerere în constatare negativă), indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

Astfel, potrivit art. 35 din C. proc. civ.: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Prin cererea reconvențională, reclamanta reconvențională B. S.R.L. a solicitat instanței să constate ineficacitatea Contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat cu C..L., cu privire la închirierea imobilului din Sebeș, str. x fn, jud. Alba.

A precizat pârâta - reclamantă reconvențională B. S.R.L. că suma de 254.111,11 RON, pe care pretinde reclamanta A. că i-o datorează, este o creanță preluată de reclamantă prin cesiune, prin Contractul de cesiune de creanță nr. x, de la societatea C..L., și rezultă din Contractul de închiriere nr. x/2016.

A motivat reclamanta reconvențională B. S.R.L. că pârâta reconvențională, în calitate de locator, nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute la art. 6 lit. a) și b) în Contractul de închiriere nr. x/2016, respectiv obligația de a garanta calitatea sa de proprietar al imobilelor prevăzute în contract și obligația de a preda chiriașului bunurile închiriate, precum și toate accesoriile în baza unui proces-verbal de predare primire, în care se va menționa starea actuală a spațiilor, ocazie cu care se va consemna și predarea cheilor.

A arătat B. S.R.L. că, în data de 20.12.2016, a încheiat cu C..L. Contractul de închiriere nr. 112_2016, în care aceasta se obliga, în calitate de proprietar, să închirieze spațiul din Sebeș, str. x f.n. și tot în aceeași zi, 20.12.2016, a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat prin încheierea nr. 709/20.12.2016, astfel că acest contract de închiriere a devenit ineficace imediat după semnarea sa, că acest contract nu a produs efecte între părți, aspect ce reiese nu numai din înstrăinarea imobilului din Sebeș, ci și din faptul că nu s-a mai procedat la încheierea unui proces-verbal de predare-primire a spațiului.

A pretins reclamanta reconvențională că ineficacitatea contractului ar fi dată și de nerespectarea obligației de emitere a facturilor de către C..L., conform art. 5 din același contract.

La solicitarea expresă a instanței de fond, prin precizarea depusă la data de 03.01.2019, reclamanta reconvențională B. S.R.L. a arătat că obiectul cererii reconvenționale îl reprezintă o acțiune în constatare.

Ineficacitatea unui act juridic presupune lipsa efectelor juridice datorită intervenției unor cauze posterioare încheierii valabile a actului juridic.

Însă, în speță, reclamanta reconvențională a motivat ineficacitatea prin aceea că pârâta reconvențională nu și-a îndeplinit mai multe obligații contractuale, caz în care ar fi trebuit să recurgă la reziliere/rezoluțiune, la o acțiune în realizare sau să tindă la executarea obligațiilor și nu la o acțiune în constatare.

Prin urmare, primul motiv de apel este fondat, întrucât se impunea admiterea excepției inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă reconvențională B. S.R.L., cu consecința respingerii cererii reconvenționale, ca inadmisibilă.

În schimb, criticile referitoare la neacordarea cheltuielile de judecată în sumă de 11.919,76 RON, în integralitate, nu sunt fondate.

În ceea ce privește taxa judiciară de timbru la fond, prin Ordinele de plată nr. x/28.09.2018 - E. și nr. 56/26.10.2018 - F., s-a achitat suma totală de 6.384 RON . De asemenea, reclamanta a pretins cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5535,76 RON .

Potrivit dispozitivului sentinței atacate, pârâta B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei A. suma de 6940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

În considerentele sentinței, instanța de fond a făcut trimitere la prevederile art. 453 din C. proc. civ., fără a motiva însă că ar fi procedat la reducerea parțială a onorariului de avocat.

Așa fiind, apelanta reclamantă nu poate pretinde pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată, în contra dispozițiilor art. 445 din C. proc. civ., în care se prevede că: "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444."

Asupra apelului formulat de pârâta B. S.R.L. s-au retinut urmatoarele:

Prin contractul nr. x_2016, S.C. C..L., în calitate de proprietar, a închiriat societății pârâte B. S.R.L. imobilul din Cugir, str. x, jud. Alba, reprezentat de Anexa - Cantina, având suprafața de 923,7 mp și imobilul situat în Sebeș, str. x, F.N., jud. Alba, reprezentat de Anexa - Cantina, având suprafața de 1038,6 mp. În art. 13 s-a prevăzut că s-a încheiat în data de 20.12.2016, iar în art. 2 că intră în vigoare la data de 15.12.2016, dată la care se și predau imobilele și că expiră la 31.12.2017. S-a stabilit prețul închirierii la 3,49 Euro + TVA/mp/lună și s-a prevăzut că proprietarul va emite factura până în data de 10 a lunii pentru luna în curs, iar chiriașul va efectua plata în termen de 30 de zile de la primirea facturii și că plata se va face în RON, la cursul de schimb al BNR din data emiterii facturii, prin virament bancar (art. 3 și art. 4 din contract).

