ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 270/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.430 și art. 1.453 C. civ. de la 1864 și ale art. 194 C. proc. civ.

La 7 iulie 2020, reclamanta a depus cerere de completare a cadrului procesual, și a chemat în judecată și pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a lipsei de folosință a imobilului, calculată de la data rezilierii, până la data eliberării spațiului, respectiv 30 iunie 2020, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 15 martie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus, printre altele, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 251 din 6 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive și a fost constatată rezilierea contractului de închiriere nr. 239-02 din 15 iunie 2011, ca urmare a notificării de reziliere din 15 noiembrie 2019.

A fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 527.282,10 RON, cu titlu de debit restant aferent contractului de închiriere, la care se adaugă dobânda legală aplicabilă raporturilor dintre profesioniști în cuantum de 68.072,18 RON, până la data de 14 aprilie 2020, calculată de la data scadenței fiecărei datorii care compune debitul principal, până la stingerea integrală a acestuia.

Au fost obligate pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., în solidar, să achite reclamantei suma de 285.157,83 RON, cu titlu de despăgubiri aferente perioadei 15 noiembrie 2019 - 30 iunie 2020, fiind respins capătul de cerere privind constatarea existenței unui privilegiu, ca lipsit de obiect.

Totodată, a fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 51.994,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, au fost obligate pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L. să achite, în solidar, reclamantei suma de 17.785,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 570 din 4 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatei-pârâte C. S.R.L., fiind anulată cererea de apel formulată în contradictoriu cu această parte.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a sumei de 7.465,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea cererii de recurs, recurenta, păstrând structura și majoritatea motivelor cererii de apel, a expus istoricul raporturilor juridice dintre părți și cronologia litigiului pendinte, susținând că, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, aplicarea în mod greșit a prevederilor art. 36 C. proc. civ. de către instanța de apel rezultă din interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.266, art. 1.599 și următoarele, precum și ale art. 1.357 C. civ.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de apel nu a respectat voința reală a părților și clauzele contractului de asociere în participațiune nr. 1 din 12 iulie 2019, încheiat între societățile B. S.R.L. și C. S.R.L., deși din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă existența acordului de principiu exprimat de intimata-reclamantă A. S.R.L. privind preluarea datoriei B. S.R.L. de către intimata-pârâtă C. S.R.L., sens în care a invocat dispozițiile art. 1.166, art. 1178, art. 1.599 și ale art. 1.357 C. civ.

A mai arătat titulara recursului că prin decizia atacată au fost interpretate și aplicate în mod greșit dispozițiile art. 2.537 pct. 1 C. civ., considerând că, în lipsa coroborării cu alte probe administrate în cauză, formularul de răspuns din 10 aprilie 2019 nu reprezintă o recunoaștere a datoriei care să aibă efectul întreruptiv al cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, ci un document justificativ contabil.

Autoarea căii de atac a mai susținut că instanța de apel a stabilit creanța pretinsă în urma interpretării și aplicării în mod greșit a dispozițiilor art. 1.066 C. civ. de la 1864, încălcând, astfel, dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precizând că, în raport cu interpretarea doctrinară a clauzei penale, prin art. 2.5 din contract părțile au evaluat anticipat prejudiciul pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, fiind vorba despre o eroare materială în cuprinsul acestui act juridic în sensul menționării noțiunii de daune cominatorii.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepțiile netimbrării, lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs și nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul căii extraordinare de atac, s-a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării recursului și lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocate de intimata-pârâtă A. S.R.L., pentru motivele reținute în practicaua acestei decizii, și a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată de aceeași parte.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidența unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurentul trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanța a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate, iar pentru invocarea motivului prevăzut la pct. 8 al articolului menționat, este necesară indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament apt să activeze filtrul controlului de nelegalitate a deciziei atacate.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că motivele de casare pe care recurenta și-a întemeiat calea de atac sunt invocate formal, fără ca susținerile acesteia să poată fi calificate drept veritabile critici de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa neregulă procedurală constând în încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. sub aspectul soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, recurenta-pârâtă a înțeles limiteze susținerile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. la citarea dispozițiilor legale pretins nesocotite, fără a dezvolta o critică concretă care să poată fi analizată în recurs prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de lege, de natură a atrage examinarea considerentelor reținute de instanța de apel din această perspectivă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prin decizia recurată, instanța de apel nu a respectat voința reală a părților referitoare la existența acordului de principiu al creditoarei A. S.R.L. privind preluarea datoriei, apreciind, totodată, că dispozițiile art. 2.537 pct. 1 C. civ. au fost interpretate în mod greșit, în condițiile în care înscrisul din 10 aprilie 2019 nu reprezintă un act de recunoaștere a datoriei, ci un document contabil.

Totodată, titulara căii de atac a criticat decizia instanței de apel și prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.066 C. civ. de la 1864, în raport cu principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici formulate și în apel, prima instanță de control judiciar a reținut că, de fapt, formularul de răspuns din 10 aprilie 2019 constituie o veritabilă recunoaștere a datoriei și întrerupe cursul prescripției extinctive, fiind un înscris sub semnătură privată care emană de la reprezentantul legal al pârâtei și respectă toate condițiile de formă cerute de lege. În privința acordului de principiu al creditoarei pentru preluarea datoriei, instanța de apel a reținut că poziția afirmativă exprimată de principiu de către societatea creditoare nu reprezintă un acord definitiv, nefiind îndeplinită condiția caracterului expres al acceptării, conform art. 1.605 C. civ.

Examinând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte vizează aspecte privind situația de fapt, stabilită de instanțele devolutive, pe baza probelor administrate în cauză, fiind expuse cu titlu general considerații de ordin teoretic în ceea ce privește clauza penală, însă aceste elemente nu reprezintă o critică concretă de nelegalitate, în absența unor argumente îndreptate împotriva considerentelor reținute prin decizia recurată.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin recursul declarat în cauză sunt reluate criticile formulate în apel, asupra cărora prima instanță de control judiciar s-a pronunțat, și nu aduce vreo critică de nelegalitate prin care să combată considerentele instanței de apel și să expună un raționament din care să rezulte, în mod concret, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, o astfel de configurare a căii de atac conduce la concluzia că susținerile acesteia vizează, în realitate, aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, cu toate că în recurs nu are loc o rejudecare a fondului cauzei.

Prin urmare, în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurentei neputând fi desprinse critici relevante care să permită verificarea legalității deciziei recurate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar reluarea situației de fapt, evocarea dispozițiilor legale și prezentarea la nivel teoretic a instituțiilor de drept civil nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor reținute anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 570 din 4 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 570 din 4 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2025.