ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2447/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 2 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, să constate intervenirea rezilierii de drept, la data de 16 iulie 2018, a contractului de închiriere din 18 mai 2017, încheiat între A. S.R.L., în calitate de locator, și B.. S.R.L., în calitate de locatar, iar în subsidiar, să dispună rezilierea acestuia din culpa pârâtei, ca urmare a neplății chiriei facturate de reclamantă, în valoarea restantă totală de 129.603,60 RON, astfel cum rezultă din facturile fiscale nr. x din 16 octombrie 2017, nr. PI 134 din 16 noiembrie 2017, nr. PI 144 din 18 decembrie 2017, nr. PI 179 din 16 aprilie 2018 și nr. PI 190 din 16 mai 2018.

Totodată, a solicitat și evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 110.761,07 RON reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor fiscale neachitate, calculate de la data scadenței fiecăreia și până la data de 31 iulie 2018, potrivit dispozițiilor art. 8.3 din contract, și care urmează a se actualiza până la data plății efective.

În drept, a invocat art. 194 din C. proc. civ., art. 1270, 1350, 1516, 1796, 1817 și 1821 din C. civ.

Pârâta B.. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea pretențiilor formulate, iar pe cale reconvențională a cerut să se constate că notificarea de reziliere unilaterală de către proprietar a contractului de închiriere este nelegală și abuzivă și că, în temeiul prevederilor art. 1556 din C. civ., suspendarea plății chiriei lunare stabilite contractual este întemeiată, pentru imobilul obiect al contractului de închiriere, începând cu luna octombrie 2017, în temeiul excepției de neexecutare a contractului, din cauza neîndeplinirii obligațiilor principale de către reclamantă. De asemenea, a solicitat și obligarea reclamantei la plata sumei de 1.440.000 RON reprezentând daune pentru neexecutarea obligațiilor ce-i reveneau, potrivit art. 8.1 din contract.

În drept, a invocat art. 205 și 209 din C. proc. civ., art. 1531 și 1556 din C. civ.

La termenul din 14 februarie 2019, reclamanta a precizat că solicită respingerea capătului de cerere privind evacuarea din imobil ca rămas fără obiect.

Prin sentința civilă nr. 715 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost anulată, ca netimbrată, cererea reconvențională, fiind admisă cererea principală formulată de reclamanta A. S.R.L., astfel cum a fost ea precizată și, în consecință, s-a constatat intervenită rezilierea de drept, la data de 16 iulie 2018, a contractului de închiriere din 18 mai 2017, încheiat între reclamantă, în calitate de locator, și pârâtă, în calitate de locatar, și respinsă cererea privind evacuarea pârâtei din imobilul făcând obiectul contractului, ca rămasă fără obiect.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 110.761,07 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate conform art. 8.3 din contract, pentru facturile fiscale neachitate, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,5% pe zi ce vor curge în continuare până la data plății efective, la care se adaugă cheltuieli de judecată în cuantum de 25.055,37 RON.

Împotriva acestei hotărâri, la 22 aprilie 2019, pârâta B.. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii principale ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1366 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, apelul societății pârâte a fost respins ca nefondat.

La 17 martie 2020, pârâta B.. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1366 din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceasta vizează faptul că nu au fost analizate și nici identificate motivele de apel formulate, expunerea fiind una generală, nefundamentată juridic, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum și a art. 479 alin. (1), art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 175 din același cod.

În susținerea admiterii căii de atac, au fost expuse și motivele de apel, asupra cărora partea consideră că nu s-a pronunțat instanța de control judiciar, respectiv criteriile minimale de funcționare și utilizare a imobilului, analiza generală, iar nu intrinsecă, a pretențiilor deduse judecății, obligația reclamantei de a obține autorizația de incendiu pentru tot imobilul, iar nu doar pentru spațiul închiriat de recurentă, scopul închirierii care, deși a fost declarat, nu s-a avut în vedere că față de specificul acestuia erau necesare autorizații și reținerea, în mod eronat, în sarcina recurentei-pârâte a obligației de a le obține, aprecierea cu privire la faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile, trimiterea greșită la art. 6.1 din contract, lipsa de aplecare a instanței de fond asupra cauzei, neavându-se în vedere notele scrise și buna-credință a recurentei-pârâte, ci faptul că obligațiile au fost îndeplinite doar parțial, acordarea penalităților, care este nejustificată, precum și nediminuarea cheltuielilor de judecată.

