ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1984/2022

Ședința publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 04.10.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezilierea contractului de vânzare nr. x/10.04.2018 și să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 128.311,75 euro, în echivalent în RON la data plății, din care 113.050 euro reprezintă daune-interese, iar 15.261,75 euro, penalități de întârziere calculate începând cu 31.08.2018 și până la 05.10.2018; reclamanta a mai solicitat acordarea acestor accesorii în continuare, până la data pronunțării hotărârii judecătorești, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1167/PI/18.12.2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, a reziliat contractul de vânzare nr. x/10.04.2018, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 113.050 euro, cu titlu de daune-interese și a respins cererea de acordare a penalităților; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 13.452,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 282/A/25.05.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul și a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.517 și art. 1.556 C. civ., precum și ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la încălcarea art. 1.517 C. civ., a susținut că în cuprinsul deciziei recurate s-a reținut atât existența unei întârzieri la plata prețului unei mărfi livrate, cât și existența unei sume restante, neachitate de intimată.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg aspecte legate de modul în care s-au desfășurat relațiile contractuale cu intimata, cu referire la livrările de marfă pe care le-a efectuat, la întârzierile intimatei în plata cerealelor cumpărate și la parametrii de calitate ai mărfii, trăgând concluzia că refuzul recepționării celor două transporturi nu s-a întemeiat pe indici calitativi inferiori, ci a avut în vedere discuțiile privind întârzierile în plata prețului pentru cantitatea de marfă livrată.

Cea de-a doua critică vizează aplicarea greșită a art. 1.556 C. civ., prin prisma căreia recurenta a relevat că intimata nu a achitat nici până la acest moment întreaga cantitate de marfă livrată, rămânând un rest de plată în cuantum de 1.256,72 RON, aspect statuat în mod definitiv și de curtea de apel. Or, dreptul de a cere rezilierea unui contract depinde de executarea în totalitate a propriilor obligații, iar partea care o solicită trebuie să fie lipsită de orice culpă și să își fi îndeplinit toate obligațiile ce îi incumbă. Potrivit recurentei, intimata este de rea-credință în executarea contractului, aspect care conduce la pierderea dreptului de a cere rezilierea contractului, context în care a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 1.556 C. civ. În continuare, a prezentat pe larg aspecte referitoare la excepția de neexecutare a contractului pe care a invocat-o, arătând că obligațiile părților își au izvorul din aceeași convenție, respectiv contractul de vânzare nr. x/10.04.2018, că obligația intimatei a rămas neîndeplinită, de vreme ce chiar aceasta a recunoscut că datorează o sumă pentru marfa ce i-a fost livrată; recurenta a mai susținut că nu are vreo vină în neexecutarea contractului.

Totodată, a apreciat că prezintă importanță natura și specificul obligațiilor ce constituie obiectul contractului dintre părți, precum și împrejurările în care acesta s-a desfășurat. Astfel, recurenta a arătat că plata la timp a prețului reprezintă obligația fundamentală stabilită în sarcina intimatei, obligație care, dacă nu este îndeplinită întocmai, este în măsură să afecteze buna derulare a contractului și să-i permită refuzul de a livra în viitor bunurile care fac obiect al contractului. De aceea, a conchis în sensul că este pe deplin justificată excepția de neexecutare a contractului și aptă să oprească demersul intimatei.

În susținerea criticii vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a omis să analizeze aspectele referitoare la neîndeplinirea condițiilor de la art. 7.2 din contract pentru a putea solicita daune-interese, pe motiv că nu au fost indicate expres în cererea de apel, ci doar în cursul judecății apelului, prin note de ședință.

Astfel, potrivit recurentei, instanța de apel a negat efectul devolutiv al apelului, întrucât, o dată cu atacarea primei sentințe, a criticat în mod expres neîndeplinirea condițiilor pentru a dispune rezoluțiunea judiciară și plata de daune-interese, solicitând practic o nouă judecată.

De altfel, în opinia recurentei, indicarea unei clauze din contract, care vizează aceleași aspecte, referitoare la caracterul nefondat al acțiunii, nu are semnificația unei cereri noi formulate pentru prima dată în apel.

În continuare, autoarea căii de atac a redat conținutul art. 7.2 din contract și a susținut că acesta are semnificația unei clauze penale, prin intermediul căreia părțile au stabilit anticipat cuantumul prejudiciului, în ipoteza existenței unei neexecutări a contractului.

Or, potrivit recurentei, incidența clauzei penale nu poate fi extinsă și la alte situații decât cele limitativ prevăzute în contract, astfel încât, deși se dispune rezoluțiunea judiciară a contractului, a apreciat că nu poate fi obligată la plata sumei prevăzute în clauza penală.

În drept, a invocat ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 27.01.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate că pot prezenta puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă și-a expus punctul de vedere.

La termenul din 06.04.2022, constatând că recursul nu poate fi soluționat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., instanța supremă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului și decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recursul este întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (8) pct. 8 C. proc. civ., criticile privind nesocotirea, de către instanța de apel, a limitelor devoluțiunii prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ. se circumscriu ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduc în dezbatere pretinse încălcări ale unor norme de procedură, iar nu de drept material.

De aceea, analiza lor în recurs se va realiza în limitele acestui caz de casare și cu prioritate, dat fiind că aduc în discuție înseși limitele judecății în apel, iar consecințele admiterii lor s-ar răsfrânge și asupra celorlalte chestiuni disputate în recurs.

Din perspectiva expusă, recurenta a susținut încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., critică în argumentarea căreia a arătat că susținerile sale, vizând neîndeplinirea condițiilor privind rezoluțiunea în raport cu art. 7.2 din contract nu reprezentau apărări noi, întrucât demonstrau caracterul nefondat al acțiunii, iar acest aspect fusese invocat și în fața instanței de fond.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că nu a fost învestită cu soluționarea lor, motivat de faptul că ele au fost invocate prin concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.

