ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 948/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 1 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C. și D., solicitând emiterea unei ordonanțe de plată, prin care pârâții să fie să fie obligați în solidar la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 1.084.417,49 RON, datorate până la 1 februarie 2020, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a precizat că își întemeiază acțiunea în pretenții pe dreptul comun.

Prin sentința civilă nr. 123 din 16 martie 2021 Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 1.084.417,49 RON, reprezentând penalități de întârziere contractuale; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată împotriva pârâților C. și D. și a obligat-o pe reclamantă la plata către acești pârâți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.900 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii împotriva tuturor pârâților.

Prin decizia civilă nr. 757/A din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.140 RON către intimata-pârâtă D..

Împotriva acestei decizii, reclamanta declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, autoarea recursului a expus raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, a arătat că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 1.266-1.267 C. civ., deoarece nu a ținut cont de voința reală a părților și de finalitatea contractului când a statuat că intimații-pârâți fideiusori s-au obligat a garanta numai obligația de plată a prețului.

Astfel, a susținut că interpretarea clauzei stipulate la art. 20 din contractul dedus judecății relevă că fideiusorii și-au asumat rambursarea la scadență a tuturor obligațiilor de plată rezultate din contract, în cazul neexecutării de către debitor a obligațiilor contractuale.

Totodată, a subliniat că prevederea stipulată la art. 21 din același contract nu limitează obligația de a rambursa la scadență toate obligațiile de plată rezultate din contract (preț plus accesorii), ci dă naștere unei garanții suplimentare, constând în ipoteca imobiliară limitată la suma de 240.000 euro plus TVA.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 2.280 și 2.289 C. civ. când a statuat că părțile au înțeles să limiteze întinderea obligației fideiusorilor.

În concret, a învederat că sintagma "toate obligațiile de plată prezente și viitoare ale cumpărătoarei rezultate din executarea prezentului contract" nu reprezintă o obligație generală.

Astfel, a subliniat că părțile nu puteau determina anticipat cuantumul total al penalităților, ci doar să precizeze modul de calcul a acestora.

Totodată, a învederat că ipoteca reprezintă un contract accesoriu față de contractul principal, iar împrejurarea că ipoteca acoperă numai obligația de plată a prețului nu înseamnă că reduce și garanția fideiusorilor la nivelul sumei garantate prin ipotecă.

A mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.270 C. civ., deoarece nu a dat eficiență forței obligatorii a contractului. În acest sens, a apreciat că limitarea fideiusiunii la prețul vânzării echivalează cu nesocotirea acestui principiu de vreme ce părțile nu au avut în vedere această limită la momentul încheierii contractului.

Intimații-pârâți C. și D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că din conținutul clauzelor stipulate la art. 20-21 din contractul dedus judecății rezultă că garanția asumată de fideiusori este limitată la prețul vânzării.

Intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator special E. și lichidator judiciar F.., a depus întâmpinare prin care a solicitat suspendarea judecății, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și respingerea recursului ca lipsit de interes.

Recurenta-reclamantă a depus răspunsuri la întâmpinări prin care a solicitat respingerea excepției lipsei de interes și admiterea recursului.

La termenul de dezbateri din 3 mai 2022, au fost respinse cererea de suspendare a judecății și excepția lipsei de interes pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că intimații-pârâți fideiusori au garantat atât obligația de plată a prețului, cât și obligația de plată a penalităților de întârziere, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1.266-1.267, art. 2.280 și 2.289 C. civ.

În apărare, intimații-pârâți susțin, în esență, că din conținutul clauzelor stipulate la art. 20-21 din contractul dedus judecății rezultă că garanția asumată de fideiusori este limitată la prețul vânzării.

Ca atare, chestiunea de drept aflată în divergență și de care depinde soluționarea recursului vizează stabilirea obligațiilor pentru a căror executare au garantat fideiusorii.

Rezolvarea acestei chestiuni impune, în prealabil, evocarea succintă a raporturilor contractuale dintre părți și a clauzelor contractuale relevante.