Ulterior, recurenta a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cele reținute la pag. 9 fiind motive contractorii și străine pricinii, fiind astfel incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 264 și 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, se precizează că s-au analizat clauzele contractuale potrivit voinței interne a părților, dar pe de altă parte, la alin. (2)-(9) nu sunt identificate criteriile privind momentul determinant pentru încheierea contractului de locațiune potrivit și principiului voinței interne și disponibilității părților.

Motivarea instanței de apel nu este una imparțială ci, din contră, denotă chiar o lipsă de imparțialitate, nefiind analizate corect susținerile recurentei-pârâte privind faptul că nu ar fi închiriat dacă ar fi cunoscut că nu putea obține avizele necesare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1266 alin. (1) și art. 1267 din C. civ.

În acest sens, a arătat că, prin interpretarea art. 9.2 și art. 6.1 lit. i) din convenția părților, instanța i-a atribuit recurentei-pârâte o obligație neprevăzută în contract, respectiv că proprietarul și ceilalți chiriași din imobil au dobândit dreptul de a cere acesteia să autorizeze întregul imobil pe cheltuiala sa. Însă, această obligație îi revenea intimatei-reclamante, trebuind să asigure utilizarea bunului închiriat pe toată durata contractului, conform art. 6.2 din contract.

Cu toate acestea, intimata-reclamantă nu a asigurat utila folosință a spațiului închiriat, adică intrarea în legalitate a imobilului, prevăzută de art. 1789 și 1786 din C. civ.. Prin urmare, sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, sens în care acțiunea este neîntemeiată.

Față de neîndeplinirea obligațiilor de către intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă a susținut că a invocat excepția de neexecutare a contractului conform art. 1556 din C. civ., întrucât intimata-reclamantă cu bună-știință a închiriat un imobil impropriu folosirii și care nu corespundea scopului închirierii. Cu toate acestea, nu s-a ținut cont de cauzele care au dus la luarea deciziei de suspendare a executării obligațiilor contractuale, respectiv neobținerea avizelor.

Astfel, în aprecierea recurentei-pârâte, locațiunea a încetat de drept având în vedere imposibilitatea folosirii imobilului conform art. 1818 din C. civ., având o cauză justificată, astfel că nu subzistă solicitarea de reziliere.

Instanța de apel nu a luat act de excepția de neexecutare ridicată, iar neexaminarea acesteia a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare și a condus la pronunțarea unei decizii care a ignorat normele de drept material evocate. De vreme ce obligația de a asigura folosința și de a de a plăti chiria sunt interdependente și reciproce, este de neconceput ca una să fie executată în lipsa celeilalte. În acest context, trebuie avut în vedere și faptul că reclamanta a încălcat cu bună-știință art. 1272 alin. (1) și (2), precum și art. 1790 din C. civ., întrucât a ascuns faptul că imobilul nu deține autorizație de securitate la incendiu.

În ceea ce privește notificarea de suspendare a executării contractului din data de 26 octombrie 2017, aceasta a produs efecte de la comunicare, în temeiul art. 1566 din C. civ. și, prin urmare, notificarea de încetare transmisă recurentei ulterior, la 10 iulie 2018, de către intimata-reclamantă, nu putea să își producă efectele în baza art. 8.1 și 9.7 din contract. Așadar, aceasta din urmă nu poate fi încadrată în niciuna dintre situațiile de încetare de drept a contractului, în temeiul art. 8.1 și a tezei a IX a art. 9.7, deoarece nu sunt întrunite condițiile de reziliere de drept pe cale unilaterală.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și din perspectiva faptului că legea specială a fost interpretată greșit, deoarece conform art. 30 din Legea nr. 307/2006, obligațiile de obținere a avizelor sunt în sarcina proprietarului clădirii, fiind acte de dispoziție care intră în atributul dreptului de proprietate. În acest sens, trebuia avut în vedere și că prevederile contractului de închiriere se completează cu dispozițiile Legii nr. 307/2006, iar potrivit alin. (2) al art. 30 din acest act normativ, obligațiile obținerii avizelor revin proprietarului imobilului.

Instanța de apel a interpretat eronat clauzele contractuale, în condițiile în care art. 4.8, art. 6.1 lit. i) și art. 9.2 teza a II-a din contract prevăd că recurenta-pârâtă avea obligația să obțină avizele legate strict de activitatea medicală.

