ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1320/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă la 02.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata chiriei reale aferente imobilelor situate în Alba Iulia, județul Alba, str. x 8 și în str. x, începând cu 24.05.2012 (data proceselor-verbale de adjudecare) și până la 14.10.2015 (data rămânerii definitive a soluției pronunțate în dosarul nr. x/107/2012/a5) și, în continuare, până la 08.05.2017 (data predării imobilelor), cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință, indexate cu rata inflației și dobânda legală aferentă debitului principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 555, art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., art. 662 C. proc. civ.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate și a apărărilor formulate.

Prin încheierea civilă nr. 1954/30.10.2018, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției I Civilă, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 309/CA/28.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civilă a Tribunalului Hunedoara, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea cauzei pentru soluționarea incidentului procedural la Curtea de Apel Alba Iulia.

Prin decizia nr. 12/01.04.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Hunedoara.

Prin sentința nr. 241/CA/26.03.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes și a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 364/03.11.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes și a respins ca nefondată cererea pentru perioada 03.07.2015 - 08.05.2017; totodată, a menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 24.05.2012 - 03.07.2015.

Împotriva deciziei nr. 364/03.11.2020 a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 1204/18.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. În esență, instanța supremă a constatat că instanța de apel a dat o dezlegare nelegală excepției de prescripție, în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 24 mai 2012 - 3 iulie 2015, respectiv cu nesocotirea art. 2525 din C. civ. care stabilesc momentul de debut al prescripției dreptului la acțiune ce are ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate.

Prin decizia nr. 354/16.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes și a menținut soluția de admitere a excepției prescripției aferentă intervalului 24.05.2012 - 14.10.2015 și de respingere a acțiunii pentru această perioadă.

De asemenea, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 66.881,47 RON, cu titlu de despăgubiri pentru folosința apartamentului și a spațiul comercial, aferentă perioadei 14.10.2015 - 08.05.2017, indexată cu rata inflației și dobânda legală, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 02.07.2018 și până la data plății efective.

Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de diferență onorariu expert, iar pe intimata-pârâtă la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea nr. 18/05.03.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins cererea de completare a deciziei nr. 354/16.11.2023 formulată de apelanta-reclamantă, prin care a solicitat instanței să se pronunțe și cu privire la capătul de cerere vizând obligarea intimatei-pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu expert, inclusiv cu privire la diferența de onorariu în cuantum de 4.000 RON.

Împotriva decizia nr. 354/16.11.2023, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, după expunerea situației de fapt și a parcursului litigios, recurenta-reclamantă a afirmat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind consecința unei greșite aplicări a normelor de drept material cuprinse în art. 2.525 C. civ., referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, în art. 1.385 alin. (1) C. civ., cu referire la obligația pârâtei de reparare integrală a prejudiciului, respectiv a celor reglementate de art. 1.522-1.523 C. civ., privind punerea în întârziere a pârâtei.

Din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material privind prescripția dreptului la acțiune, autoarea recursului a susținut că soluția instanței în rejudecare este nelegală cu privire la admiterea excepției prescripției pentru intervalul 24.05.2012 - 23.07.2015, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 2.525 C. civ.

A arătat că drepturile pretinse sunt strâns legate de situația juridică a actelor prin care cele două bunuri imobile în litigiu au ieșit din patrimoniul societății recurente, aceasta neavând niciun temei pentru a pretinde lipsa de folosință până la pronunțarea deciziei nr. 371/2015 a Curții de Apel Alba Iulia. A subliniat că, drept efect al anulării pentru fraudă la lege a actelor, intimata-pârâtă a ocupat fără drept imobilele și în intervalul 02.05.2012, data adjudecării fictive a imobilelor - 14.10.2015, data anulării actelor de adjudecare.

În aceste condiții, raportat la prevederile art. 2.523 și art. 2.525 C. civ., a învederat că termenul de prescripție pentru toate pretențiile ce decurg din anularea actului juridic începea să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au desființat actele, respectiv de la 14.10.2015 și se împlinea la 14.10.2018, astfel că acțiunea a fost introdusă în termenul de prescripție.