Astfel, între recurenta-reclamantă, în calitate de vânzător și intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, atestat sub nr. x din 19 august 2019 de G., având ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pentru prețul de 240.000 euro plus TVA.

Conform clauzei stipulate la art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare, "Nerespectarea termenelor de scadență atrage după sine obligația Cumpărătoarei de a achita penalități de 1%/zi de întârziere, din prima zi ulterioară scadenței inclusiv termenul de grație, până la achitarea integrală a debitului scadent".

Potrivit clauzei de la art. 20 din contractul de vânzare-cumpărare, "Fideiusorii (D. și C.) se obligă în mod irevocabil și necondiționat, în solidar cu Cumpărătoarea să ramburseze la scadență toate obligațiile de plată prezente și viitoare ale Cumpărătoarei rezultate din executarea prezentului contract (…)", iar conform clauzei de la art. 21 din același contract, "Obligația de plată a fideiusorilor urmează să fie garantată prin constituirea unei ipoteci imobiliare pentru suma de 240.000 euro + TVA, asupra imobilelor identificate în contractul de ipotecă".

Conform art. 2.289 alin. (1) C. civ., "fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată", iar potrivit art. 2.290 alin. (1) din același cod, "în lipsa unei stipulații contrare, fideiusiunea unei obligații principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar și la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului și la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia."

Din analiza coroborată a acestor prevederi legale rezultă că limitele fideiusiunii sunt stabilite prin convenția părților, acestea putând înlătura de la aplicare regula conform căreia fideiusiunea unei obligații principale se întinde și asupra accesoriile acesteia.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte reține că prevederea stipulată la art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare care instituie obligația de plată a unor penalități de întârziere în procent de 1% are natura unei clauze penale, iar cea de la art. 20 din același contract are natura unei clauze de fideiusiune, fiind urmată de clauza de la art. 21 din același contract care face referire la obligația de plată a fideiusorilor care va fi garantată prin constituirea unei ipoteci imobiliare pentru suma de 240.000 euro plus TVA.

Analiza conținutului acestor clauze relevă că fideiusorii au garantat numai obligația principală de plată a prețului, nu și penalitățile de întârziere.

În concret, sintagmele "să ramburseze la scadență" și "rezultate din executarea prezentului contract" din cuprinsul clauzei de la art. 20 din contract pot fi asociate numai cu obligația principală de plată a prețului.

Astfel, utilizarea în cuprinsul clauzei de fideiusiune a acestor sintagme, care sunt specifice obligației principale de plată a prețului, denotă că fideiusorii au garantat numai plata acestei obligații, nu și penalitățile de întârziere.

De altfel, în cuprinsul clauzei stipulate la art. 20 din contractul dedus judecății nu s-a făcut nicio referire la penalitățile de întârziere de 1% și nici nu s-a făcut vreo trimitere la clauza penală de la art. 11 din același contract care prevede aceste penalități.

În plus, trebuie subliniat că în clauza de la art. 21 din același contract, care prevede suma garantată, se face referire la "obligația de plată a fideiusorilor".

Această referire, dublată de inserarea succesivă a clauzelor de la art. 20 și art. 21 în cadrul aceluiași capitol din contractul de vânzare, constituie un argument suplimentar în justificarea concluziei în sensul că părțile au convenit limitarea fideiusiunii la suma reprezentând prețul vânzării.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia suma indicată în clauza de la art. 21 din contractul de vânzare vizează exclusiv garanția ipotecară. Aceasta deoarece izvorul garanției ipotecare îl constituie contractul de ipotecă încheiat în formă autentică, ad validitatem, iar nu clauza de la art. 21 din contractul de vânzare constatat printr-un înscris sub semnătură privată.

Prin urmare, clauzele stipulate la art. 20-21 din contractul de vânzare au natura unor stipulații contrare care înlătură de la aplicare regula prevăzută de art. 2.290 alin. (1) C. civ., garanția asumată de fideiusori fiind limitată prin aceste clauze la obligația de plată a prețului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Față de soluția de respingere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.415 RON, constând în onorariul de avocat și cheltuielile de cazare, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 757/A din 8 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.415 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.