În temeiul acestui contract, C..L. a emis la 01.02.2018 facturi reprezentând chirie în cuantum total de 254.111,11 RON.

Prin contractul de cesiune de creanță nr. x, încheiat la data de 03.04.2018, C..L. a cesionat către A. creanța în valoare de 254.111,11 RON, reprezentând valoarea cumulată a facturilor emise în temeiul contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat cu debitorul cedat B. S.R.L..

Susținerile pârâtei - apelante B. S.R.L., în sensul ineficacității contractului de închiriere nr. x, determinată, în principal, de înstrăinarea către A., în aceeași zi, când s-a încheiat contractul de închiriere, a spațiului din Sebeș - Anexa - Cantina, prin contractul de vânzare a unor imobile, autentificat prin încheierea nr. 709/20.12.2016 a Notarului Public G., nu pot fi reținute.

Potrivit art. 6 lit. h) din contractul nr. x/2016, părțile au convenit că, "în cazul în care imobilele sunt vândute de către proprietar sau se pune sechestru pe acestea, indiferent de motiv, proprietarul are obligația de a se asigura că în continuare, chiriașul are dreptul de a închiria imobilele de față până la expirarea perioadei menționată în contractul de față sau orice alt act intervenit ulterior între cele două părți".

Totodată, potrivit art. 1789 din C. civ., "locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosința liniștită și utilă a bunului, fiind dator să se abțină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosință".

Or, pârâta nu a pretins că i-ar fi fost perturbată folosința liniștită și utilă a imobilului din Sebeș, str. x, F.N., pe durata locațiunii, chiar și prin apelul declarat, pârâta recunoscând că a folosit netulburată respectivul spațiu, încă din 11.02.2016, dar pretinzând că în baza altor raporturi juridice.

Apoi, din perspectiva încheierii celor două contracte, de închiriere și, respectiv, de vânzare cumpărare, la aceeași dată, de 20.12.2016, în contractul de vânzare a unor imobile, mai sus menționat, s-a prevăzut expres că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul contractului va avea loc la 01.01.2017 (…), prețul convenindu-se a se plăti până la 31.01.2017.

Cum, prin transferul dreptului de proprietate, dreptul de locațiune al pârâtei B. S.R.L. nu a încetat, fiindu-i asigurată pârâtei folosința spațiului închiriat, C..L. în mod corect și-a exercitat dreptul de a pretinde chiria aferentă emițând facturile corespunzătoare, pentru ca ulterior să cesioneze creanța totală în favoarea proprietarului, reclamanta din cauză, A..

În acest sens sunt dispozițiile art. 1575 alin. (1) din C. civ., în care se prevede că cesiunea de creanță produce efecte între cedent și cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primește cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.

În speță, însă cesiunea a fost notificată debitorului cedat, pârâta B. S.R.L..

În ceea ce privește neîncheierea unui proces-verbal de predare - primire, nici această apărare nu poate justifica respingerea acțiunii, pârâta recunoscând că se afla deja în folosința spațiului în discuție la momentul încheierii contractului de închiriere.

Apoi, neemiterea lunară a facturilor nu determină stingerea obligațiilor de plată a chiriei, asumată de pârâtă prin contractul de închiriere.

Critica referitoare la chiria în valoare de 17.861 RON, aferentă lunii februarie 2018, pentru spațiul Cantina Cugir (923,7 mp×3,49€/mp/lună=3223,71€), este însă fondată.

Contractul nr. x/2016 din 20.12.2016 a fost încheiat pe perioadă determinată, de un an, stabilindu-se că expiră la 31.12.2017.

Ca atare, termenul pentru care s-a încheiat contractul a încetat la data de 31.12.2017, în baza acestui contract nu se mai poate pretinde pârâtei plata chiriei aferente lunii februarie 2018, pentru Cantina Cugir, în sumă de 17.861,80 RON .

