ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2462/2021

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezilierea judiciară a contractului de locațiune nr. x din 15 februarie 2012 încheiat între reclamanți în calitate de locatori și D. S.A. (care ulterior a devenit C.), în calitate de locatar, cu privire la imobilul situat în București, Calea x, sector 1 și obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru prejudiciul produs reclamanților prin încetarea executării contractului, respectiv 129.583,85 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând dauna efectivă prin neplata chiriei în intervalul 1 iulie 2012 - 17 mai 2013 și 184.891,99 Euro, reprezentând penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, calculate până la data de 1 iulie 2015.

Prin sentința civilă nr. 4235 din 7 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a dispus rezilierea contractului de locațiune nr. x/15.02.2012 și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 217.125,98 euro, echivalent în RON la data achitării, cu titlu de daune interese, precum și 27.238,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta C. S.A., iar prin decizia civilă nr. 2329A din 13 decembrie 2017 Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 2329 din 13 decembrie 2017 au declarat recurs A. și B., prin care au solicitat casarea și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre o nouă judecată.

Prin decizia civilă nr. 1190 din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II - a Civilă a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 2329 din 13 decembrie 2017 și a trimsi cauza spre rejudecare instanței de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 3 martie 2020, sub nr. x/2015*, iar în rejudecare nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr. 665 din 1 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4235 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La 30 iulie 2020, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 665 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, în urma rejudecării, respingerea apelului ca neîntemeiat, conform art. 497 și art. 501 din C. proc. civ.. Totodată, solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

După expunerea istoricului litigiilor dintre părți, în motivarea recursului, se arată, subsumat motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. decurgând din nerespectarea chestiunilor de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1190 din 5 iunie 2019, precum și a limitelor casării stabilite prin decizia menționată; încălcarea art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., decurgând din nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului; încălcarea art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece decizia încalcă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat rezultat din sentința civilă nr. 2499/2014, pronunțată de Tribunalul București.

Arată că, potrivit art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de trimitere este legată de limitele casării, iar prin decizia de casare nr. 1190/2019, Înalta Curte cere instanței de trimitere să se pronunțe în apel cu respectarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2499 din 19.05.2014 a Tribunalului București, lucru pe care instanța de apel nu l-a făcut.

Totodată, susțin că, fără nicio legătură cu apelul pe care ar fi trebuit să-l soluționeze, instanța de apel a concluzionat că locatarului nu i se poate imputa neexecutarea obligației de amenajare a spațiului "astfel cum susțin intimații și cum în mod eronat a reținut instanța de fond", pentru simplul motiv că nu exista un termen de realizare a lucrărilor, "neavând relevanță sub aspectul culpei modalitatea soluționării dosarului de executare silită sau a înregistrărilor de carte funciară."

Arată că, pornind de la aceste constatări și deducții, care nu au nicio legătură cu criticile din apel și nici cu limitele casării, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1516 alin. (2) din C. civ. pentru a se dispune rezilierea judiciară a contractului.

Recurenții susțin că, în ce privește limitele devoluțiunii apelului, textul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. consacră regula potrivit căreia instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate de parte în cererea de apel, această primă limitare fiind dublată de limitele casării. Instanța de apel a încălcat acest principiu, întrucât a abordat un aspect care nu a fost pus în discuție și care nu are nicio legătură cu criticile apelantei, apărările intimaților, limitele casării sau chestiunile lămurite prin sentința civilă nr. 2499/2014.

Totodată, arată că instanța de apel nu a observat că litigiul dintre părți (soluționat parțial și esențial prin sentința definitivă nr. 2499/2014 și clarificat prin decizia de casare) vizează abandonarea executării contractului de locațiune nr. x/2012 de către locatarul C. și producerea unei pagube previzibile pentru locatorii Cristea prin neplata chiriei lunare și nu prin neîndeplinirea obligațiilor de amenajare, cum eronat a susținut instanța.

Prin urmare, recurenții susțin că obligațiile încălcate nu sunt cele de amenajare a spațiului, ci de plată a chiriei lunare în schimbul folosinței clădirii închiriate, iar intimata C. a încetat să execute contractul de locațiune nu pentru că "nu avea un termen de executare a amenajărilor", ci bazându-se pe notificarea sa de reziliere unilaterală.