Cu referire la sumele pretinse pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015, contrar celor reținute de curte, a susținut că nu a intervenit prescripția, întrucât și pentru prejudiciul aferent acestei perioade termenul de prescripție a început să curgă tot de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a contractelor de vânzare, în condițiile în care anterior acestei date intimata-pârâtă deținea un titlu valabil asupra imobilelor, iar recurenta-reclamantă nu avea niciun temei pentru a pretinde lipsa de folosință a acestora.

Redând considerentele deciziei de casare cu privire la pretinsa dezlegare dată excepției prescripției extinctive, titulara recursului a învederat că este vădit nefondată constatarea curții potrivit căreia instanța de casare ar fi soluționat excepția prescripției pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015, în sensul admiterii acesteia, în condițiile în care Înalta Curte a criticat soluția de admitere a acestei excepții, iar reținerea argumentelor recurentei potrivit cărora pentru perioada anterioară datei de 14.10.2015 nu avea niciun titlu pentru a pretinde despăgubiri, conduce la concluzia că acțiunea nu este prescrisă, dreptul la acțiune nefiind născut anterior acestei date.

În acest context, a afirmat că decizia pronunțată de instanța de rejudecare nu respectă motivele de casare admise de instanța supremă, care obligau la soluționarea excepției prescripției cu privire la întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretențiile.

O altă critică vizează soluția instanței de diminuare a totalului datorat pentru lipsa de folosință a imobilelor cu valoarea impozitului pe profit, pe care recurenta o consideră nelegală, întrucât contravine normei de drept material consacrată de art. 1.385 alin. (1) C. civ., care impune repararea integrală a prejudiciului.

Astfel, a susținut că raționamentul juridic expus de instanța de apel cu privire la diminuarea despăgubirii cuvenite cu cota de 16% a impozitului pe profit nu este corect, întrucât are drept consecință o reparare parțială a prejudiciului, în condițiile în care intimata-pârâtă a fost un dobânditor de rea-credință a bunurilor imobile, astfel că nu se poate transpune într-un cumpărător evins căruia recurenta să îi datoreze pierderile suferite, respectiv plata impozitului pe profit.

Printr-o ultimă critică, a afirmat că instanța de apel a aplicat greșit art. 1.522-1.523 C. civ. atunci când a dispus indexarea despăgubirii cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la scadență și până la plata efectivă.

Argumentând, a învederat că, întrucât acțiunea tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, intimata-pârâtă se afla de drept în întârziere, fiind aplicabile dispozițiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ., acesta fiind textul de lege la care instanța ar fi trebuit să se raporteze.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat, implicit, excepția nulității recursului, afirmând că argumentele critice vizează chestiuni legate de situația de fapt și presupun o reapreciere a probatoriului administrat, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit acestei părți, judicios a reținut instanța de rejudecare că dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor, respectiv data nașterii dreptului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință cu privire la cele două imobile este 14.10.2015, nefiind fondate susținerile privind nelegala admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 24.05.2012 - 23.07.2015.

De asemenea, a învederat că, în mod întemeiat instanța de rejudecare a dispus diminuarea despăgubirilor cu impozitul pe profit, deoarece este o sarcină care se suportă de proprietar, ca urmare a încasării sumelor; a apreciat ca fiind nefondată și critica privind indexarea cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și nu de la scadență și până la plata efectivă, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei anterior sesizării instanței de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 08.07.2024 s-a fixat termen la 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 06.11.2024, constatându-se că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, s-a dispus transpunerea acestuia în procedura de filtru, în vederea întocmirii raportului conform dispozițiilor art. 493 C. proc. civ.

În urma analizării raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea din 05.02.2025, acesta a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

La termenul din 09.04.2025, analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a apreciat-o ca fiind neîntemeiată și, constatând că recursul nu poate fi soluționat potrivit art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a dispus citarea părților pentru termenul din 24.09.2025, în vederea judecării.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale invocate, precum și prin raportare la statuările obligatorii din decizia de casare pronunțată în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a consemnat în practicaua deciziei, astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică constând în nesocotirea de către instanța de rejudecare a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., referitor la obligativitatea respectării problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, circumscris motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asupra căruia se va pronunța cu prioritate, întrucât, dacă acesta este găsit întemeiat, impune casarea deciziei atacate, făcând de prisos analiza celorlalte critici.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi casată atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Plecând de la aceste dispoziții legale, se constată că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1204/18.05.2022, a admis recursul promovat de S.C. A. S.R.L., a casat decizia nr. 364/03.11.2020 și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia.

