ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1596/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19.11.2021, sub nr. x/2021, modificată, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 1271 C. civ. să se dispună adaptarea contractului de închiriere nr. x/2008, solicitând reducerea cu 1/2 a chiriei aferente lunii martie 2020, scutirea de chirie pentru lunile aprilie- iunie 2020, reducerea cu 1/2 a chiriei aferente lunilor iulie- august 2020, scutirea de chirie pentru lunile octombrie 2020- aprilie 2021, reducerea cu 1/4 a chiriei pentru luna octombrie 2021 și scutirea de chirie pentru luna noiembrie 2021, precum și adaptarea contractului pentru lunile decembrie 2021- februarie 2022.

Prin sentința civilă nr. 139/25.01.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 5.733,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căii de atac și, rejudecând, să se schimbe în tot sentința apelată cu consecința admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 1685 din 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac și casarea deciziei recurate.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat greșit o serie de norme de drept material, susținând, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a interpretat greșit art. 1271 C. civ., prin raportare la modalitatea în care a stabilit felul cum se poate aplica principiul impreviziunii, respectiv în privința elementelor definitorii ale conceptului de impreviziune cu încălcarea regulii de interpretare unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă; cu ignorarea elementelor specifice pandemiei medicale, ale factorului de imprevizibilitate al actelor legislative emise de autoritățile competente; cu ignorarea completă a dispozițiilor contractuale, care prevăd că se va datora chirie pentru perioada în care spațiul a fost folosit, dar nu mai puțin de 6 luni/an.

De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit normele juridice privind aplicarea principiului disponibilității cu privire la negocierea dintre părți anterioară chemării în judecată.

Modalitatea de apreciere a momentului din care impreviziunea ar opera este contradictorie, inclusiv în reținerile instanței de fond, respectiv instanței de apel; astfel, instanța de fond consideră că se poate dispune aplicarea adaptării contractului de la momentul pronunțării definitive a instanței de judecată, iar instanța de apel, în aplicarea acelorași norme legale, stabilește că se poate aplica impreviziunea de la momentul cererii de chemare în judecată. În opinia recurentei, ambele soluții, contradictorii, nu se bucură de legalitate, față de specificul aparte al instituției impreviziunii, raportat la respectarea principiului bunei credințe, respectiv al disponibilității.

În opinia recurentei, instanța de apel a neglijat regulile de drept material care impun principiile specifice instituției impreviziunii, și, deși a fost reținută afectarea gravă a societății, a considerat, printr-o interpretare greșită a legii, că nu sunt întrunite elementele pentru aplicarea adaptării contractului dintre părți.

Instanța a ignorat și reglementările legale impuse de autorități, care intrau în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial.

În contextul prezentat, hotărârea recurată nu se poate bucura de legalitate, câtă vreme, aplicând și interpretând în mod greșit legea, instanța de apel înlătură orice posibilitate reală de aplicabilitate a teoriei impreviziunii.

Deși, cel puțin în mod aparent, instanța face o analiză generică, superficială, a situației litigioase, în opinia recurentei, instanța nu a avut în vedere că impreviziunea reprezintă de fapt o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului. Cu toate că părțile sunt ținute la executare chiar dacă prestațiile devin mai oneroase, potrivit art. 1271 alin. (1) C. civ., teoria impreviziunii devine aplicabilă odată îndeplinite cerințele cumulative ale alin. (3) din același text de lege.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată nu respectă exigențele pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. le impune. Aceasta întrucât, instanța de apel nu a răspuns și nu a înlăturat o serie de argumente esențiale ale sale, care aveau realmente aptitudinea să influențeze soluția din aceasta cauză.

După evidențierea obligațiilor impuse instanțelor din perspectiva motivării hotărârilor în lumina art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenta a solicitat să se constate că nici tribunalul, nici curtea de apel nu s-au aplecat asupra susținerilor sale privind aplicarea dispozițiilor contractuale, care prevăd că plata chiriei se datorează pentru perioada în care a fost desfășurată activitatea, dar nu mai puțin de 6 luni pe an. Instanța de apel în mod eronat afirmă că, în speță, criticile formulate în cererea de apel vizează exclusiv modul în care a fost apreciată data de la care poate opera impreviziunea.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu aspectele invocate cu privire la semnarea interogatoriului, deși s-a arătat că persoana care a semnat nu avea calitatea de reprezentant legal al părții; instanța ignoră cererea în totalitate.

A mai susținut recurenta că nu are importanță pentru aplicarea adaptării contractului durata acestuia, iar legiuitorul nu stabilește că impreviziunea poate fi aplicată doar la anumite contracte, subliniind că, prin motivele reținute, nelegale, instanța adaugă la lege.