Așa fiind, în considerarea celor expuse mai sus, făcând aplicarea prevederilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., instanta de apel a admis apelurile declarate de reclamanta A. și pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 19/COM/2019 pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență în dosarul nr. x/2018 și, în consecință, a schimba în parte sentința atacată, în sensul că a admis exceptia inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de pârâta - reclamantă reconvențională B. S.R.L. și a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă. S-a înlăturat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii facturii nr. x/10.02.2018, în sumă de 17.861,80 RON, și a penalităților aferente, în rest dispozițiile sentinței atacate fiind menținute.

Având în vedere soluțiile aduse asupra celor două apeluri, în temeiul art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată ale apelantelor au fost compensate.

II. RECURSURILE.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor:

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecința menținerii dispoziției prin care s-a înlăturat obligarea societății B. S.R.L. la plata contravalorii facturii nr. x din 10.02.2018 în sumă de 17.861,80 RON.

A arătat că instanța de apel a respins, în mod nelegal, cererea reconvențională ca inadmisibilă și a admis, în parte, cererea apelantei-reclamante, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluționarea litigiului în fond, apel și recurs.

Un prim motiv de nelegalitate a hotărârii Curții de Apel Alba Iulia este acela că aceasta nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes a motivului de apel vizând inadmisibilitatea cererii reconvenționale, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinarea formulată față de apelul reclamantei A. și susținută oral în fața instanței de apel, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 13 noiembrie 2019. A menționat că această excepție peremptorie a rămas nesoluționată, instanța trecând direct la judecarea fondului cererii de apel formulate de către apelanta-reclamantă.

În acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe faptul că prin întâmpinarea formulată față de cererea de apel a reclamantei A. a invocat lipsa de interes cu privire la primul motiv de apel (cel privind inadmisibilitatea cererii reconvenționale) și inadmisbilitatea în ceea ce privește al doilea motiv de apel (cel vizând cheltuielile de judecată). Mai exact, a susținut că instanța de apel a motivat respingerea celui de-al doilea motiv de apel ca inadmisibil, însă a omis să cerceteze excepția lipsei de interes invocată cu privire la primul motiv de apel.

A relevat faptul că prin sentința pronunțată de Tribunalul Alba reclamanta A. a obținut exact ceea ce a solicitat, adică atât respingerea cererii reconvenționale, cât și obligarea societății pârâte la plata integrală a sumei indicate în cerere și a penalităților de întârziere, situându-se în poziția părții care a câștigat procesul.

Întrucât interesul, una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, este folosul practic pe care o parte îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare, pârâta a invocat în fața instanței de apel faptul că era lipsit de folos practic motivul de apel invocat de A. referitor la împrejurarea că tribunalul a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă.

Or, atât respingerea cererii reconvenționale ca inadmisibilă, cât și respingerea acesteia ca neîntemeiată, prezentau exact același folos practic, în contextul admiterii în integralitate a cererii formulate de către reclamanta A.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel trebuia să analizeze, cu prioritate, excepția lipsei de interes, excepție cu caracter peremptoriu. Astfel, a apreciat că numai în situația în care s-ar fi respins excepția lipsei de interes, instanța putea să treacă la analizarea, pe fond, a motivelor de apel invocate de către apelanta-reclamantă A. referitoare la inadmisibilitatea cererii reconvenționale.

Față de cele arătate, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a considerat că este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a supus analizei instanței de recurs modul în care instanța de apel a aplicat normele de drept material atunci când a apreciat asupra excepției de inadmisibilitate a cererii reconvenționale.

A arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., reținând că este inadmisibilă cererea în constatare și că societatea pârâtă trebuia să ceară realizarea dreptului sau executarea obligațiilor. Totodată, a precizat că s-a reținut greșit faptul că solicitarea pârâtei (cererea în constatare) s-ar fi bazat pe neîndeplinirea unor obligații contractuale și, prin urmare, aceasta ar fi avut posibilitatea să promoveze o altfel de cerere decât cea în constatare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a învederat faptul că nu s-a invocat, pe calea cererii reconvenționale, neexecutarea contractului, ci ineficacitatea contractului, care presupune lipsa efectelor juridice datorită intervenției unor cauze posterioare încheierii (valabile) a actului juridic.

