ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1530 și art. 1538 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3260 din 21 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 165.044,30 lei, cu titlu de chirie aferentă lunilor mai 2021 – februarie 2022, penalități de întârziere în cuantum de 67.945,4 lei, calculate până la data de 23.05.2022, precum și penalități de întârziere de 126 euro/zi, în echivalent în lei, la cursul Băncii Naționale a României de la data plății, calculate începând cu data de 24.05.2022 până la data achitării integrale a sumei datorate cu titlu de chirie.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâtul B a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 165.044,30 lei cu titlu de chirie, penalității de întârziere în cuantum de 67.945,4 lei și recalcularea penalităților pe zi de întârziere. În situația în care instanța va constata ca nu s-a intrat în judecata fondului privind primul capăt de cerere, pârâtul a solicitat sa se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a se administra proba cu expertiză contabilă.

Prin decizia civilă nr. 997 din 21 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, au fost admise ambele apeluri formulate de reclamantă și pârât și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea.

A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata chiriei, ca lipsită de obiect; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 145.330,46 lei, reprezentând penalități de întârziere; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 70.000 lei, în baza art. 10.2 din contract, cu aplicarea art. 1541 C. civ.

3.1. Împotriva acestei decizii, pârâtul B a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea apelului formulat de acesta și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește analiza efectuată de instanța de apel în aprecierea caracterului abuziv al clauzei referitoare la penalitățile de întârziere.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1326 alin. (3) C. civ., întrucât notificarea din 24 februarie 2022 trebuie comunicată destinatarului pentru a produce efecte juridice.

3.2. Împotriva aceleiași decizii, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că în mod eronat instanța de prim control judiciar nu a pus în dezbaterea părților raportul de expertiză efectuat în cauză, ci doar cererile de recuzare ale experților.

În continuare, recurenta-reclamantă a menționat că instanța de apel în mod greșit a adoptat opinia expertului parte al pârâtului și a înlăturat concluziile celorlalți doi experți privind aplicarea dispozițiilor art. 1509 C. civ. referitoare la imputația plăților.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța de apel nu a analizat temeinic modul de calcul al penalităților de întârziere la plata chiriei și că nu a reținut imputația plăților în conformitate cu dispozițiile art. 1509 C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. privind reducerea cuantumului penalității prevăzute în clauza penală.

În acest sens, s-a susținut că instanțele de judecată nu pot reduce clauza penală sub valoarea obligației principale, chiar dacă creditorul nu dovedește existența vreunui prejudiciu.

Or, în opinia recurentei-reclamante prejudiciul suferit de aceasta este mult mai mare decât cel reținut de instanța de apel, întrucât cumpărarea imobilului închiriat a făcut parte dintr-o tranzacție complexă pentru a optimiza recuperarea creanțelor de la pârât și a avut ca scop achiziționarea imobilului de către pârât la încetarea contractului de închiriere.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A S.R.L. a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 12 septembrie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 27 noiembrie 2024 s-a fixat termen la 13 februarie 2025.

4.1. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, a luat în examinare excepția netimbrării recursului declarat de B, urmând a anula recursul ca netimbrat, pentru următoarele considerente:

În cauză s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât o taxă judiciară de timbru aferentă soluționării recursului, în cuantum de 2.805,80 lei, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar acesta a fost înștiințat cu privire la obligația de achitare a taxei, potrivit dovezii aflate la fila nr. 52 din dosarul de recurs, însă nu s-a conformat.

Potrivit art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 „taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege”.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a timbrat calea extraordinară de atac formulată, deși a fost citat cu mențiunea de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2805,80 lei, sub sancțiunea anulării cererii.

Constatând că până la termenul din 13 februarie 2025 recurentul nu s-a conformat obligației de timbrare a căii extraordinare de atac potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea prevăzută de art. 197 C. proc. civ. și să anuleze recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 997 din 21 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă.

4.2 Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A S.R.L. pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante privind faptul că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților raportul de expertiză efectuat în calea de atac a apelului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Prin aceste critici, în realitate, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului contradictorialității procesului civil prevăzut de art. 14 C. proc. civ., potrivit căruia orice aspect legat de litigiu trebuie supus dezbaterii părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

În cauză, se susține de către recurenta-reclamantă faptul că instanța de prim control judiciar nu a pus în dezbaterea părților raportul de expertiză întocmit în apel, ci doar cererile de recuzare a părților, nefiind astfel administrată în apel această probă.

