ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 875/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 11 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Universitatea Politehnică din București, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.789,34 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în temeiul contractului de închiriere nr. x/28.02.2006, a sumei de 20.484,69 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate de la data de 30.06.2013 până la achitarea debitului, în valoare de 0,06% pe zi de întârziere, conform art. 3.3 alin. (2) din contractul de închiriere, obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinței spațiului fără titlu, de la încetarea contractului de închiriere până la data de 10.02.2016, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1033 și următoarele din C. proc. civ.

La data de 07.03.2016, în urma solicitării instanței, reclamanta a depus la dosarul cauzei un înscris intitulat "precizări", prin care a arătat valoarea exactă a penalităților, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 39045,60 RON, din care chirie în cuantum de 37.877,69 RON, 988,28 RON utilități, 179,63 RON prestări servicii; obligarea pârâtei la plata sumei de 24.414,02 RON reprezentând penalități de întârziere în valoare de 0,06% pe zi de întârziere conform art. 3.3 alin. (2) din Contractul de închiriere nr. x/28.02.2006, astfel cum a fost modificat prin actul adițional încheiat la data de 27.06.2013, penalitățile de întârziere la chirii în perioada 01.01.2014-04.02.2016 datorate de pârâtă în baza clauzelor stipulate în art. 3.3 alin. (2) din Contractul de închiriere nr. x/28.02.2006, facturate și penalitățile de întârziere la utilități și prestări servicii în perioada 01.01.2014-04.02.2016, datorate de pârâtă în baza clauzelor stipulate în art. 3.3 alin. (2) din Contractul de închiriere nr. x/28.02.2006, dar care, de asemenea, nu au fost facturate; obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinței spațiului fără titlu de la data de 01 aprilie 2014 până la data de 31 decembrie 2016, în cuantum de 441.210 RON; cu cheltuieli de judecată.

La data de 30.03.2016, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat să se dispună și evacuarea pârâtei din spațiul ce face obiectul contractului de închiriere, astfel cum acesta a fost modificat și completat prin actele adiționale ulterioare.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1270 alin. (1) și art. 1796 lit. d) din C. civ. și pe contractul de închiriere cu toate modificările și completările aduse prin actele adiționale ulterioare, respectiv pe dispozițiile art. 3.3 alin. (1) și (2) din contractul de închiriere cu privire la calculul penalităților de întârziere, pe art. 2.3 din contract, pe art. 6.2 din contractul de închiriere, enumerate cu titlu informativ, dar nu limitativ.

De asemenea, reclamanta a menționat că în mod greșit a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 1033 C. proc. civ., Universitatea înțelegând să urmeze calea dreptului comun în ceea ce privește evacuarea locatarului.

Prin sentința civilă nr. 4569 din 25 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 6 București a admis cererea reclamantei, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 39.045,6 RON, chirie aferentă perioadei martie 2013- martie 2014, 988,28 RON, contravaloare utilități, 179,63 RON, contravaloare servicii prestate pentru aceeași perioadă, a sumei de 20.484,69 RON, penalități de întârziere convenționale aferente debitului principal și 441.210 RON, contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 01.04.2014-31.12.2015.

Totodată, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul închiriat conform contractului nr. x/28.02.2006, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale 1-4 la acest contract și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.107,92 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 18 mai 2016, pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2016, a declarat apel pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru din apel).

Prin decizia civilă nr. 4424 din 15 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 4569/25.05.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. x/2016, pe care a anulat-o, reținând cauza spre soluționare în primă instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 aprilie 2018, sub nr. x/2018.

La termenul din 23 mai 2018, reclamanta a depus o cerere adițională cu privire la capătul trei de cerere, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinței spațiului fără titlu de la încetarea contractului de închiriere (01.04.2014) și până la data de 18 august 2016 (suma de 443.210 RON).

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția tardivității și inadmisibiltății formulării cererii adiționale, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția tardivității cererii adiționale invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii adiționale invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a reținut că aceasta este indisolubil legată de soluția pronunțată asupra excepției tardivității formulării cererii adiționale.

