ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor formulate în cauză, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Cererea a fost înregistrată inițial, la data de 31 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, sub nr. x/2019, iar ca efect al declinatorului de competență pronunțat de această instanță, prin sentința civilă nr. 10156 din 10 octombrie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 16 decembrie 2019, sub același număr.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumelor de 115.634,67 RON și 27.162,43 RON, calculată începând cu data de 1.05.2016 până la data de 31.01.2019, suma de 33.755,03 RON, cu titlu de chirie aferentă perioadei 01.05.2016 - 06.02.2017, suma de 6.708,45 RON, cu titlu de TVA pentru perioada 01.05.2016 - 06.02.2017, precum și dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumelor solicitate cu titlu de chirie și TVA în perioada 01.05.2016 - 06.02.2017, începând cu data scadenței fiecărei chirii și sume pretinse cu titlu de TVA, respectiv ultima zi a lunii pentru care sunt solicitate, până la achitarea integrală a sumelor pretinse cu titlu de chirie și TVA.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin aceeași decizie, s-a admis apelul reclamantei Administrația Fondului Imobiliar împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, pe fond a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G nr. 13/2011 aferentă sumelor de 115.634,67 RON și 27.162,43 RON, începând cu 01.05.2016 până la achitarea debitului.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 48.926,18 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 07.02.2017-09.03.2018. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de completare a deciziei civile nr. 530 din 23.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei A. S.A. la plata dobânzii legale aferente sumei de 48.926,18 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, de la data scadenței fiecărei luni din perioada 07.02.2017-09.03.2018 și până la achitare.

Recursurile reclamantei Administrația Fondului Imobiliar

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, iar în rejudecare să se dispună admiterea pretențiilor pentru perioada 09.03.2018-04.04.2018 având ca obiect contravaloarea lipsei folosință, TVA, precum și majorări privind contravaloarea lipsei de folosință și TVA sau dobânda legală, în subsidiar, până la data plății.

Recurenta-reclamantă a susținut că adresa nr. x/9.03.2018, emisă de către pârâtă, nu constituie o punere în întârziere, instanța de apel făcând greșita aplicare a normelor de drept material prin calificarea acesteia ca notificare de predare a spațiului. Prin urmare, s-a învederat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că reclamanta a fost pusă în întârziere începând cu această dată și că pârâta nu datorează contravaloarea lipsei de folosința pentru perioada 09.03.2018-04.04.2018.

Referitor la recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în partea a deciziei recurate, cu consecința retrimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea parțială a cererii de completare, în sensul admiterii și a capătului de cerere de obligare a pârâtei A. S.A. la plata de TVA aferentă contravalorii lipsei de folosință și a majorărilor de întârziere TVA la contravaloarea lipsei de folosință a spațiului.

S-a învederat că pârâta a beneficiat de o prestație din partea instituției reclamante, respectiv aceasta a utilizat, fără titlu, un spațiu comercial ce face parte din fondul imobiliar de stat pe care Administrația Fondului Imobiliar îl are în administrare. În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că este îndreptățită să solicite obligarea pârâtei și la plata TVA-ului calculat la contravaloarea lipsei de folosință, cu atât mai mult cu cât sumele încasate de către instituția reclamantă cu titlu de chirii sau contravaloare folosință spațiu au caracter de venituri bugetare.

A invocat prevederile art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, privitor la aplicarea majorărilor de întârziere în cazul obligațiilor fiscale datorate bugetelor locale, așa cum este taxa pe valoarea adăugată.

Recursurile pârâtei A. S.A.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală și întinderea reparației prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, potrivit prevederilor art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ., coroborat cu art. 6 din HCGMB nr. 32/2007.

Recurenta-pârâtă a precizat că nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului. În subsidiar, în ipoteza în care s-ar reține că datorează reclamantei astfel de despăgubiri, a susținut că acestea nu pot fi cuantificate în raport cu prevederile HGCMB nr. 32/2007 în temeiul cărora au fost întocmite lunar fișele de calcul, ci eventual în baza prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, materie în care se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului. În consecință, recurenta contestat raționamentul instanței de apel care a stat la baza pronunțării deciziei recurate prin care a fost obligată pârâta la plata sumei de 48.926 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 07.02.2017 - 09.03.2018.

De asemenea, recurenta a susținut că prejudiciul nu a fost dovedit, nefiind probată existența niciunei oferte de închiriere a spațiului, care era într-o stare avansată de degradare, astfel că nu s-a probat posibilitatea încasării unei chirii pentru acest spațiu, de la un chiriaș de bună-credință.

În continuare, s-au prezentat argumente cu privire la nedovedirea culpei pârâtei rezultată din starea improprie a spațiului închiriat sau din pretinsul refuz de predarea a acestuia și împiedicarea folosinței lui de către reclamantă.