Recurenta a mai susținut că instanța ignoră cererea sa de adaptare a contractului reținând, în mod eronat, că a solicitat ca toată povara să cadă pe partea adversă; oricum, în situația în care instanța considera cererea sa excesivă, avea posibilitatea de a o cenzura și de a admite în parte solicitările sale.

Intimatul-pârât a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, față de care recurenta-reclamantă a transmis răspuns solicitând respingerea apărărilor formulate de partea adversă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

Examinând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea căii extraordinare de atac cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Observând criticile recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că autoarea căii extraordinare de atac nu argumentează această susținere, din perspectiva unor chestiuni de nelegalitate, ci, aduce în dezbatere aspecte vizând probele administrate și situația de fapt (ex: aplicarea dispozițiilor contractuale și nepronunțarea de către instanța de apel în legătură cu aspectele invocate în ceea ce privește semnarea interogatoriului) prezentând raționamente care relevă doar nemulțumirea sa cu privire la neînsușirea de către instanța de apel a susținerilor formulate, fără să se evidențieze o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera unor aspecte ce pot forma obiect de analiză în recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la metoda de interpretare a contractului, precum și succinta relatare a situației de fapt, nu se pot constitui în critici de nelegalitate apte de a fi examinate în recurs.

În egală măsură, se constată că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii, adusă în dezbatere de recurentă, presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Prin urmare, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs și indică normele de drept material pe care le consideră greșit aplicate, marea majoritate a criticilor aduse deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte, afirmații și opinii personale asupra noțiunii de impreviziune, fără a se evidenția aspecte concrete de nelegalitate împotriva hotărârii din apel, chestiunea care vizează momentul de la care trebuie să curgă impreviziunea fiind singura critică de nelegalitate formulată de recurentă.

Această critică este, însă, nefondată.

Astfel, Înalta Curte reține că, în speță, contradictorialitatea invocată de recurentă în ceea ce privește modalitatea de apreciere a momentului din care impreviziunea ar opera, în sensul că instanța de fond a considerat că se poate dispune aplicarea adaptării contractului de la momentul pronunțării definitive a instanței de judecată, iar instanța de apel, în aplicarea acelorași norme legale, a stabilit că se poate aplica impreviziunea de la momentul cererii de chemare în judecată, nu poate fi susținută cu temei.

Și aceasta, întrucât, în apel, instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, are obligația de a verifica legalitatea sentinței atacate, astfel că, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ., poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea acestuia. În acest context, instanța de prim control judiciar poate respinge apelul și menține hotărârea atacată, în motivare curtea de apel având posibilitatea să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le adopte, să le înlocuiască cu propriile considerente sau să le complinească.

Analizând modul în care prima instanță a dat eficiență susținerilor reclamantei, cât și apărărilor opuse de pârâtă, instanța de apel nu a făcut altceva decât să verifice felul în care a fost stabilită situația de fapt și în care a fost aplicată legea de către prima instanță, iar împrejurarea că instanța nu își însușește punctul de vedere al părții cu privire la anumite aspecte ale judecății și raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului, atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate, nu pot legitima teza contradictorialității evidențiată de recurentă.

Totodată, Înalta Curte reține că impreviziunea privește un contract valabil încheiat și produce efecte viitoare asupra executării, iar nu efecte pentru trecut, fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale, urmare a unor evenimente exterioare, necontrolabile și neacceptate de părțile contractului la momentul încheierii acestuia.

Or, în speță, așa cum, a reținut instanța de apel, ceea ce autoarea demersului judiciar dorește a fi adaptat este o parte temporală a contractului de locațiune încheiat cu intimata-pârâtă situată în trecut, urmând ca, în accepțiunea sa, contractul de locațiune să continue pentru viitor în aceleași condiții precum cele în care obligațiile au fost asumate inițial de către părți.

Contrar opiniei reclamantei, întrucât impreviziunea se constituie într-un remediu menit să asigure supraviețuirea contractului prin adaptarea la noile condiții economice, Înalta Curte constată că aceasta nu poate produce decât efecte viitoare asupra executării contractului, nu efecte pentru trecut, imposibilitatea adaptării contractului în modalitatea solicitată de reclamantă fiind evidentă.

Ca atare, chestiunile aduse în dezbatere de recurenta-reclamantă în susținerea cazului de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu au relevanță în cauză.

Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat cu rigurozitate reglementarea juridică a impreviziunii și a constatat cu justețe, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, la intervalul de timp pentru care se solicită constatarea impreviziunii și la natura juridică de contract cu executare succesivă a contractului de locațiune încheiat între părțile cauzei, că nu sunt îndeplinite în speță cerințele specifice acestei instituții juridice.

Față de cele reținute anterior, se constată că niciunul din cazurile de casare invocate de recurentă nu sunt incidente în speță, iar aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, în condițiile în care motivarea instanței de apel este una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1685 din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1685 din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2024.