ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 188/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.350, art. 1.357, art. 1.530 și art. 1.531 C. civ., art. 194 și urm., art. 451 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1170/PI din 18 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 159 din 25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-au respins excepțiile tardivității formulării apelului și netimbrării acestuia, a fost admis apelul declarat de reclamantă și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 64.056,77 RON, reprezentând contravaloare parțială factură fiscală nr. x din 19.10.2018, la care s-au adăugat penalități de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la data scadenței chiriei pentru perioada 01.01.2018-26.10.2018 și s-a respins în rest acțiunea.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.386,12 RON, cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și a sumei de 3.693,06 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Recurenta a susținut că instanța de apel nu a aplicat în soluționarea cauzei deduse judecății principiul aflării adevărului prevăzut la art. 22 C. proc. civ., întrucât s-a limitat la a analiza conținutul contractului încheiat între părți strict prin raportare la terminologia folosită și nu la esența acestuia, reținând astfel că parte din obiectul contractului îl reprezenta închirierea depozitului.

Potrivit recurentei, din conținutul contractului rezultă că între părți nu a intervenit o locațiune propriu-zisă, aceasta neexercitând niciunul dintre prerogativele chiriașului, și că, în realitate, presupusa închiriere privește depozitarea temporară a bunurilor de la recepția acestora din depozitul său central și până la distribuirea de către intimata-reclamantă la magazinele deservite.

De asemenea, recurenta precizează că din cuprinsul contractului se observă că părțile nu au stabilit data și modalitatea de predare a spațiului închiriat iar intimata-reclamantă nici nu a făcut dovada predării spațiului, obligație esențială specifică locațiunii.

Prin urmare, consideră recurenta că deși părțile au încheiat un contract elaborat, lipsa unor reglementări specifice și de esența locațiunii precum predarea spațiului închiriat, sarcina reparațiilor, răspunderea pentru vicii ascunse, arată fără echivoc că voința reală a părților nu a fost de a încheia un contract de locațiune.

În consecință, recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile legale privind locațiunea, "chiria" fiind în realitate un serviciu de stocare și depozitare, strâns legat de activitatea de distribuție, manipulare și transport, iar în lipsa prestării serviciului de închiriere, obligația corelativă de plată a acestuia, nu există.

La 20 octombrie 2021, intimata Cub S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat ecepția nulității recursului pentru nemotivare în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 15 noiembrie 2021 recurenta A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimată prin care a solicitat, în esență, respingerea excepției nulității recursului și admiterea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 2 iunie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 12 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-reclamantă, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează și motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de pârâtă este întemeiat doar formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurenta nu relevă normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a principiului aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., norme de procedură privind desfășurarea procesului civil.

Având în vedere că motivul de casare invocat de recurentă vizează nesocotirea normelor de drept material sub forma încălcării sau aplicării greșite a acestora, invocarea pe calea acestui motiv a nerespectării unor norme de procedură nu este posibilă.

Mai mult, această critică privind încălcarea de către instanța de apel a principiului aflării adevărului în procesul civil prevăzut de art. 22 C. proc. civ., ar putea fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Însă, și aceste dispoziții sunt invocate formal, întrucât, în realitate, recurenta nu relevă încălcări ale principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, ci solicită în realitate o reapreciere a probelor și a situației de fapt privind modul de caracterizare a raporturilor juridice dintre părțile în litigiul pendinte și suma la care a fost obligată cu titlu de chirie.

În continuare, în cuprinsul motivelor de casare, recurenta reia descrierea situației de fapt privind derularea raporturilor contractuale dintre părți, critică modul în care instanța de apel a interpretat situația de fapt și prevederile contractului încheiat între părți, susținând că în mod greșit aceasta a constatat că o parte din serviciile prestate de reclamantă constau în închiriere în condițiile în care, în realitate, acestea reprezintă servicii de stocare și depozitare. Potrivit susținerilor recurentei, suma la care a fost obligată nu este datorată întrucât nu au fost prestate serviciile facturate reprezentând servicii de stocare și depozitare.

Astfel, reiterarea situației de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond privind derularea raporturilor contractuale precum și criticile privind reinterpretarea clauzelor din contract și a serviciilor prestate fără a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt, care au fost deja analizate de instanța de apel, prin prisma probatoriului administrat, în aprecierea culpei contractuale a recurentei-pârâte.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, sub aspectul nerespectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate, respectiv ce dispoziții legale de drept material au fost încălcate de către instanța de prim control judiciar prin admiterea apelului formulat și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159 din 25 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante Cub S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura seria x nr. x din 4 noiembrie 2021, emisă de Cabinet de avocat B., și dovada plății acesteia, respectiv ordinul de plată nr. x din 8 decembrie 2021.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4.948 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159 din 25 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatei-reclamante S.C. CUB S.R.L. suma de 4.948 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2022.