La 8 septembrie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 27 septembrie 2020, solicitând respingerea apărărilor formulate, precum și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 11 mai 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 16 noiembrie 2021, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Societatea pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 479 alin. (1), art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 175 din același cod, deoarece nu a analizat și nici identificat motivele de apel formulate de societatea pârâtă, considerentele fiind generale, nefundamentate juridic, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil.

În opinia recurentei instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la criteriile minimale de funcționare și utilizare a imobilului, nu a efectuat o analiză intrinsecă a pretențiilor deduse judecății, respectiv a obligației reclamantei de a obține autorizația de incendiu, nu a avut în vedere scopul închirierii, și anume că specificul acesteia impunea obținerea de autorizații, a reținut eronat în sarcina recurentei-pârâte obligația de a le obține, a apreciat greșit că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile, a făcut trimitere greșită la art. 6.1 din contract, nu a ținut cont de buna-credință a recurentei-pârâte, că obligațiile au fost îndeplinite doar parțial de către intimată, acordându-i acesteia din urmă penalități în mod nejustificat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Acest text dă expresie caracterului devolutiv al apelului și enunță principiul potrivit căruia, în limitele cererii de apel, controlul exercitat de instanța superioară poartă asupra modului de stabilire a stării de fapt și a aplicării legii de către prima instanță.

În cauză, instanța de apel a verificat situația de fapt stabilită de prima instanță, precum și aplicarea legii, așadar prima instanță de control judiciar și-a exercitat rolul prevăzut de norma legală considerată a fi fost încălcată de către partea recurentă.

În realitate, prin criticile întemeiate pe acest motiv de casare, societatea recurentă aduce în discuție nu lipsa exercitării atribuțiilor legale de către instanța de apel, ci nemulțumirea că situația de fapt reținută nu concordă cu apărările acestei părți și cu propriul mod de reprezentare a obligațiilor asumate convențional.

Or, stabilirea situația de fapt în cauză nu reprezintă o încălcare de către instanța de apel a obligației impuse prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., ci o manifestare a rolului acesteia în stabilirea adevărului, pe baza probelor administrate și a apărărilor formulate de părțile aflate în litigiu. Prin urmare, criticile privind încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt nefondate, drepturile procesuale fiind pe deplin respectate.

Recurenta susține că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 264 și art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, arătând că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, că acestea sunt contradictorii și străine pricinii, raportat la voința internă a părților, nefiind analizate corect susținerile recurentei-pârâte privind faptul că nu ar fi închiriat dacă ar fi cunoscut că nu putea obține avizele necesare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare. Așadar, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportat la considerentele teoretice mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentei-pârâte în susținerea acestui motiv de recurs vizează modul de interpretare a clauzelor contractuale sub aspectul determinării părții obligate să obțină autorizațiile de funcționare care priveau activitatea societății pârâte.

Înalta Curte reține că interpretarea de către instanța de apel a clauzei prevăzute la art. 9.2 din contractul încheiat de părți nu este contradictorie sau străină pricinii (lăsând la o parte faptul că, în această privință, legiuitorul a impus condiția ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, aspect nesusținut, de altfel, nici de către recurentă), ci reprezintă o interpretare după sensului literal al termenilor, având în vedere conținutul expres al acestei clauze și din care rezultă, în mod clar și neechivoc, faptul că obligația obținerii tuturor (în sensul de complet, din care nu lipsește nimic) avizelor și autorizațiilor necesare pentru desfășurarea de către locatar a activităților de prestare a serviciilor medicale este o obligație care incumbă exclusiv locatarului, fără nicio obligație în această privință pentru locator (teza a doua a clauzei de la art. 9.2 din contract având rolul de a sublinia în sarcina căreia dintre părțile convenției este prevăzută, adică stabilită obligația de a obține toate avizele și autorizațiile necesare pentru desfășurarea de către locatar a activităților medicale în imobilul închiriat).

Or, în raport cu aceste dispoziții cu conținut evident, interpretările recurentei-pârâte privind lipsa motivării că aceasta nu ar fi încheiat contractul dacă ar fi știut că obținerea autorizațiilor este o obligație aflată în sarcina sa exclusivă, vor fi înlăturate întrucât contravine voinței concordante a părților, astfel cum aceasta rezultă din clauza menționată anterior.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1266 alin. (1) și art. 1267 din C. civ., întrucât prin interpretarea art. 9.2 și art. 6.1 lit. i) din contract, instanța a atribuit societății pârâte o obligație neprevăzută în contract, respectiv că locatorul și ceilalți chiriași din imobil au dreptul de a cere recurentei-pârâte să autorizeze întregul imobil pe cheltuiala sa, deși această obligație îi revenea intimatei-reclamante, care, în calitate de proprietar, avea obligația de a asigura utilizarea bunului închiriat pe toată durata contractului, conform art. 6.2 din convenție.

