ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 657/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.796, art. 1.799 și art. 1.882 C. civ., ale O.G. nr. 51/1997, precum și ale art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1148 din 27 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., pârâta B. S.R.L. fiind obligată la plata sumei de 679.169,91 RON, iar reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON

Prin decizia civilă nr. 1486 din 7 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe, în sensul că pârâta a fost obligată și la plata sumei de 29.921,67 RON.

De asemenea, a fost respins apelul declarat de pârâtă, care a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.323 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.350 și ale art. 1.530 C. civ., apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale pentru prejudiciul rezultat din deteriorările suferite de generatoarele care fac obiectul contractului de închiriere pe termen lung nr. x din 7 octombrie 2015 încheiat între părți.

Drept argumente aduse în susținerea acestei critici, autoarea căii de atac a arătat că nu sunt îndeplinite condiția existenței faptei ilicite și a vinovăției, aspect ce rezultă din cronologia evenimentelor derulate pe parcursul raporturilor contractuale privind modalitatea de utilizare a generatoarelor de abur, conform instrucțiunilor de funcționare, care, urmare a depozitării la sediul producătorului C. S.R.L., au fost afectate de rugină, astfel cum reiese din probele administrate în cauză.

De altfel, raportat la aspectele relevate de expertul audiat în primă instanță și la planșele foto efectuate de angajatul producătorului la 1 februarie 2017, prima instanță de control judiciar trebuia să aprecieze în sensul că pârâtei nu îi revine culpa pentru modalitatea de păstrare a generatoarelor sau să dea eficiență principiului conform căruia orice dubiu profită pârâtului.

S-a mai arătat că singurul proces-verbal care îi este opozabil recurentei-pârâte este cel încheiat la 1 februarie 2017, precizând că dacă degradările invocate existau la momentul restituirii bunurilor, acestea trebuiau inserate în cuprinsul procesului-verbal încheiat la acea dată.

Or, lipsa vinovăției societății pârâte rezultă și din împrejurarea că reclamanta a fost pusă în întârziere, prin două notificări, conform art. 1.510 și art. 1.511 C. civ., pentru a indica o locație unde generatoarele să fie restituite, fără ca aceasta să dea curs solicitărilor formulate, context care are ca efect preluarea riscului imposibilității de executare a obligației de restituire și, implicit, a celui deteriorării bunurilor în discuție, reliefând, totodată, reaua-credință a societății D. S.A. (fostă A.).

A mai susținut recurenta-pârâtă că sunt întrunite condițiile punerii în întârziere, întrucât refuzul intimatei-reclamante de a indica locul restituirii bunurilor valorează refuz de a îndeplini actele pregătitoare, împiedicând debitoarea să își execute obligația de restituire, iar prin soluția de admitere a apelului declarat de reclamantă instanța de apel nu a ținut cont de conduita culpabilă a acesteia, de materialul probator și de clauza inserată la art. 14.1 din contract, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1.510-1.511 C. civ., aplicate în mod corect de prima instanță.

Titulara memoriului de recurs a mai imputat instanței de apel încălcarea prevederilor art. 1.556 C. civ., considerând că în mod greșit s-a admis capătul de cerere al acțiunii introductive referitor la contravaloarea chiriilor aferente lunii august 2016, deși, prin răspunsul nr. x din 1 noiembrie 2016, recurenta-pârâtă a invocat faptul că intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 7.1 lit. c) din contract privind asigurarea liniștitei și utilei folosințe a obiectului închiriat, în condițiile în care generatoarele nu au funcționat în parametrii garantați prin specificațiile tehnice.

Intimata-reclamantă D. S.A. (fostă A.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2025 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Faptele, așa cum au fost determinate de instanțele devolutive, se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate de recurenta-pârâtă.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta putând fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică formulată prin calea extraordinară de atac se referă la încălcarea, prin decizia atacată, a dispozițiilor art. 1.350 și art. 1.530 C. civ., recurenta-pârâtă considerând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, teză susținută prin raportare la situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate în fața instanțelor devolutive, care, mai degrabă, relevă reaua-credință a intimatei-pârâte, dedusă din refuzul nejustificat al acesteia de a indica locul de restituire a bunurilor ce fac obiectul contractului de închiriere nr. x din 7 octombrie 2015, al cărui efect este preluarea riscului imposibilității de executare a obligației de restituire, deci și a celui privind deteriorarea bunurilor.

Analizând hotărârea supusă examinării, în legătură cu acest aspect, care a făcut obiectul criticilor formulate prin calea ordinară de atac, Înalta Curte constată că instanța de apel, confirmând soluția dată de prima instanță primelor două capete de cerere ale acțiunii introductive, a reținut că toate circumstanțele de fapt dovedite prin amplul probatoriu administrat în cauză, corect valorificat în mod coroborat prin sentința apelată, converg către concluzia conform căreia deteriorarea echipamentelor este imputabilă pârâtei, care nu s-a asigurat că generatoarele de abur sunt protejate în mod corespunzător de intemperii.

Instanța de apel a înlăturat și criticile apelantei-pârâte care vizau degradarea survenită ulterior predării bunurilor în luna februarie 2017, întrucât susținerile sale nu au fost de natură a răsturna situația de fapt constatată în decembrie 2016, confirmată de planșele fotografice.