Prin sentința civilă nr. 3123 din 17 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Universitatea Politehnică din București, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a următoarelor sume: 37.877,69 RON, reprezentând chiria pentru perioada martie 2013 și până la încetarea contractului (28.02.2014), 6.550,41 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata chiriei, 988,28 RON, reprezentând contravaloare utilități, 179,63 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii aferente utilităților, 443.210 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 1.04.2014 - 18.08.2016; a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind evacuarea pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.415,02 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3123/17.10.2018, cât și împotriva încheierii din 20.06.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea primelor două capete de cerere ca nefondate și ca neîntemeiat și nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata contravalorii de folosință, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru din apelul formulat în dosarul inițial nr. x/2016 și cea la care va fi obligată în prezentul dosar).

Prin decizia civilă nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. S.R.L., împotriva încheierii din 20.06.2018 și a sentinței civile nr. 3123 din 17.10.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata Universitatea Politehnică din București.

La 29 iulie 2019, pârâta A. S.R.L., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată (taxele judiciare din apel și recurs).

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o primă critică se referă la faptul că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut greșit că pârâta nu a contestat încheierea interlocutorie pronunțată de instanța de fond în data de 20.06.2018, deși, în practicaua aceleiași decizii, este menționat că, pe rolul instanței, se află apelul formulat de A.. împotriva încheierii din data de 20.06.2018 și a sentinței civile nr. 312/17.10.2018.

Prin urmare, solicită instanței de recurs să observe că, în cererea de apel formulată este indicat în mod expres declararea apelului și împotriva încheierii din data de 20.06.2018, iar primul motiv de apel analizat se referă tot la respectiva încheiere.

De asemenea, arată că, deși instanța de apel reține că încheierea din data de 20.06.2018 este o încheiere interlocutorie potrivit art. 235 C. proc. civ., concluzionează în sensul că instanța de fond nu era obligată să o comunice părților. Mai mult, precizează că pârâta nu a depus diligențe în vederea comunicării respectivei încheieri și reține că, deși avea posibilitatea să solicite comunicarea acesteia pe e-mail, nu a făcut-o. Cu toate acestea, reține că, din analiza întâmpinării depuse de pârâtă împotriva cererii adiționale, pentru termenul din data de 20.06.2018, reiese că a solicitat instanței de fond comunicarea încheierilor și hotărârii judecătorești, la adresa de e-mail indicată, în raport cu dispozițiile art. 1 din HCSM nr. 114/10.02.2015.

Totodată, recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a indicat prevederile legale încălcate în raport cu necomunicarea încheierii interlocutorii din data de 20.06.2018.

În acest sens, arată că, în cuprinsul primului motiv de apel, a indicat art. 7 și 20 C. proc. civ., deoarece instanța nu a respectat dispozițiile art. 425, raportat la art. 233 și următoarele C. proc. civ., având în vedere că o astfel de încheiere face corp comun cu hotărârea atacată, fiind obligatorie comunicarea acesteia odată cu hotărârea, în susținerea afirmațiilor sale indicând și Decizia nr. 1011 din 13 martie 2014 pronunțată de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altă critică a hotărârii recurate se referă la faptul că instanța de apel nu face nicio mențiune în legătură cu excepția inadmisibilității cererii adiționale formulată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la termenul din data de 20.06.2018 și reiterată în apel în cadrul primului motiv de apel referitor la respingerea celor două excepții invocate (tardivitatea formulării cererii adiționale și inadmisibilitatea cererii adiționale sau recalificarea acesteia).

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că analiza instanței de apel asupra motivului de apel referitor la excepția tardivității formulării cererii adiționale, din perspectiva dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., este una greșită.

În opinia recurentei, faptul că, prin decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, instanța a considerat că cererea este de competența tribunalului în primă instanță, și nu a judecătoriei, este irelevant din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 204 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că primul termen la care părțile au fost legal citate a fost termenul din data de 18.05.2016 din primul ciclu procesual, termen la care Judecătoria Sectorului 6 București era competentă să se pronunțe asupra excepției necompetentei materiale invocate de pârâtă. Mai mult, apreciază că rejudecarea cauzei de către instanța competentă material nu este un incident procesual ce repune în discuție stabilirea unui nou prim termen la care părțile sunt legal citate, după reluarea judecății.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că instanța de fond a statuat corect că reclamanta este repusă în dreptul de a-și modifica sau completa cererea introductivă, o asemenea interpretare fiind contrară atât jurisprudenței și opiniilor din literatura de specialitate, cât și dispozițiilor legale. În acest sens, a invocat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 1403/2005.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține faptul că analiza instanței de apel, în raport cu data nașterii raporturilor juridice dintre părți, este una greșită din perspectiva analizării modificării chiriei contractuale intervenite între părți în luna mai 2012. Consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 6 alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deoarece, raporturile juridice dintre părți s-au născut atât înainte de intrarea în vigoare a actualului C. civ. (toate clauzele relevante cu excepția renegocierii chiriei), cât și după intrarea în vigoare a actualului C. civ. (renegocierea chiriei făcută în luna mai 2012).