În considerentele deciziei de casare s-a statuat că soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la data sesizării instanței - 02.07.2018 - este greșită, fiind dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 2.525 C. civ., care impuneau instanței de apel să identifice data de la care titularul dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosință a avut posibilitatea juridică de a acționa, pentru a da eficiență principiului potrivit căruia "acțiunile nenăscute nu sunt prescrise".

În raport cu cele decise prin sentința nr. 234/F/16.03.2015, pronunțată de Tribunalul Alba, secția de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 371/14.10.2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și reamintind principiul retroactivității efectelor nulității, instanța de casare a statuat că dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor, respectiv data nașterii dreptului reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosință cu privire la cele două imobile în discuție este, potrivit art. 2.525 C. civ., 14.10.2015, data rămânerii definitive a hotărârii menționate.

Evidențiind că, anterior acestei date, recurenta nu avea niciun temei în baza căruia să poată pretinde contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor în discuție, urmare a retroactivității efectului nulității, instanța supremă a subliniat că este pusă sub semnul întrebării îndreptățirea intimatei de a ocupa spațiile în intervalul 24.05.2012 - data adjudecării imobilelor - și 14.10.2015 - data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actelor în baza cărora intimata a devenit proprietar.

În acest context a decelat că perioada pentru care se impunea cercetarea fondului cauzei este 14.10.2012 - 08.05.2017, data proceselor-verbale de constatare, în baza cărora recurenta-reclamantă a intrat în posesia imobilelor.

Prin considerentele acestei decizii de casare, instanța supremă a explicat semnificația și rațiunea textului de lege cuprins în art. 2525 C. civ., subliniind că anterior anulării ori rezoluțiunii unui act juridic civil, partea nu este în măsură a acționa juridic, neavând vreun temei pentru a pretinde nici restituirea unui bun și nici restituirea eventualelor fructe produse de acesta, atâta vreme cât actul juridic, pe care partea adversă își întemeiază posesia și folosința bunului, nu este anulat ori rezolvit. Prin urmare, dreptul ei la acțiune pentru restituirea prestațiilor, inclusiv a fructelor, dacă i se cuvin prin raportare la distincțiile pe care le face art. 1645 C. civ., pentru întreaga perioada anterioară anulării sau rezoluțiunii actului juridic, se naște abia la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare/rezoluțiune, acesta fiind și momentul de debut al prescripției în acord cu exigențele art. 2525 C. civ.

Analizând, în continuare, critica ce viza norma de drept material reglementată de art. 1.349 C. civ., a constatat că instanța de apel a stabilit, pe baza unei situații de fapt pe care nu a putut-o lămuri din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, că reclamanta nu a dovedit posesia intimatei care ar duce la analiza folosului de tras, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esențial legat de clarificarea condițiilor acestui tip de răspundere, iar nu de negarea stabilirii lor.

Apreciind că, prin această modalitate de rezolvare a litigiului, curtea de apel a încălcat rolul activ al instanței de judecată în aflarea adevărului și a nesocotit obligația de principiu a organului judiciar, de a lămuri cauza în scopul unei concrete aplicări a legii, a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să reexamineze deplin cauza.

Plecând de la aceste considerente cuprinse în decizia de casare din primul ciclu procesual, se constată că instanța de apel - Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă - în rejudecare, a constatat că dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor în conformitate cu prevederile art. 2.525 C. civ., respectiv data nașterii dreptului reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosință cu privire la imobilele în discuție, este data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, 14.10.2015 și a conchis că perioada pentru care se impune cercetarea fondului cauzei este numai perioada 14.10.2015 - 08.05.2017 (data proceselor-verbale de constatare, în baza cărora apelanta-reclamantă a intrat în posesia imobilelor).

Totodată, valorificând în mod denaturat statuarea instanței supreme din considerentele deciziei de casare, conform căreia, anterior datei de 14 noiembrie 2015, reclamanta nu avea niciun temei în baza căruia să pretindă contravaloarea lipsei de folosință pentru cele două imobile, instanța de apel a statuat că va menține soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015 și de respingere a acțiunii aferentă acestui interval, cu motivarea că astfel a fost soluționată excepția de către Înalta Curte.