În final, s-a susținut că pentru stabilirea venitului pe care l-ar fi putut obține reclamanta în urma valorificării spațiului de care a fost lipsită, se impunea administrarea probei cu expertiză evaluatorie, probă imperios necesară, pe care însă reclamanta nu a solicitat-o.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și care a fost întemeiat în drept tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea acestui recurs, recurenta-pârâtă a susținut că Înalta Curte, urmare a admiterii recursului formulat împotriva deciziei nr. 530/2021, va trebui să analizeze și soluția instanței de apel privitoare la cererea accesorie referitoare la plata dobânzii legale penalizatoare, cerere admisă ulterior de instanța de apel, prin admiterea cererii de completare a hotărârii, având în vedere criticile formulate cu privire la obligarea sa la plata sumei de 48.926 RON.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ. raportat la art. 6 din HCGMBnr. 32/2017, arătând că, deși s-a reținut că nu datorează TVA, totuși a fost obligată la plata dobânzii legale aferente sumei de 48.926,48 de RON.

Recurenta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtă.

Totodată, a formulat întâmpinare și recurenta-pârâtă prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva deciziei nr. 1671/2021, iar cu privire la recursul promovat împotriva deciziei nr. 530/23.03.2021 a invocat excepția nulității, raportat la faptul că argumentele invocate de reclamantă nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta fiind invocat în mod formal.

Instanța supremă, la termenul de judecată din 18.10.2022, din oficiu, a invocat excepția nulității recursurilor declarate de recurente împotriva celor două decizii.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității căilor extraordinare de atac, urmând a anula recursurile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentele formulează critici de nelegalitate ale hotărârilor atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele în tiparele prestabilite de lege.

Se constată că recurenta-reclamantă, în susținerea recursurilor promovate, a indicat formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziilor recurate.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta-reclamantă, Administrația Fondului Imobiliar, a susținut că instanța de apel a calificat greșit adresa nr. x/04.04.2018 ca având valoarea juridică a unei puneri în întârziere, instanța de apel făcând o greșită aplicare a normelor de drept material prin calificarea acesteia ca notificare de predare a spațiului. Prin urmare, s-a învederat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că reclamanta a fost pusă în întârziere începând cu această dată și că pârâta nu datorează contravaloarea lipsei de folosința pentru perioada 09.03.2018-04.04.2018.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia nr. 530/23.03.2021, instanța de apel a reținut, cu privire la prejudiciu, că acesta constă în veniturile nerealizate reprezentând chirie ce ar fi putut fi încasată de la un chiriaș de bună-credință, în perioada 07.02.2017-09.03.2018. În ceea ce privește perioada pentru care a acordat despăgubiri, instanța a constatat că prin adresa din 09.03.2018, pârâta a fost cea care a notificat reclamanta să preia spațiul, preluare care s-a realizat în mod efectiv la 04.04.2018, din cauze neimputabile pârâtei, astfel că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri pentru preluarea cu întârziere a spațiului, după notificarea pârâtei cu privire la disponibilitatea predării spațiului și a lipsei vreunei împiedicări din partea sa în ceea ce privește predarea.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în susținerea motivului de casare, nu a indicat nicio normă de drept material încălcată sau aplicată greșit de către instanța de apel, ci s-a limitat la reiterarea susținerilor de la instanțele de fond privind greșita calificare a adresei nr. x/9.03.2018 ca fiind o notificare de predare a spațiului, fără însă a se identifica dispoziția legală care să fie criticată sub aspectul încălcării sau a greșitei aplicări de către instanța de apel.

De asemenea, criticile recurentei-reclamante trebuiau să vizeze considerentele reținute de instanța de apel, judecata apelului realizându-se în limitele prevăzute de actele normative incidente, instanța reținând că din interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 rezultă că adresa reclamantei nr. x/4.04.2018 nu poate fi calificată drept o petiție pentru a beneficia de un termen de răspuns de 30 zile.

Or, în recurs, recurenta-reclamantă nu aduce critici cu privire la raționamentul dezvoltat de către instanța de apel și care a condus la soluția pronunțată, ci doar susține în mod formal că instanța de prim control judiciar a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, fără a putea combate în vreun fel concluziile și considerentele reținute de Curtea de Apel București.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta-reclamantă a susținut că este îndreptățită să solicite obligarea pârâtei și la plata TVA-ului calculat la contravaloarea lipsei de folosință, având în vedere că pârâta a beneficiat de o prestație din partea instituției reclamante, respectiv aceasta a utilizat, fără titlu, un spațiu comercial ce face parte din fondul imobiliar de stat pe care Administrația Fondului Imobiliar îl are în administrare, precum și la plata majorărilor de întârziere calculate pentru TVA, iar temeiul legal rezidă în prevederile art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Se constată că prin decizia atacată cu recurs, instanța a reținut că dispoziția legală privind aplicarea TVA-ului are în vedere operațiunea privind închiriere a bunului imobil, or, în cauză, reclamanta a solicitat plata TVA-ului pentru contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, care, are un alt temei juridic, și anume reprezintă daune-interese pentru fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea fără titlu a imobilului, fiind, deci, inaplicabilă perceperea TVA la suma solicitată cu acest titlu.