De asemenea, recurenta apreciază ca fiind greșită și concluzia instanței de apel referitoare la modificarea chiriei începând cu luna mai 2012, în raport de dispozițiile art. 1186 alin. (2) din C. civ., aplicabile la data modificării chiriei.

Susține că, deși nu au concretizat renegociarea chiriei printr-un act adițional, procesele-verbale semnate lunar de părți pentru a se stabili valoarea chiriei pentru fiecare lună începând cu luna mai 2012 sunt relevante pentru dovedirea voinței părților privind renegocierea chiriei, iar aceste procese-verbale au fost depuse la dosar și fac dovada celor susținute de recurenta-pârâtă, care a probat renegocierea chiriei, respectând dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Cât privește interpretarea dată de instanța de apel în analiza motivului de apel referitor la contravaloarea lipsei de folosință, de asemenea, o consideră eronată, pornind de la același raționament greșit.

Clauza penală a fost introdusă prin actul adițional nr. x din 25.02.2010, deci înainte de modificarea chiriei.

Ca atare, recurenta susține că, la data la care începe să-și producă efectele clauza penală, chiria era deja modificată și, în concluzie, modalitatea de calcul a clauzei penale nu poate fi raportată decât la chiria modificată. Valoarea clauzei penale se calculează prin raportare la chiria aplicabilă la data intervenirii clauzei penale, respectiv la momentul în care își produce efectele, și nu data la care a fost inserată în contract.

Totodată, recurenta apreciază că raționamentul instanței de apel este greșit și din perspectiva analizării valorii clauzei penale raportată la lipsa de folosință indiferent de decorarea sau nu a panourilor.

Susține că voința concordantă a părților privind interpretarea dată clauzei penale a fost în sensul că reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință doar pentru suprafața ocupată de panouri, or, în cazul în care ar fi corect raționamentul instanței, reclamanta ar fi trebuit să solicite contravaloarea lipsei de folosință pentru chiria inițial stabilită în contract. În consecință, apreciază că instanța nu poate nega acest fapt trecând peste voința părților, impunându-și arbitrar propria voință.

În ceea ce privește analiza făcută asupra aplicării sau nu a răspunderii civile delictuale, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel nu justifică concluzia, deoarece raționamentul instanței este unul greșit. Contractul fiind încetat, răspunderea nu mai poate fi decât una delictuală.

În acest sens arată că aplicabilitatea răspunderii civile delictuale și a celei contractuale în cazul unui contract încetat este însușită atât de Institutul Național al Magistraturii, cât și de Secțiile Reunite ale Curților de Apel, așa cum reiese în pct. II, subpct. 47 din minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel din perioada 13 - 14 octombrie 2016.

Recurenta-pârâtă mai susține și faptul că instanța de apel a făcut o interpretare greșită și în ceea ce privește motivul de apel referitor la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei.

Instanța de apel a reținut că prejudiciul aferent clauzei penale nu trebuie dovedit, dar, din analiza clauzei penale reiese clar că nu se raportează la o sumă fixă, ci la una care se va determina în funcție de metrii pătrați ocupați.

Ca atare, cum clauza penală produce efecte doar după încetarea contractului, raportul trebuie făcut la numărul de metri pătrați de la data încetării contractului.

Mai mult, afirmă că însăși reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință doar pentru terenul care a fost ocupat cu panouri, deși, inițial, în contract era menționat un alt număr de panouri și, implicit, o altă suprafață ocupată.

Așadar, susține că, întrucât reclamanta nu a solicitat contravaloarea folosinței pentru terenul neocupat, instanța nu poate analiza clauza penală în sensul acordării unor sume nesolicitate de reclamantă și nici nu o poate intrepreta dându-i alt sens decât cel urmărit de părți la data inserării, acordând, în cele din urmă, mai mult decât s-a solicitat.