Consideră recurenții că instanța de apel nu putea să administreze o nouă judecată a raportului contractual, cât timp era obligată să se raporteze la efectul pozitiv al lucrului judecat și nici să născocească motive care nu au fost invocate niciodată de C. și împotriva cărora intimații nu s-au putut apăra, doar de dragul de a admite apelul și a respinge acțiunea, sens în care invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În condițiile în care intimata C. nu s-a prevalat de nicio altă cauză de exonerare - caz fortuit, forță majoră - potrivit art. 1557 C. civ., recurenții consideră că ceea ce susține instanța de apel, că locatarul nu răspunde pentru că nu există un termen de executare, este nu doar scos din context, dar absolut criticabil pentru o instanță de control judiciar.

Astfel, faptul că instanța de apel nu se referă deloc la sentința nr. 2499/2014 și nu face nicio analiză a puterii de lucru judecat, așa cum era obligată prin decizia de casare, reprezintă o încălcare a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, pe lângă celelalte încălcări, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că aspectele definitiv soluționate prin sentința civilă nr. 2499/2014, care se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu sunt: utilizarea neîntemeiată a declarației unilaterale de reziliere de către C.; lipsa încălcării (culpei) obligațiilor contractuale de către locatorii Cristea și voința de reziliere și nu de denunțare a reclamantei manifestată prin notificarea nr. x din 28 iunie 2012. Acestea au stat la baza introducerii acțiunii care face obiectul prezentei cauze, întrucât, ca efect al respingerii acțiunii sale prin sentința 2499/2014, pe de o parte intimata C. a fost pusă în imposibilitatea de a se mai prevala de remediul rezilierii (unilaterale sau judiciare) și de culpa locatorilor precum și de a invoca încetarea contractului prin acordul părților, cât timp instanța a respins și cererea conexă, cu motivarea că voința apelatei a fost aceea de reziliere, și numai de reziliere (efectul negativ al autorității lucrului judecat).

Apreciază recurenții că, prin cele stabilite cu putere de lucru judecat prin sentința definitivă nr. 2499/2014 rezultă, direct sau indirect, următoarele aspecte care ar fi trebuit să prezinte semnificație pentru instanța de apel: locatorii nu au comis nicio faptă ilicită și nu au fost în culpă în executarea raportului obligațional; că locatarul C. a utilizat neîntemeiat remediul rezilierii unilaterale și a abandonat executarea contractului; că debitorul C. se afla de drept în întârziere, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c) și d) din C. civ., manifestându-și fără echivoc intenția de a nu mai continua executarea contractului și refuzând să plătească chiria pentru spațiul închiriat care ar fi trebuit să fie sediul său social.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții susțin că motivarea instanței de apel, este, pe de o parte, străină de natura pricinii, iar pe de altă parte, arbitrară, încălcând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., necesitatea motivării desprinzându-se și din jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Arată că instanța a admis apelul declarat de C. împotriva sentinței civile nr. 4235/2016, pronunțată de Tribunalul București și a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fără să arate care dintre criticile apelantei a fost găsită întemeiată. Cu de la sine putere, instanța a venit în sprijinul apelantei cu o apărare inedită care nu a fost invocată de nimeni și care, în sine, nu poate produce efectul dispus prin decizia recurată.

Recurenții susțin că instanța de apel, în motivarea deciziei, s-a rezumat la considerentul că intimații nu au făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 1516 C. civ., întrucât nu exista un termen de realizare a amenajărilor de către C., aspect care nu are nicio legătură cu ce avea de judecat în urma casării cu trimitere spre rejudecarea apelului și ignorând, cu desăvârșire, apărările intimaților Cristea, formulate prin întâmpinarea inițială și prin concluziile orale și scrise în cadrul rejudecării apelului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10 martie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 20 octombrie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt stabilite în etapele devolutive ale procesului Înalta Curte reține că între părți s-a încheiat la 15.02.2012 un contract de locațiune, prin care recurenții i-au transmis intimatei dreptul de folosință asupra unei clădiri de birouri situate în București, Calea x, pe un termen de 5 ani. La 22.05.2012, părțile au încheiat un act adițional, agreând ca intimata să finalizeze lucrările de amenajare interioară a spațiului într-o variantă care nu deroga de la proiectul autorizat, însă la 28.06.2012, intimata a emis o notificare formală de reziliere a contractului.