Astfel, s-a arătat că evenimentul posterior încheierii actului juridic (a contractului de închiriere nr. x/2016) a fost înstrăinarea de către locatorul C..L. a imobilului oferit spre închiriere pârâtei din prezenta cauză, în condițiile în care în contractul de vânzare-cumpărare a spațiului încheiat cu noul proprietar, nu a existat nicio clauză privind dreptul locatorului C..L. (vânzătorul spațiului) de a culege, în continuare, fructele bunului vândut (chiria în baza contractului nr. x/2016).

În realitate, instanța de apel a făcut o aplicare eronată a art. 35 din C. proc. civ., interpretând motivul invocat de către societatea pârâtă ("vânzarea spațiului") ca pe o excepție de neexecutare a contractului, care a condus la concluzia greșită a "inadmisibilității cererii reconvenționale".

În opinia recurentei, pierderea proprietății asupra imobilului oferit spre închiriere de către proprietar este elementul esențial care a făcut ineficace contractul de închiriere nr. x/2016 încheiat cu cesionarul C..L.

A mai arătat că locatorul a cunoscut împrejurarea că respectivul contract de închiriere nu mai poate produce efecte între părți și că nu mai are dreptul să încaseze chiria, acest aspect rezultând din modul în care s-au desfășurat faptele în cursul anului 2017.

În fine, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a art. 1777 C. civ. (care definește locațiunea ca fiind contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numită locatar, folosința unui bun pentru o perioadă, în schimbul unui preț denumit chirie) și art. 1789 C. civ.. Întrucât locațiunea este o "vânzare a folosinței" recurenta-pârâtă a susținut faptul că numai persoana care are folosința imobilului poate să o vândă unui chiriaș contra unui preț.

Or, în momentul în care C..L., locatorul spațiului a vândut imobilul cu toate atributele dreptului de proprietate, fără nicio clauză derogatorie și fără să se menționeze expres în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu noul proprietar, că ar păstra până la 31.12.2017 dreptul de a culege fructele imobilului (chiria), acesta a pierdut prin vânzarea bunului și folosința sa, pierzând, în mod evident, dreptul de a mai pretinde și încasa chiria contra unei folosințe pe care, din punct de vedere juridic, nu o mai putea asigura.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte și nu a făcut nicio motivare în acest sens, mai exact, s-a raportat, în mod greșit, doar la dispozițiile art. 1789 C. civ., motivând că, din moment ce societatea pârâtă a avut folosința spațiului, fostul locator avea dreptul să încaseze chirie.

A relevat faptul că dreptul de proprietate, inclusiv dreptul de folosință asupra imobilului, a fost înstrăinat către o altă societate, respectiv A. (reclamanta din cauza de față).

Prin urmare, recurenta a menționat că de la momentul transferului dreptului de proprietate, singurul care putea să asigure folosința și avea dreptul să vândă contra unui preț folosința (să închirieze) sau să o pună la dispoziția societății pârâte, cu titlu gratuit (contract de comodat) era noul proprietar.

Recurenta-pârâtă a apreciat că decizia recurată validează, în contradicție cu normele de drept material (art. 1777 și urm. C. civ. și art. 1673 și urm. C. civ.), opinia greșită, potrivit căreia, fără a exista o înțelegere expresă între părți, vânzătorul dreptului de proprietate păstrează de drept folosința bunului vândut și dreptul de a culege fructele acestuia (chiria).

De asemenea, a susținut că este greșită interpretarea pe care o face instanța de apel atunci când afirmă că dreptul reclamantei A. (care întâmplător este noul proprietar al spațiului) de a pretinde plata chiriei, izvorăște din prevederile art. 1575 alin. (1) C. civ., pornind de la ideea că fostul proprietar este cel care a asigurat pârâtei folosința imobilului.

Raționamentul instanței de apel este, în opinia recurentei-pârâte, total eronat, deoarece aceasta obligă societatea pârâtă să plătească contravaloarea folosinței pentru perioada ianuarie - decembrie 2017 fostului proprietar, cu toate că a pierdut folosința bunului și, totodată, apreciază că pârâta este obligată să achite chirie noului proprietar, în temeiul art. 1575 C. civ. ("Cesionarul poate pretinde tot ceea ce primește cedentul de la debitor").

Or, cedentul C..L. nu putea să cesioneze către cesionarul A. un drept de creanță pe care nu l-a avut niciodată, deoarece nu era îndreptățit să primească nimic de la societatea pârâtă B. S.R.L.

În drept, recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 (indicat expres prin răspunsul la întâmpinare), pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de apel și, rejudecând, să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata integrală a cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a suportat pentru soluționarea litigiului în primă instanță (suma de 11.919,76 RON compusă din taxa judiciară de timbru în valoare de 6.384 RON și onorariul de avocat în cuantum de 5.535,76 RON). De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

A arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de apel formulate de societatea reclamantă.