Astfel, recurenta consideră că îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei este evidentă.

La 2 octombrie 2019, în termen legal, intimata-reclamantă UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ DIN BUCUREȘTI a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, iar, la 17 octombrie 2019, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat, în esență, că, în opinia sa, apărările formulate de intimata-reclamantă sunt simple aprecieri nesusținute de probe sau de temeiuri juridice, reiterând solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susținut că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut greșit că pârâta nu a contestat încheierea interlocutorie pronunțată de instanța de fond în data de 20.06.2018, deși, în practicaua aceleiași decizii, este menționat că, pe rolul instanței, se află apelul formulat de A.. împotriva încheierii din data de 20.06.2018 și a sentinței civile nr. 312/17.10.2018, solicitând, astfel, instanței de recurs să observe că, în cererea de apel formulată, este indicat în mod expres declararea apelului și împotriva încheierii din data de 20.06.2018, iar primul motiv de apel analizat se referă tot la respectiva încheiere.

Fără a nega cele învederate de recurentă, răspunzând acestei critici, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut (la penultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei recurate) că apelanta nu a menționat în mod expres că înțelege să conteste și respectiva încheiere de ședință, cu toate acestea, pentru considerentele arătate la același paragraf, Curtea a reținut că se consideră învestită și cu analizarea legalității și temeiniciei acestei încheieri.

Mai mult decât atât, constatând că instanța de apel s-a pronunțat inclusiv asupra respectivei încheieri atât prin considerente, cât și prin dispozitiv, critica apare ca fiind lipsită de relevanță în economia speței.

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta critică acele considerente ale instanței de apel care au stat la baza soluționării primului motiv de apel formulat de pârâtă.

În concret, recurenta susține că, deși instanța de apel a reținut că încheierea din data de 20.06.2018 este o încheiere interlocutorie potrivit art. 235 C. proc. civ., a conchis în sensul că instanța de fond nu era obligată să o comunice părților. Totodată, recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a indicat prevederile legale încălcate în raport cu necomunicarea încheierii interlocutorii din data de 20.06.2018.

În acest sens, arată că, în cuprinsul primului motiv de apel, a indicat art. 7 și 20 C. proc. civ., deoarece instanța nu a respectat dispozițiile art. 425, raportat la art. 233 și următoarele C. proc. civ., având în vedere că o astfel de încheiere face corp comun cu hotărârea atacată, fiind obligatorie comunicarea acesteia odată cu hotărârea.

Contrar celor susținute de recurentă și, totodată, în acord cu cele reținute de instanța de apel, respectiva încheiere, chiar dacă putea fi atacată odată cu hotărârea dată pe fond, nu era o încheiere prin care instanța s-a dezînvestit, ci era o încheiere premergătoare, astfel încât nu îi erau aplicate prevederile art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, necomunicarea încheierii de ședință din 20.06.2018 nu este de natură să atragă sancțiunea nulității vreunui act de procedură, ci eventual, amânarea începutului curgerii unor termene pentru apelanta pârâtă. Ca urmare, criticile din recurs referitoare la necomunicarea acestei încheieri premergătoare sunt lipsite de relevanță din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, în legătură cu excepția inadmisibilității cererii adiționale pe care a formulat-o prin întâmpinarea depusă la termenul din 20.06.2018 și reiterată în apel în cadrul primului motiv de apel referitor la respingerea celor două excepții invocate (tardivitatea și inadmisibilitatea formulării cererii adiționale), instanța de apel, analizând primele trei motive de apel, a emis concluzii doar în ceea ce privește comunicarea încheierii și excepția tardivității formulării cererii adiționale, fără a se pronunța și asupra excepției inadmisibilității cererii adiționale.

Înalta Curte constată că, din antepenultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei recurate, instanța de apel și-a propus să analizeze primele trei motive de apel invocate de pârâtă, reținând că toate motivele/criticile vizează respectiva încheiere.

Cât privește critica referitoare la faptul că, procedând la analiza primelor trei motive de apel, instanța a emis concluzii doar în ceea ce privește comunicarea încheierii și excepția tardivității formulării cererii adiționale, fără a se pronunța și asupra excepției inadmisibilității cererii adiționale, Înalta Curte reține că, potrivit cererii de apel formulate de pârâtă, primul motiv de apel viza necomunicarea încheierii din data de 20.06.2018 prin care s-au dezbătut și soluționat excepții, al doilea motiv de apel se referea la conținutul sentinței civile apelate (în sensul structural al acesteia: parte introductivă, considerente, dispozitiv), iar prin cel de al treilea motiv de apel se critica faptul că, prin hotărârea apelată, instanța de fond s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere la care reclamanta a renunțat.