Anterior demarării procedurii judiciare de față, între părți a mai avut loc un litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2012, în cadrul căruia locatarul, intimata din prezenta cauză C. S.A., a solicitat să se constate încetat prin reziliere unilaterală contractul și să fie obligați locatorii A. și B. la plata de despăgubiri.

La rândul lor, locatorii au înregistrat separat o acțiune, formându-se astfel dosarul nr. x/2013, prin care au solicitat să se constate nulitatea declarației unilaterale de reziliere, iar locatarul să fie obligat la plata unor despăgubiri.

Cele două dosare au fost conexate, iar Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ambele acțiuni, pronunțând sentința civilă nr. 2499/19.05.2014. Apelurile formulate de părți împotriva acestei soluții au fost respinse prin decizia civilă nr. 885 din 16 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, iar prin decizia civilă nr. 1535 din 4 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a respins recursul formulat de recurenții A. și B. ca nefondat.

În ce privește recursul formulat de reclamanții locatori în prezenta cauză, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se invocă nerespectarea, de către instanța de apel în rejudecare, a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) în raport cu decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, ale art. 477 alin. (1) prin raportare la limitele efectului devolutiv al apelului declarat în cauză și ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la ceea ce s-a statuat deja în litigiul anterior purtat între părți.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, aceasta urmând a judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În susținerea încălcării acestor dispoziții de către instanța de apel în rejudecare, recurenții pornesc de la premisa greșită că prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual instanța de recurs ar fi statuat că ceea ce s-a constatat cu putere de lucru judecat în litigiul anterior purtat între părți în sensul că "nu sunt îndeplinite condițiile privind existența faptei ilicite și a culpei pârâților (recurenți în cauza de față) în executarea raportului juridic obligațional" este suficient pentru a se considera ca fiind îndeplinite toate condițiile pentru a se dispune rezilierea contractului din culpa intimatei C. S.A., pârâtă în prezenta cauză.

O asemenea susținere nu poate fi primită însă, deoarece, contrar susținerilor recurenților, nereținerea îndeplinirii condițiilor pentru a se dispune rezilierea contractului din culpa uneia dintre părți nu echivalează cu reținerea îndeplinirii acestor condiții pentru a se dispune rezilierea din culpa părții cocontractante.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenții scot din context și invocă trunchiat dezlegările date de instanța de recurs prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual. Astfel, Înalta Curte, alături de concluzia că în litigiul anterior, prima instanță a constatat că "nu sunt îndeplinite condițiile privind existența faptei ilicite și a culpei pârâților (recurenți în cauza de față) în executarea raportului juridic obligațional", a mai indicat în mod expres și considerentele decizorii ce au stat la baza acestei concluzii în sensul că "întârzierea în preluarea în folosință a spațiului a fost cauzată de faptul că părțile au menționat în mod echivoc conținutul obligațiilor asumate, iar caracterul lapidar al formulărilor din contract a condus către o înțelegere diferită a modului de executare a obligațiilor și, în final, la deteriorarea relației contractuale."

În consecință, în rejudecare, instanța de apel era ținută în aceeași măsură de toate aspectele reliefate de instanța de casare ca fiind relevante în interpretarea și valorificarea puterii de lucru judecat.

Nu va fi reținută nici critica privind încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., câtă vreme în rejudecare instanța de apel a analizat punctual atât critica privind efectele puterii de lucru judecat decurgând din litigiul anterior purtat între părți cât și critica privind lipsa culpei apelantei C. și a faptei ilicite, ca și condiții cumulative impuse de dispozițiile art. 1516 din C. civ. pentru a se putea dispune rezilierea contractului. Ambele aspecte analizate au constituit motive de apel, fiind analizate și în primul ciclu procesual.

Cât privește limitele impuse de decizia de casare, se constată că și acestea au fost respectate. Astfel, instanța de recurs a trimis cauza pentru o nouă judecată, instanței de apel, constatând că dezlegarea dată prin decizia atacată este rezultatul încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, iar deciziei atacate îi lipsește analiza puterii de lucru judecat în contextul hotărârii pronunțate în litigiul anterior.