Această dezlegare a instanței de apel este în acord cu prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Normele de drept procesual regăsite în art. 477 și art. 478 C. proc. civ. stabilesc că limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…)".

Prin urmare, legiuitorul a conferit părților dreptul de a invoca în apel motive noi, care nu au fost deduse judecății în fața primei instanțe, însă numai condiționat de indicarea lor în cuprinsul motivelor de apel sau în întâmpinare.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte constată că în fața primei instanțe, apărările pârâtei s-au centrat exclusiv pe culpa reclamantei pentru întreruperea livrării produselor ce au format obiect al contractului, justificat de două motive - neachitarea la timp a produselor livrate până la 05.07.2018 și refuzul acesteia de a recepționa o cantitate însemnată de produse. Opunând neîntrunirea condițiilor rezilierii contractului, recurenta a invocat excepția de neexecutare a contractului, susținând neîndeplinirea, de către partea adversă, a obligației de plată a întregului preț aferent produselor livrate.

Exclusiv aceleași susțineri au fost reiterate prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, aspectele vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de clauza 7.2 fiind prezentate instanței de apel abia prin concluziile scrise, depuse la dosar la 07.05.2021.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar în mod corect a stabilit că din moment ce ele nu au fost invocate în fața primei instanțe sau prin motivele de apel, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici nu puteau forma obiect al analizei în cadrul controlului devolutiv în apel.

Susținerile părții recurente în sensul că aceste argumente reprezentau o explicitare a apărărilor sale din primă instanță, referitoare la neîndeplinirea condițiilor de reziliere a contractului, nu pot fi primite, deoarece, spre deosebire de celelalte critici din apel, ce urmăreau să demonstreze neîntrunirea cerințelor pentru rezilierea judiciară a contractului, cele întemeiate pe prevederile art. 7.2 din contract, așa cum rezultă din chiar subtitlurile E și F din concluziile scrise, sunt circumscrise capătului accesoriu al acțiunii, care privește condițiile de activare a clauzei penale ori reducerea penalității.

De aceea, ele nu pot fi calificate ca fiind explicitări ale apărărilor sale din primă instanță și, în consecință, nu pot fi încadrate nici în situațiile prevăzute de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., excedând sfera apărărilor formulate în prima etapă procesuală.

Modalitatea în care recurenta a înțeles să-și prezinte apărările pe parcursul procesului nu poate fi imputată instanței de prim control judiciar, atât timp cât aceasta a încălcat textul de lege evocat, împrejurare sancționată cu decăderea părții din dreptul de a le mai invoca, respectiv cu înlăturarea lor din cadrul controlului realizat în apel, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, invocarea acestei critici direct prin concluziile scrise formulate cu prilejul dezbaterilor contravine și scopului pentru care limitele devoluțiunii au fost edictate de legiuitor, cel de a garanta dreptul la un proces echitabil și de a asigura respectarea dreptului părților la apărare și la dublul grad de jurisdicție.

În consecință, constatând că soluționarea apelului s-a realizat de către instanța de prim control judiciar cu respectarea limitelor devoluțiunii, Înalta Curte înlătură criticile recurentei circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a invocat greșita aplicare de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 1.517 și art. 1.556 C. civ. În argumentare, după expunerea unor elemente teoretice cu privire la excepția de neexecutare și la culpa în neîndeplinirea obligațiilor contractuale, recurenta a reiterat aspectele factuale care, în opinia sa, conturează ipoteza neexecutării contractului din culpa intimatei: neîndeplinirea la timp a obligației de plată și refuzul nejustificat al intimatei de a recepționa o cantitate semnificativă de marfă, precum și motivele care au determinat întreruperea livrărilor.

Criticile recurentei nu pot fi integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care instanța de recurs nu le va analiza.

Aceasta întrucât prin formularea lor ele aduc în dezbatere numai aspecte de temeinicie care vizează modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra stării de fapt și probatoriului administrat în cauză, chestiuni care scapă cenzurii instanței de recurs, al cărei control este limitat la critici de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Mai mult, redarea susținerilor din apel, fără dezvoltarea unor argumente care să releve raționamentul greșit al instanței de prim control judiciar în interpretarea și aplicarea textelor de lege pretins încălcate, nu este suficientă pentru a determina controlul de legalitate în recurs.

Instanța supremă reamintește că invocarea unui motiv de casare precum cel în discuție presupune nu doar trimiterea la o normă de drept material, ci și dezvoltarea unui raționament judiciar care să explice motivele pentru care instanța devolutivă a încălcat legea sau a aplicat-o greșit la starea de fapt.

Astfel, în lipsa unor motive care să vizeze considerentele instanței de apel expuse în justificarea soluției pronunțate, precum și ipotezele avute în vedere de legiuitor prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei nu pot fi supuse examenului de legalitate în recurs, deoarece ele nu conțin nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa statuărilor instanței de apel, în condițiile în care analiza incidenței excepției de neexecutare și a motivelor care au justificat neîndeplinirea obligației de livrare a avut la bază, în etapele devolutive ale procesului, chestiuni factuale privind modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți și elemente probatorii.

În astfel de condiții, verificarea respectării normelor legale în maniera pe care recurenta o pretinde nu ar putea fi realizată decât prin reevaluarea situației de fapt și a elementelor probatorii atașate cauzei, chestiuni circumscrise unui control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, niciun motiv nu este de natură să conducă la casarea deciziei recurate, așa încât Înalta Curte, pentru rațiunile înfățișate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul și, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.905 RON, conform înscrisurilor depuse în dovedire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 282/A/25.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.905 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2022.