Înalta Curte constată că modalitatea în care titulara căii de atac a înțeles să își configureze prima critica nu respectă exigențele prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. pentru a putea fi examinată prin prisma controlului de nelegalitate, aceasta vizând exclusiv aspecte privind situația de fapt stabilită în urma administrării probelor de către instanțele devolutive, care se circumscriu unor critici de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

O altă critică îndreptată împotriva deciziei atacate vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.510 și art. 1.511 C. civ., autoarea căii de atac reproșând instanței de apel aplicarea acestor prevederi în cauza dedusă judecății, deși părții căreia îi revine culpa pentru deteriorarea bunurilor este societatea reclamantă, care a refuzat în mod nejustificat să indice locul de restituire a utilajelor, conform art. 14.1 din contract.

Verificând decizia recurată, se constată că prima instanță de control judiciar devolutiv a înlăturat și critica privind preluarea riscului contractual prin efectul punerii în întârziere a reclamantei de către pârâtă, având în vedere că, raportat la dispozițiile art. 1.274, art. 1.511 și ale art. 1.557 C. civ., apelanta-pârâtă nu a dovedit intervenirea unui caz fortuit sau de forță majoră pentru a fi exonerată de răspunderea pentru deteriorarea bunurilor, aceasta fiind atrasă ca efect al constatării existenței faptei ilicite de care se face vinovată, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză.

De altfel, conținutul clauzei contractuale de care se prevalează recurenta-pârâtă, respectiv art. 14.1, a fost reținută de instanța de apel, în baza art. 1.270 C. civ., drept fundament pentru schimbarea parțială a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii pretențiilor care formau capătul de cerere privind cheltuielile de transport efectuate de reclamantă cu restituirea bunurilor. În esență, s-a reținut că efectul atitudinii culpabile a societății D. S.A. (fostă A.), de a nu indica locul de restituire, este acela că debitoarea nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, dar nu este exonerată de la executarea obligației de plată a cheltuielilor determinate de restituirea obiectului închiriat, conform clauzei art. 14.1, asumate de aceasta prin semnarea contractului.

Referitor la cea de-a doua critică formulată în recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență în mod corect voinței părților pentru a schimba în parte sentința atacată, clauza art. 14.1, care se impune cu forță obligatorie între acestea, fiind lipsită de echivoc, în condițiile în care obligația de plată a contravalorii cheltuielilor determinate de restituirea utilajelor îi revine recurentei-pârâte independent de circumstanțele factuale premergătoare restituirii bunurilor.

Cu privire la culpa intimatei-reclamantei grefate pe refuzul de a indica locul restituirii bunului, prevăzut alternativ de aceeași clauză, și pretinsa preluare a riscului imposibilității de executare a obligației, Înalta Curte, validând raționamentul instanței de apel, constată că, într-adevăr, antrenarea răspunderii contractuale a avut loc ca urmare a constatării ca îndeplinite a condițiilor acestui tip de răspundere, iar a ajunge la o concluzie contrară ar presupune o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, demers incompatibil cu specificul recursului, în limitele trasate în preambulul motivării prezentei decizii.

Prin demersul promovat recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, inclusiv asupra elementelor care configurează situația de fapt cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Readucerea în discuție a chestiunilor de fond care țin de temeinicia deciziei pronunțate în apel și a acelorași critici conturează nemulțumirea părții în raport cu modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt în urma interpretării probelor administrate în cauză, aspecte ce nu pot fi verificate în calea extraordinară de atac a recursului.

Ultima critică formulată prin recursul declarat în cauză se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1.556 C. civ., recurenta-pârâtă argumentând că excepția de neexecutare a fost întemeiată pe neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 7.1 lit. c) din contract, privind asigurarea liniștitei și utilei folosințe a bunurilor închiriate de către reclamantă, raportat la împrejurarea că generatoarele nu au funcționat niciodată în parametrii garantați prin specificațiile tehnice.

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a respins criticile întemeiate pe această teză, reținând că locatorul nu răspunde pentru viciile de fabricație ori din cauza acțiunilor unor terțe persoane, conform art. 11.1 din contract, neputând fi primită nici susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia, în baza aceleiași pretinse deficiențe de funcționare, ar fi trebuit să nu fie obligată la plata facturii aferente lunii august 2016, sens în care a reținut clauzele cuprinse la art. 11.1 și art. 11.6 din contract.

Înalta Curte subliniază faptul că excepția de neexecutare a contractului reglementată la art. 1.556 C. civ. reprezintă un mecanism de apărare al uneia din părțile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea obligației asumate, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propria obligație.

Pentru invocarea excepției de neexecutare este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic și să fie exigibile, din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parțială a obligației, neexecutarea să fie suficient de importantă și, în principiu, proporțională cu neexecutarea, precum și neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția.

Relativ la această critică, Înalta Curte constată că buna funcționare a utilajelor nu putea fi opusă locatorului, excepția de neexecutare fiind invocată în raport cu o persoană căreia nu îi revine răspunderea pentru calitatea necorespunzătoare din punct de vedere tehnic a bunurilor închiriate, în condițiile în care în sarcina intimatei-reclamante nu s-a reținut neîndeplinirea unei obligații contractuale care să justifice suspendarea unei obligații corelative care revine recurentei-pârâte, astfel că încălcarea normei evocate nu se verifică în speță, critica fiind nefondată.

În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu este fondat.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

Referitor la cererea intimatei-reclamante D. S.A. (fostă A.), de obligare a părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă.

În conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligație neîndeplinită de intimata-reclamantă.

Întrucât intimata-reclamantă D. S.A. (fostă A.) nu a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, astfel cum impun prevederile legale precitate, urmează să fie respinsă cererea acestei părți privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1486 din 7 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă D. S.A. (fostă A.) privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.