Mai exact, a susținut că motivarea este superficială și confuză, astfel încât nu poate fi considerată "motivare", ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a menționat că instanța de apel s-a limitat să motiveze soluția pronunțată asupra aspectului în discuție, arătând că prima instanță a făcut trimitere la prevederile art. 453 din C. proc. civ., fără a motiva însă că ar fi procedat la reducerea parțială a onorariului de avocat și, pe cale de consecință, societatea reclamantă nu poate să pretindă pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 445 C. proc. civ.

Însă, prin cererea de apel reclamanta A. a susținut că instanța de fond a soluționat petitul privind plata cheltuielilor de judecată cu nesocotirea probelor existente la dosarul cauzei care atestau întinderea cheltuielilor de judecată și cu încălcarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, nu s-au adus critici cu privire la faptul că prima instanță nu ar fi motivat o eventuală soluție de reducere a onorariului de avocat, astfel cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel Alba Iulia, ci că prima instanță nu a analizat cu atenție înscrisurile care făceau dovada cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, astfel încât să determine cu precizie întinderea acestora și, în final, să oblige pârâta la plata acestor cheltuieli de judecată.

A făcut referire la faptul că în ceea ce privește cheltuielile de judecată Tribunalul Alba a reținut următoarele:

"În baza art. 453 C. proc. civ. va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 6.940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat". Or, de vreme ce prima instanță a admis, în integralitate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională a pârâtei B. S.R.L., este lipsit de orice dubiu că aceasta a avut în vedere primul alineat al art. 453, iar nu cel de-al doilea alineat, care, în situația dată, nu își găsea aplicarea. Posibilitatea instanței de judecată de a proceda la reducerea parțială a onorariului avocațial este reglementată de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., însă, în considerentele sentinței, instanța nu a făcut niciun fel de referire la aceste dispoziții sau, cel puțin, să fi folosit vreo altă formulare care să fi dus la concluzia că s-a procedat la reducerea onorariului avocațial.

Prin urmare, în lipsa unor astfel de precizări în cuprinsul sentinței, s-ar putea concluziona la fel de bine că prima instanță a avut în vedere onorariul avocațial în integralitate, însă nu a analizat temeinic dovezile de plată a taxei judiciare de timbru.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel avea obligația să expună motivele de fapt și de drept pe baza cărora a ajuns la concluzia că prima instanță a procedat la reducerea parțială a onorariului de avocat, precum și motivele pentru care a considerat că sunt nefondate susținerile reclamantei, potrivit cărora Tribunalul Alba a soluționat cererea privind obligarea părții adverse la suportarea cheltuielilor de judecată cu nesocotirea probelor aflate la dosarul cauzei.

Mai mult, instanța de apel a menționat, la modul general, că societatea reclamantă nu poate să pretindă pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată în contra dispozițiilor art. 445 C. proc. civ., fără a indica concret, prin raportare la sentința primei instanțe și la susținerile formulate, care dintre procedurile enumerate în cuprinsul art. 445 consideră că era îndreptățită să o exercite reclamanta.

În alți termeni, recurenta a susținut că instanța de apel nu a expus, în mod clar și convingător, propriul raționament logico-juridic pentru care a considerat că erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, astfel încât reclamanta să poată exercita îndreptarea, lămurirea ori înlăturarea dispozițiilor contradictorii sau completarea hotărârii, iar nu apelul împotriva sentinței, prin care s-a invocat faptul că prima instanță nu a analizat temeinic înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că dispozițiile art. 445 C. proc. civ. nu își găsesc aplicarea în cauza dedusă judecății, astfel că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea regulilor de procedură.

S-a arătat că dispozițiile legale cuprinse în art. 443 alin. (1) au în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al dispozitivului hotărârii, însă această procedură nu poate fi folosită pentru înlăturarea neconcordanței dintre considerente și dispozitiv și nici atunci când hotărârea cuprinde considerente contradictorii. A susținut că viciile de motivare ale hotărârii pot fi înlăturate, în aceste cazuri, doar prin intermediul căilor de atac de reformare.

Dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. au în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), însă, în ipoteza în care instanța a admis doar în parte pretențiile deduse judecății prin cererea principală ori printr-o cerere accesorie, conexă sau incidentală, nu se mai poate cere completarea hotărârii în temeiul art. 444 C. proc. civ., ci trebuie exercitate căile de atac de reformare, respectiv apelul sau, după caz, recursul.