Potrivit art. 1266 alin. (1) din C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Și critica întemeiată pe aceste texte de lege este nefondată, instanța de apel aplicând corect respectivele dispoziții de drept material raportului juridic dedus judecății.

Astfel, în ceea ce privește critica vizând greșita interpretare a clauzelor contractuale, contrar raționamentului recurentei, instanța de apel a reținut că întreaga reglementare a principiilor de interpretare a clauzelor contractuale nu are în vedere și ipoteza prezentată de către aceasta, cu privire la obligația de a obține toate autorizațiile, interpretarea coroborată a art. 1270, 1266 și 1267 din C. civ. susținând acest lucru.

În acord cu principiul reglementat prin art. 1270 din C. civ., convențiile legal încheiate reprezintă legea părților. Or, voința părților, așa cum rezultă neechivoc din contract, a fost ca toate autorizațiile de funcționare necesare să fie obținute de către societatea pârâtă, în calitate de locatar, niciuna dintre clauzele contractuale neprevăzând vreo distincție în sensul celor susținute de recurentă.

Vor fi înlăturate și criticile privind neasigurarea utilă și liniștită a folosinței spațiului închiriat, raportat la art. 1789 și art. 1786 din C. civ., față de considerentele expuse cu privire la interpretarea clauzei contractuale prevăzute de art. 9.2, clauză care impune recurentei obligații pe care aceasta nu le-a îndeplinit, context în care partea nu este în măsură să invoce incidența dispozițiilor art. 1556 din C. civ., privind excepția de neexecutare a contractului și care statuează că, atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Înalta Curte reține că aprecierile recurentei-pârâte privitor la faptul că locațiunea a încetat de drept urmare imposibilității folosirii imobilului conform art. 1818 din C. civ., precum și efectele corespondenței dintre părți cu referire la rezilierea sau suspendarea contractului, nu reprezintă critici de nelegalitate întrucât privesc situația de fapt a cărei stabilire este atributul instanțelor devolutive, iar nu a instanței de casație.

În mod similar, chiar dacă reclamanta a susținut că, prin decizia atacată, au fost încălcate art. 1272 alin. (1) și (2), precum și art. 1790 din C. civ., criticile privesc, nu legalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia.

Aspectele de fapt invocate de recurentă și care privesc modul de derulare a relațiilor contractuale dintre părți nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, întrucât vizează situația de fapt reținută de instanța de apel, iar nu legalitatea deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a învederat că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt incidente și din perspectiva faptului că legea specială a fost interpretată greșit, deoarece conform art. 30 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, obligațiile de obținere a avizelor sunt în sarcina proprietarului clădirii, fiind acte de dispoziție care intră în atributul dreptului de proprietate, prin urmare, instanța de apel trebuia să aibă în vedere completarea prevederilor contractului de închiriere cu dispozițiile acestui act normativ.

Înalta Curte reține că această interpretare a unor clauze contractuale clare și neechivoce cu privire la obligațiile părților prin prisma unor norme speciale ce reglementează procedura de obținere a autorizației de securitate la incendiu nu este conformă contractului deoarece implică o modificare unilaterală și substanțială a efectelor acestuia, astfel cum părțile au convenit, locatorul fiind ținut de o obligație pe care nu și-a asumat-o prin contract.

Or, deși recurenta se prevalează de dispoziții legale cu caracter imperativ privind desfășurarea activităților reglementate prin lege, obligativitatea acestora nu vine în conflict cu cele statuate de părți prin clauza contractuală prevăzută la art. 9.2., al cărei conținut este valid în condițiile în care nu s-a invocat nulitatea acesteia în raport cu normele legale de care partea se prevalează.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1366/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, reținând culpa procesuală a părții, Înalta Curte, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 10.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, din documentele justificative depuse de aceasta rezultând achitarea de către A. S.R.L., prin transfer bancar, doar a acestei sume și nu a întregii valori a facturii fiscale depuse la dosar (potrivit listei de tranzacții emise de C. S.A., sub nr. de referință x din data de 16.11.2021, factura nr. x/15.11.2021 a fost achitată numai parțial).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1366/2019 din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L., suma de 10.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.