Cum în rejudecare, potrivit indicațiilor instanței de recurs, instanța de apel a constatat că în litigiul anterior purtat între părți nu a fost reținută cu putere de lucru judecat culpa ambelor părți în privința neexecutării contractului, deci nici culpa intimatei pârâte, în mod corect a procedat în continuare la analiza pretinsei culpe a intimatei pârâte în neexecutarea contractului, în raport cu criticile exprese din apel și cu dispozițiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței de apel de către apelantă.

Pretinsa neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale de către intimata pârâtă C., de natură să atragă rezilierea contractului din culpa acesteia, nu a făcut obiectul analizei în litigiul anterior purtat între părți, astfel că instanțele de fond erau chiar obligate să facă această analiză în prezentul litigiu.

În consecință, nu se poate susține că analiza făcută de instanța de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor pentru a se putea dispune rezilierea contractului din culpa intimatei nu ar avea nicio legătură cu motivele de apel și cu limitele casării, o asemenea analiză impunându-se tocmai pentru că au fost găsite fondate criticile privind interpretarea puterii de lucru judecat de către prima instanță din perspectiva îndeplinirii condițiilor rezilierii.

Contrar susținerilor recurenților, cu respectarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite potrivit criticilor din apel. Astfel, subsecvent analizei puterii de lucru judecat rezultată din litigiul anterior purtat între părți, ajungând la concluzia că instanțele nu au statuat nimic cu privire la vreo pretinsă neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către intimata pârâtă C., instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor legale pentru a se putea dispune rezilierea contractului, din perspectiva pretinsă de recurenții reclamanți.

Astfel, sub acest aspect, referitor la neexecutarea obligațiilor și îndeplinirea condițiilor rezilierii, prin cererea de chemare în judecată, recurenții reclamanți au susținut că obligațiile asumate de C. prin contract, inclusiv cele prealabile de amenajare a spațiului închiriat, erau, neîndoielnic, de rezultat, iar condiția substanțială cerută de lege pentru rezilierea judiciară este neîndeplinirea fără justificare a obligațiilor asumate de către debitor. Totodată, și prima instanță a reținut în mod expres că reclamanții "invocă neexecutarea culpabilă a lucrărilor de amenajare, obligație de rezultat asumată de pârâtă prin Actul adițional nr. x/22.05.2012", analiza din considerentele primei instanțe raportându-se exclusiv la această obligație și nu la cea de plată a chiriei.

Susținerile recurenților din cererea de recurs în sensl că "obligațiile încălcate nu sunt cele de amenajare a spațiului, ci de plată a chiriei lunare în schimbul folosinței clădirii" sunt în evidentă contradicție cu susținerile acestora din cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și cu considerentele instanței de fond în privința cărora recurenții nu au înțeles să formuleze apel.

În consecință, critica în sensul că în mod greșit instanța de apel nu ar fi observat că obligațiile încălcate nu sunt cele de amenajare a spațiului ci de plată a chiriei lunare în schimbul folosinței clădirii închiriate sunt în mod vădit nefondate.

Sub aspectul încălcării puterii de lucru judecat, așa cum s-a arătat și în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil este că nu poate fi reținută în sarcina recurenților din prezenta cauză vreo culpă în neexecutarea contractului de natură să atragă rezilierea acestuia. În consecință, aprecierea instanței de apel în primul ciclu procesual în sensul că ar fi existat o culpă comună a părților, deci inclusiv o culpă a recurenților, în neexecutarea contractului, era de natură a încălca cele statuate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 În sensul acesta trebuie interpretată încălcarea puterii de lucru judecat reținută de instanța de recurs prin decizia de casare, și nu în sensul că dacă s-a constatat că recurenților nu li se poate reține vreo culpă în executarea contractului, singura concluzie care s-ar impune este aceea că instanța trebuie să dispună rezilierea contractului de locațiune din culpa pârâtei intimate. Și aceasta deoarece, așa cum s-a arătat deja, o eventuală neexecutare a obligațiilor contractuale de către intimata pârâtă, de natură să atragă rezilierea contractului din culpa acesteia, nu a făcut obiectul analizei în litigiul anterior purtat între părți.