S-a învederat că prima instanță a pronunțat hotărârea săvârșind o eroare de judecată, întrucât nu a analizat temeinic înscrisurile doveditoare depuse la dosar, din care rezulta atât natura, cât și întinderea cheltuielilor de judecată la plata cărora trebuia să fie obligată pârâta.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că nu a solicitat instanței de apel să dispună îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii pronunțate de către Tribunalul Alba, ci, dimpotrivă, a cerut să se constate faptul că a fost depusă în termen dovada cheltuielilor de judecată efectuate în prima etapă procesuală (respectiv taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial), cu consecința obligării pârâtei la plata acestor cheltuieli în integralitate, corectând astfel eroarea de judecată săvârșită de tribunal.

Or, calea de atac ordinară, devolutivă, pe care legea o prevede într-o asemenea ipoteză este apelul.

În drept, recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității parțiale a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., respectiv în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către aceasta. A susținut că pârâta a formulat o critică ce vizează "modul greșit în care instanța a aplicat normele de drept material, atunci când a apreciat asupra excepției de inadmisibilitate a cererii reconvenționale", însă o astfel de critică nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Recurenta-reclamantă A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, prin care a invocat excepția nulității recursului promovat de A., raportat la Decizia nr. 3/2020 din 20.01.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 05.03.2020. Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității parțiale a recursului propriu, excepție invocată de recurenta-reclamantă A., apreciind că respectivul motiv de recurs se încadrează pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2021, au fost respinse excepțiile nulității recursurilor invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L și de recurenta-pârâtă B. S.R.L, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 453/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și a fost acordat termen la data de 15 aprilie 2021 pentru judecata pe fond a recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă, are în vedere situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" si vizează nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar și când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece și această situație poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât și motivarea inexactă sau insuficientă. Cum motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, lipsa acesteia atrage nelegalitatea ei, scopul motivării fiind acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc. Casarea unei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține în condiții diferite, după cum este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, cu alte cuvinte, după cum suntem în prezența unei nulități absolute sau a uneia relative.

Recurenta susține, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes a motivului de apel vizând inadmisibilitatea cererii reconvenționale, excepție invocată prin întâmpinarea formulată față de apelul reclamantei. În opinia sa, această critică se circumscrie atât disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin întâmpinare, referitor la primul motiv de apel, intimata a arătat că este lipsit de interes, reclamanta câștigând procesul, în subsidiar solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat. Așadar, se observă că lipsa de interes a fost invocată doar cu privire la un singur motiv de apel.

În ceea ce privește noțiunea de excepție procesuală, Înalta Curte constată că aceasta este definită în art. 245 C. proc. civ., care prevede că "Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedural privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

Definiția legală a acestei noțiuni are ca scop delimitarea care trebuie făcută față de apărările pe fond, acestea din urmă punând în discuție fondul dreptului dedus judecății, față de excepțiile procesuale care nu o fac niciodată. În esență, apărările pe fond reprezintă o negare a dreptului reclamantului, fiind un mijloc prin care se contestă direct existența sau întinderea pretențiilor care fac obiectul litigiului pentru a se stabili că sunt neîntemeiate în parte sau în totalitate. Excepțiile procesuale, în schimb, reprezintă un obstacol în fața cererilor deduse judecății care aparent au ca scop întârzierea soluționări cererii deduse judecății (prin declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte), dar, în realitate, au ca scop, de cele mai multe ori, soluționarea cu celeritate a procesului civil, prin anularea, respingerea sau perimarea cererii deduse judecății.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Așa fiind, motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susține și justifica soluția adoptată.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea hotărârii recurate, instanța de apel a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Din motivarea instanței de apel rezultă că aceasta, în mod judicios, nu a dat încărcătura juridică a unei excepții de procedură referitoare la calea de atac a apelului susținerilor recurentei, câtă vreme lipsa de interes s-a raportat doar la un motiv de apel, fiind, așadar, tratată de instanță ca o apărare de fond.

Este adevărat că, în lipsa dispoziției instanței de respingere/încuviințare a unor excepții invocate, nu se poate stabili, de principiu, dacă a fost respectat principiul contradictorialității și dreptul părții la apărare, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil, desfășurat cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și a principiilor care guvernează procesul civil, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.