Abia prin cel de al patrulea motiv de apel, pârâta a solicitat analiza legalității și temeiniciei respingerii celor două excepții, asupra căruia instanța de apel s-a pronunțat prin considerentele de la paragrafele 7-9 de la pagina 13 a deciziei recurate.

Chiar dacă instanța de apel nu s-a pronunțat în mod explicit și asupra temeiniciei soluției de respingere a celei de a doua excepții invocate (a inadmisibilității cererii adiționale), aceasta nu a fost ignorată de instanța de apel, relevantă fiind sintagma folosită - "referitor la temeinicia soluției de respingere a celor două excepții….." - din care reiese că instanța de apel a procedat la analiza ambelor excepții. Mai mult decât atât, pentru argumentele ce succed, nici nu erau necesare aprecieri distincte asupra excepției inadmisibilității cererii adiționale, acestea reieșind, implicit, din motivarea făcută asupra temeiniciei soluției de primei excepții.

În acest context, se reține că, prin întâmpinarea de care face vorbire recurenta (la cererea adițională formulată de reclamantă la 23.05.2018), aceasta a invocat în primul rând excepția tardivității formulării cererii adiționale, iar excepția inadmisibilității a fost invocată în subsidiar, pe considerentul că o astfel de cerere nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, dacă nu există acordul celeilalte părți.

Cum acordul celeilalte părți (ca și condiție de admisibiliate) nu se putea analiza decât dacă cererea adițională era în primul rând socotită ca fiind tardiv introdusă, în considerarea argumentelor aduse de instanța de apel în sprijinul temeiniciei soluției de respingere a excepției tardivității introducerii cererii adiționale, o analiză separată a excepției inadmisibilității introducerii unei astfel de cereri era superfluă, fiind indisolubil legată de soluția pronunțată asupra excepției tardivității formulării cererii adiționale, așa cum în mod corect a reținut prima instanță de fond prin încheierea din 20.06.2018.

Prin urmare, critica invocată nu poate fi primită.

În continuare, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că analiza instanței de apel asupra motivului de apel referitor la excepția tardivității formulării cererii adiționale, din perspectiva dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., este una greșită.

În opinia recurentei, faptul că, prin decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, instanța a considerat că cererea este de competența tribunalului în primă instanță, și nu a judecătoriei, este irelevant din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 204 C. proc. civ.

Astfel, în accepțiunea recurentei, rejudecarea cauzei de către instanța competentă material nu este un incident procesual ce repune în discuție stabilirea unui nou prim termen la care părțile sunt legal citate, după reluarea judecății. În acest context, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că instanța de fond a statuat corect că reclamanta este repusă în dreptul de a-și modifica sau completa cererea introductivă, o asemenea interpretare fiind contrară atât jurisprudenței și opiniilor din literatura de specialitate, cât și dispozițiilor legale. În acest sens, a invocat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 1403/2005.

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat faptul că, fiind criticat modul de aplicare al unei norme procedurale, și nu al unei norme de drept material, motivul de nelegalitate invocat corespunde dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu punctului 8 al art. 488 alin. (1) din Cod.

În altă ordine de idei, decizia invocată de recurentă aparține unei jurisprudențe conturate în perioada C. proc. civ. de la 1865.

Spre deosebire de C. proc. civ. de la 1865, în actualul C. proc. civ., nu mai este reglementată instituția primei zile de înfățișare (cea în care părțile pot pune concluzii), aceasta fiind înlocuită cu noțiunea primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Soluția din art. 204 alin. (1) C. proc. civ. din 2010 este fundamental diferită de cea reglementată de dispozițiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 nu numai din punctul de vedere al termenului de judecată limită la care ar putea fi formulată cererea adițională (prima zi de înfățișare presupunând termenul de judecată la care părțile puteau pune concluzii, nu neapărat pe fond, ci și pe excepții, probe), dar și din punctul de vedere al tehnicii de promovare a unei asemenea cereri.