În ceea ce privește majorările de întârziere solicitate pentru plata TVA-ului calculat pentru contravaloarea lipsei de folosință, având în vedere că instanța de apel a constatat că pârâta nu datorează TVA pentru acest capăt de cerere, s-a concluzionat că nu datorează nici majorări de întârziere, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că întreaga construcție a recursului formulat de reclamantă vizează o succesiune de fapte, afirmații, referitoare la plata TVA-ului calculat la contravaloarea lipsei de folosință și a majorărilor de întârziere solicitate pentru TVA, cererea de recurs nefiind însă argumentată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar în recurs. Recurenta nu a formulat nici o critică referitoare la raționamentul instanței de apel potrivit căruia doar conform contractului de închiriere se poate percepe prețul și TVA, în baza normelor legale privitoare la răspunderea civilă contractuală, nu și în cazul răspunderii civile delictuale, instanța de apel reținând că lipsa de folosință rezultând din ocuparea abuzivă a spațiului este o faptă ilicită.

Instanța supremă reține că, toate aceste chestiuni invocate de reclamantă vizează aspecte de temeinicie, care nu mai pot fi repuse în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

În consecință, analizând cele două recursuri ale recurentei-reclamante, se constată că aceasta nu a expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziilor atacate care să poată fi circumscrise motivului de recurs invocat, ci a urmărit să obțină o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

În continuare, analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală și întinderea reparației prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, potrivit prevederilor art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ., coroborat cu art. 6 din HCGMB nr. 32/2007.

În dezvoltarea argumentelor sale, recurenta-pârâtă a precizat că nu datorează despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a spațiului, iar în subsidiar, în ipoteza în care s-ar reține că datorează reclamantei astfel de despăgubiri, acestea nu pot fi cuantificate în raport cu prevederile HGCMB nr. 32/2007 în temeiul cărora au fost întocmite lunar fișele de calcul, ci eventual în baza prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Astfel, prin aceste critici se contestă raționamentul instanței de apel vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 48.926 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 07.02.2017 - 09.03.2018.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel, raportându-se la modul de calcul al contravalorii lipsei de folosință a spațiului în cauză, aflat în dosarul primei instanțe, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 48.926,18 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 07.02.2017-09.03.2018.

Încadrate în drept în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei-pârâte, deși tind să demonstreze aplicarea greșită a criteriilor din HGCMB nr. 32/2007 cu privire la evaluarea întinderii prejudiciului, în loc de dispozițiile de la răspunderea civilă delictuală, în concret acestea vizează întinderea prejudiciului, cuantificarea lui și posibilitatea de determinare a întinderii, aspecte care reprezintă chestiuni de fapt. Aceste argumente relevă de realitate nemulțumirea pârâtei privind întinderea prejudiciului, susținând că determinarea sa nu s-a realizat în concordanță cu criteriile aplicabile în materie, fără însă a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În cauză, au fost criticate întinderea și cuantificarea prejudiciului din perspectiva aplicării greșite a criteriilor din HGCMB nr. 32/2007, împrejurare care excedează cadrului procesual în care se poate efectua controlul judiciar, întrucât aceste criterii au fost folosite ca un indicator al cuantificării prejudiciului, fiind o modalitate legală de cuantificare, astfel încât, se constată că recurenta-pârâtă nu a formulat o critică propriu-zisă ce ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci doar au fost reluate apărările de la fond. În plus, se constată că, deși teoretic se indică prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ., la momentul dezvoltării argumentelor formulate în susținerea recursului, se invocă tot chestiuni de temeinicie.

În consecință, recurenta-pârâtă s-a rezumat strict la a-și exprima nemulțumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport cu circumstanțele cauzei, cuantumul și întinderea prejudiciului.

Întrucât recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat argumente cu privire la nedovedirea existenței prejudiciului, culpa pârâtei rezultată din starea improprie a spațiului închiriat sau din pretinsul refuz de predarea a spațiului închiriat și împiedicarea folosinței acestuia de către reclamantă.

Înalta Curte constată că aceste critici reprezintă o reiterare a situației de fapt și a apărărilor de fond privind îndeplinirea sau nu a condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și, prin urmare, acestea nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta-pârâtă a susținut că acesta este strâns legat de recursul formulat împotriva deciziei nr. 530/23.03.2021, iar instanța supremă, în măsura în care va admite acest recurs, trebuie să pronunțe o soluție și cu privire la cererea accesorie referitoare la plata dobânzii legale penalizatoare, care a fost admisă ulterior de către instanța de apel, prin decizia de completare a hotărârii.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu reprezintă motive de nelegalitate întrucât recurenta-pârâtă nu critică, în realitate, considerentele deciziei atacate, relevând doar strânsa legătură dintre soluțiile ce vizează cele două recursuri formulate de pârâtă.

Prin urmare, în lipsa unei argumentații care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurentei-pârâte neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalității deciziei recurate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar criticile de netemeinicie cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurente rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond, care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentele nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021 și a deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021 și a deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2022.