Această statuare a instanței de apel este însă în contradicție vădită cu dezlegările și îndrumările date de instanța supremă prin decizia de casare deoarece din considerentele acesteia nu rezultă niciun indiciu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi considerat prescrise pretențiile anterioare datei de 14.10.2015.

Față de modul în care au fost trasate de către instanța de casare îndrumările în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului, constată că instanța de apel, refăcând judecata în urma casării cu trimitere, nu a dat curs acestora, raportându-se și examinând în mod greșit doar pretențiile aferente perioadei 14.10.2015 - 08.05.2017, ca interval pentru care a apreciat că se impunea cercetarea fondului cauzei, iar nu pretențiile aferente perioadei 14.10.2012 - 08.05.2017 așa cum a îndrumat instanța supremă, apreciind, tot în mod eronat și fără niciun temei, că pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015 instanța de casare ar fi valorificat ca întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Îndrumarea din cuprinsul deciziei de casare trasată în sarcina instanței de apel a fost aceea de a soluționa excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la întreaga perioadă dedusă judecății, luând în considerare că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, anume de la 14.10.2015, pentru toate pretențiile ce decurg din anularea actelor juridice în temeiul cărora S.C. C. S.R.L. a ocupat fără drept imobilele în discuție.

În sensul deciziei de casare, pentru perioada anterioară datei de 14.10.2015, reclamanta, nefiind proprietarul imobilelor în discuție, nu avea niciun temei în baza căruia să poată solicita contravaloarea lipsei de folosintă însă, în condițiile în care titlurile de proprietate ale intimatei au fost anulate pe cale judecătorească pentru fraudă la lege și s-a dovedit în mod definitiv că S.C. A. S.R.L. a fost proprietarul de drept celor două imobile inclusiv în intervalul dintre data adjudecării fictive a acestora și data anulării actelor de adjudecare, momentul 14.10.2015 reprezintă data de la care reclamantei i s-a născut dreptul la acțiune pentru a putea solicita atât restituirea bunului cât contravaloarea lipsei de folosință (fructele bunului) pentru toată perioada în care intimata a ocupat fără drept cele două imobile.

Totodată, examenul considerentelor deciziei de casare permite observația potrivit căreia instanței de apel îi revenea sarcina de a stabili, urmare a retroactivității efectului nulității, dacă intimata era îndreptățită să ocupe spațiile în intervalul 24.05.2012 - 14.10.2015. Absența oricărui considerent al instanței de apel în legătură cu acest aspect relevă o altă nesocotire a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., hotărârea urmând a fi casată pe temeiul dispozițiilor art. 497, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de rejudecare trebuia să aibă în vedere problemele de drept dezlegate de instanța de casare.

Ca atare, întrucât a fost găsit întemeiat motivul de casare privind încălcarea regulilor de procedură sancționate cu nulitatea hotărârii pronunțate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune cercetarea motivului de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă, respectiv pct. 8 al aceluiași articol, ce vizează încălcarea normelor de drept material reglementate de art. 2.525, art. 1.385 alin. (1) și art. 1.522-1.523 C. civ., argumentele prezentate în susținere urmând a fi examinate de instanța de apel în soluționarea cauzei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte notează că reglementarea cuprinsă în art. 501 C. proc. civ. este fundamentată atât pe autoritatea lucrului judecat cu privire la ceea ce s-a statuat de către instanța de casare, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări repetitive de readucere în atenția judecătorilor instanței de control judiciar a acelorași probleme de drept, precum și pe principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, din care decurge obligativitatea problemelor de drept dezlegate de către instanța superioară.

Pronunțând o decizie de casare cu trimitere, instanța de recurs nu dezleagă definitiv fondul litigiului dedus judecății, însă dezlegarea dată problemelor de drept ce au făcut obiectul controlului nu mai poate fi repus în discuție, ci se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere dezlegările obligatorii date de instanța de recurs în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1204/18.05.2022, în legătură cu cadrul complet în care trebuie efectuată judecata, precum și îndrumările din această decizie, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 354/16.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe; totodată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate - privind excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, respectiv plata diferenței de onorariu expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 354/16.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2025.