Instanța supremă constată că susținerile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât în încheierea de dezbateri din 24 mai 2024 s-a consemnat faptul că instanța de apel, după ce a pus în discuție și s-a pronunțat pe cererile de recuzare a experților, a acordat cuvântul părților în ceea ce privește raportul de expertiză depus în calea de atac, însă acestea au declarat că „nu mai au alte cereri de formulat sau chestiuni de discutat”.

Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității pentru motivele invocate de recurenta-reclamată, întrucât din încheierea de dezbateri din 24 mai 2025 rezultă că proba cu expertiză a fost pusă în discuția părților, care au declarat în mod expres că nu au de formulat alte cereri privind administrarea acesteia.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la aprecierea probei cu expertiză sub aspectul opiniilor exprimate de experți, acestea nu vor fi analizate pe motiv că sunt vizate aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, neputând face obiectul verificării în calea extraordinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat în mod formal de recurentă, întrucât nu au fost dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei.

Criticile recurentei-reclamante privind aplicarea greșită a regulilor referitoare la imputația plăților pentru calculul penalităților de întârziere la plata chiriei se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu sunt fondate.

În opinia recurentei, la calculul penalităților pentru plata cu întârziere a chiriei, în mod greșit, instanța de apel a reținut imputația plăților prin acordul părților și nu imputația legală prevăzută de art. 1509 C. civ.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză părțile, de comun acord, au prevăzut modalitatea de imputație a plăților, în sensul că plata se impută mai întâi asupra chiriei și ulterior asupra penalităților de întârziere la plata chiriei.

În continuare, curtea de apel stabilind că imputația plății se face prin acordul părților, nu a mai apelat la regulile de imputație a plăților prevăzute la art. 1507-1509 C. civ.

Înalta Curte subliniază faptul că potrivit alin. (1) al art. 1506 C. civ., imputația plății se efectuează potrivit acordului părților, iar conform alin. (2) doar în lipsa unui acord se aplică regulile privind imputația plăților prevăzute la art. 1507-1509 C. civ.

Or, în cauză, instanța supremă constată că în mod just instanța de apel a reținut că nu sunt aplicabile regulile privind imputația legală prevăzute la art. 1509 C. civ., întrucât din probele administrate a rezultat acordul părților în ceea ce privește modalitatea de imputație a plăților.

Subsumat acestui motiv de casare, autoarea recursului a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. atunci când instanța de prim control judiciar a redus penalitatea prevăzută la art. 10.2 din contract, întrucât instanța de judecată nu poate reduce clauza penală sub valoarea obligației principale, chiar dacă creditorul nu dovedește existența vreunui prejudiciu.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat și dispozițiile art. 1538 alin. (4) C. civ. potrivit cărora creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.

Examinând decizia recurată din perspectiva soluției date capătului de cerere privind plata contravalorii clauzei penale prevăzute la art. 10.2 din contract, se constată că instanța de prim control judiciar a constatat că rezilierea contractului a intervenit din culpa pârâtului, fiind aplicabilă clauza penală prin care părțile au prestabilit cuantumul despăgubirilor.

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut că este vădit excesivă clauza penală prevăzută la art. 10.2 din contract privind obligarea la plata contravalorii tuturor chiriilor prevăzute până la data expirării termenului contractual, în cuantum de 457.328,23 lei și a redus despăgubirile solicitate la suma de 70.000 lei.

Este de menționat faptul că la alin. (1) lit. b) al art. 1541 C. civ. se reglementează ipoteza în care penalitatea este vădit excesivă prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar alin. (2) al aceluiași articol fixează o limită pentru judecător în reducerea clauzei penale, stipulând că penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale.

Înalta Curte constată că la momentul rezilierii contractului de locațiune reclamanta a invocat neplata chiriei pentru două luni, respectiv ianuarie și februarie 2022, astfel că obligația principală neexecutată nu putea fi reprezentată decât de contravaloarea acestor chirii și nu a tuturor chiriilor prevăzute până la expirarea termenului contractual, deoarece contravaloarea acestora nu era exigibilă la momentul rezilierii.

Prin urmare, instanța supremă reține că în mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. și a redus cuantumul penalității prevăzute în clauza penală de la art. 10.2 din contract prin raportare la obligația principală constând în contravaloarea chiriilor scadente și neachitate la data rezilierii contractului și nu a tuturor chiriilor care alcătuiesc valoarea întregului preț al contractului de locațiune, contrar celor susținute de recurentă.

Nefiind în situația încălcării sau aplicării greșite a prevederilor art. 1509 și 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanța supremă constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 997 din 21 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 997 din 21 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, ca nefondat.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâtul B împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2025.