Nefondate sunt și criticile privind faptul că instanța de apel nu ar fi făcut nicio referire la sentința nr. 2499/2014 și nicio analiză a puterii de lucru judecat, având în vedere considerentele ample ale deciziei recurate cu privire la ceea ce s-a constatat în litigiul anterior purtat între părți, la cele reținute în decizia de casare precum și cu privire la ceea ce s-a stabilit sau nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. recurenții indică mai multe articole din C. civ. în privința cărora susțin că ar fi fost încălcate de instanța de apel, făcând o expunere teoretică a conținutului acestora și reluând susținerea privind faptul că în urma litigiului anteiror purtat între părți s-ar impune concluzia că, intimata pârâtă ar fi abandonat în mod nejustificat executarea contractului, dedusă din faptul că cererea acesteia de constatare a încetării efectelor contractului de locațiune ca urmare a rezilierii din culpa locatorilor A. și B. a fost respinsă definitiv.

O asemenea susținere nu poate fi primită însă, câtă vreme prin sentința civilă nr. 2499 din 19 mai 2014, pronunțată în litigiul anterior purtat între părți, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, a fost respinsă definitiv și cererea recurenților din prezenta cauză de obligare a locatarei C. la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse ca urmare a notificării de reziliere, pe care recurenții au considerat-o a fi în realitate o denunțare unilaterală a contractului.

Cu privire la acest aspect, relevante sunt considerentele din decizia de casare, instanța de recurs reținând în primul ciclu procesual că "în cadrul propriei căi extraordinare de atac, în procesul anterior locatorii au supus cenzurii Înaltei Curți, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, abordarea instanțelor de fond, care nu au calificat actul juridic al S.C. C. S.A., de notificare a rezilierii, drept denunțare unilaterală a contractului. O atare critică a fost înlăturată în recurs, reținându-se că actul juridic dedus judecății (notificarea expresă de reziliere) nu avea natura sau înțelesul lămurit de denunțare unilaterală, ci, dimpotrivă, avea înțeles vădit neîndoielnic de reziliere - chiar dacă ea nu a produs efectul urmărit, de vreme ce acțiunea locatarului a fost respinsă, în considerarea lipsei culpei locatorilor."

A mai arătat instanța de recurs și că, "pentru a justifica acest raționament, Înalta Curte a reținut că atitudinea locatarului, exprimată în cuprinsul notificării formale de reziliere, a fost aceea de a imputa locatorilor neîndeplinirea culpabilă a unor obligații și că, în concret, relația dintre părți se deteriorase pe fondul indicării echivoce în contract a conținutului obligațiilor asumate, ceea ce a condus la înțelegere diferită a modului de executare a obligațiilor; în acest context, deci derivat din modul impropriu de consemnare în contract a obligațiilor, la pagina 24 a deciziei de recurs a fost inserat considerentul potrivit căruia "instanțele anterioare nu au reținut lipsa culpei locatorilor, ci, dimpotrivă, culpa ambelor părți"."

Față de aceste considerente din decizia pronunțată în cauză, în recurs, în primul ciclu procesual, este evident greșită interpretarea pe care o dau recurenții puterii de lucru judecat derivată din litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 în sensul că intimata pârâtă ar fi abandonat în mod nejustificat executarea contractului.

Ultima critică vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurenților însă, instanța de recurs constată că motivarea instanței de apel răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit, b din C. proc. civ.,

De asemenea, constatarea instanței de apel în sensul că părțile nu au stabilit un termen pentru finalizarea lucrărilor de amenajare, pe de-o parte, nu poate fi cenzurată în recurs, ținând de situația de fapt, așa cum a fost aceasta reținută de instanța de apel din interpretarea probatoriului administrat în cauză, iar pe de altă parte, nu este de natură a încălca cele statuate cu putere de lucru judecat în litigiul anterior purtat între părți în sensul că "întârzierea în preluarea în folosință a spațiului a fost cauzată de faptul că părțile au menționat în mod echivoc conținutul obligațiilor asumate, iar caracterul lapidar al formulărilor din contract a condus către o înțelegere diferită a modului de executare a obligațiilor și, în final, la deteriorarea relației contractuale."

Așadar, având în vedere motivul pentu care recurenții reclamanți au solicitat rezilierea contractului de locațiune, respectiv "neexecutarea culpabilă a lucrărilor de amenajare, obligație de rezultat asumată de pârâtă prin Actul adițional nr. x/22.05.2012" instanța de apel în mod corect s-a raportat în analiza susținerilor recurenților la dispozițiile contractuale care reglementau această obligație, astfel că în mod evident, considerentele referitoare la acest aspect nu sunt străine de natura pricinii.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 665 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 665 din 1 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2021.