Potrivit art. 204 din actualul C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Cum în situația anulării hotărârii atacate în condițiile art. 480 alin. (5) C. proc. civ. toate actele și măsurile dispuse în fața instanței necompetente sunt anulate conform art. 176 pct. 3 C. proc. civ., părțile beneficiază din nou de drepturile ce le sunt garantate pentru primul termen de judecată, astfel încât, în mod corect instanța de apel nu a reținut decăderea reclamantei din dreptul de a introduce o cerere adițională.

Reținând, așadar, că analiza motivului de apel referitor la excepția tardivității formulării cererii adiționale, din perspectiva dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. a fost corect făcută de instanța de apel, Înalta Curte urmează a respinge critica recurentei.

În continuare, printr-o altă critică subsumată motivului de nelegalitate mai sus arătat, recurenta a susținut că analiza instanței de apel, în raport cu data nașterii raporturilor juridice dintre părți, este una greșită din perspectiva analizării modificării chiriei contractuale intervenite între părți în luna mai 2012. Consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 6 alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deoarece, raporturile juridice dintre părți s-au născut atât înainte de intrarea în vigoare a actualului C. civ. (toate clauzele relevante cu excepția renegocierii chiriei), cât și după intrarea în vigoare a actualului C. civ. (renegocierea chiriei făcută în luna mai 2012).

De asemenea, recurenta apreciază ca fiind greșită și concluzia instanței de apel referitoare la modificarea chiriei începând cu luna mai 2012, în raport de dispozițiile art. 1186 alin. (2) din C. civ., aplicabile la data modificării chiriei.

Susține că, deși nu au concretizat renegocierea chiriei printr-un act adițional, procesele-verbale semnate lunar de părți pentru a se stabili valoarea chiriei pentru fiecare lună începând cu luna mai 2012 sunt relevante pentru dovedirea voinței părților privind renegocierea chiriei, iar aceste procese-verbale au fost depuse la dosar și fac dovada celor susținute de recurenta-pârâtă, care a probat renegocierea chiriei, respectând dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Analizând critica mai sus arătată, Înalta Curte constată că, invocând o pretinsă aplicare greșită a unor norme de drept material/civil, în realitate, recurenta dorește reinterpretarea probelor adminstrate în fața instanțelor devolutive, în sensul recunoașterii existenței întrunirii presupusului acord de voință al părților în sensul unei chirii renegociate începând cu luna mai 2012, în lipsa unui act adițional.

În funcție de momentul presupusei modificări a chiriei, recurenta dezvoltă și alte critici (legate de momentul producerii efectelor clauzei penale, modalitatea de calcul și valoarea acesteia), astfel încât, instanța de recurs nu le va putea reține, întrucât au ca premisă stabilirea unei alte situații de fapt.

Or, instanța de apel a stabilit că, în ceea ce privește pretinsa renegociere a chiriei, apelanta pârâtă nu a făcut dovada acestei modificări a contractului.

Cât privește critica referitoare la stabilirea voinței concordante a părților privind interpretarea dată clauzei penale, Înalta Curte reamintește că, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs se rezumă la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Cum voința părților este un element de fapt care nu poate fi evaluat/reapreciat în această etapă procesuală, în considerarea dispozițiilor legale mai sus arătate, instanța de recurs nu o va putea reține în analiză.

Nu poate fi reținută vreo critică de nelegalitate nici în privința motivului de apel referitor la îmbogățirea fără justă cauză, instanța de apel reținând că părțile au fost de acord cu cuantumul clauzei penale, iar acesta nu este disproporționat față de prejudiciul suferit.

Referitor la tipul de răspundere civilă în situația ocupării fără titlu a unui spațiu deținut în baza contract de locațiune încetat, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a stabilit că, prin art. 6.2 din Actul adițional nr. x/2010, părțile au convenit o clauză penală prin care au evaluat anticipat prejudiciul produs locatorului prin refuzul de a elibera spațiul închiriat la împlinirea termenului locațiunii.

Criticile recurentei referitoare la felul răspunderii (delictuală/contractuală) sunt lipsite de relevanță întrucât, indiferent că fapta ilicită a fost săvârșită după încetarea contractului, în speță, mecanismul răspunderii civile are în mod evident o componentă contractuală, din moment ce cuantumul prejudiciului a fost evaluat anticipat prin acordul de voință al părților.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.