ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2381/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 C. civ., precum și art. 148-151, art. 192, art. 194-195 C. proc. civ.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.458.012,77 RON reprezentând daune-interese pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă s-a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 370 din 8 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A., în insolvență.

A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

În principal, s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel sau, în subsidiar, primei instanțe, pentru a se pronunța pe fondul excepției invocate de pârâtă, iar apoi, raportat la soluția dată acestei excepții, pe fondul cauzei.

În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare să se admită apelul pârâtei, în sensul schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii excepției nulității facturii seria x număr x/29.05.2020. Totodată, s-a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției nulității absolute a facturii seria x nr. x/29.05.2020. În opinia recurentei, conduita omisivă a instanțelor de fond atrage incidența art. 480 alin. (3) teza I și a II-a din C. proc. civ., raportat la conținutul art. 497 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a încălcat ori aplicat greșit prevederile art. 1270 alin. (1), referitoare la forța obligatorie a contractului, precum și pe cele ale art. 1272 alin. (1) C. civ., referitoare la conținutul contractului și la împrejurarea că un contract obligă numai la ceea ce este expres stipulat, precum și la toate urmările pe care legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

Recurenta a susținut că intimata-reclamată a ales o cale greșită în valorificarea pretențiilor sale, astfel că, raportat la starea de fapt survenită între părți, respectiv prelungirea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018, ulterior datei de 31.12.2018, cererea de chemare în judecată trebuie respinsă, urmând ca reclamanta să valorifice calea indicată de art. 14 paragraful 2 pct. 1) din contractul de vânzare. Recurenta-pârâtă a subliniat că reclamanta nu avea un drept de opțiune între calea descrisă la paragraful 1 și cea stabilită de paragraful 2 al art. 14 din contractul intervenit între părți, care prevede acordarea unor penalități pe lângă prețul contractului.

Recurenta a precizat că interpretarea literală și logică a dispozițiilor art. 14 paragraful 2 pct. 2) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018 este aceea potrivit căreia, odată ce părțile au consimțit la prelungirea duratei contractuale, de la 01.01.2019 la 31.01.2019, în condițiile în care durata inițială a contractului fusese convenită până la 31.12.2018 (conform art. 4 din contract), părțile au renunțat la clauza penală inițial convenită, clauză care ar fi putut fi valorificată de către intimata-reclamantă numai în ipoteza în care părțile nu ar fi consimțit la prelungirea duratei contractuale după data de 31.12.2018.

S-a mai arătat de către recurentă că, în mod contrar celor reținute de către instanțele de fond, factura seria x nr. x/29.05.2020, scadentă la 28.06.2020, este lovită de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor art. 1179 pct. 3 și 4, art. 1236 alin. (1), art. 1238, art. 1255 alin. (2) și (3) și art. 1226 alin. (2) C. civ., raportat la faptul că este lipsită de cauză juridică, iar în ipoteza în care s-ar putea reține o cauză juridică aceasta ar fi ilicită și imorală, în condițiile în care părțile au renunțat la clauza penală odată cu prelungirea duratei contractului. Totodată, s-a susținut că această factură contravine ordinii publice și bunelor moravuri, întrucât prin emiterea ei se urmărește obținerea unui folos necuvenit, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta încălcând dispozițiile art. 1170 C. civ. referitoare la buna-credință.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că au fost încălcate dispozițiile art. 1352 și art. 1350 alin. (2) C. civ.. Având în vedere că nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, intimata-reclamantă nu poate solicita obligarea pârâtei la plata clauzei penale prevăzute la art. 14 paragraful 2 pct. 2 din contractul de vânzare, întrucât s-ar prevala de propria culpă contractuală.

Intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar provizoriu C.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului. Totodată, au fost solicitate și cheltuieli de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Cauza a fost înregistrată la 27 iunie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 22 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-reclamantă, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Nemulțumirea părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de pârâtă referitor la nepronunțarea instanței de apel asupra excepției nulității facturii seria x nr. x/29.05.2020 este întemeiat greșit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care se referă la interpretarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept material. Această critică nu poate fi circumscrisă nici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind indicate regulile de procedură încălcate de către instanța de prim control judiciar.

De altfel, se constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că excepția nulității facturii seria x nr. x/29.05.2020, scadentă la 28.06.2020, nu este, în realitate, o excepție, ci o apărare de fond și că pârâta nici nu a mai susținut această excepție, ci a invocat lipsa cauzei, care a fost analizată.

Înalta Curte constată că această critică, vizând nepronunțarea asupra excepției nulității facturii a fost formulată ca atare prin apel, fiind analizată de către instanța de prim control judiciar, iar prin memoriul de recurs, recurenta nu dezvoltă critici în legătură cu argumentele expuse de instanța de apel, motiv pentru care reiterarea în recurs a acestei critici nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate critici de nelegalitate a hotărârii atacate, prin evocarea eventualelor greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel, critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare.

În continuare, se constată că recursul declarat, deși este întemeiat formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu cuprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1270, art. 1272 C. civ., art. 14 paragraful 2 pct. 2 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018, art. 1352 și art. 1350 C. civ., susținerile acesteia constau în reiterarea argumentelor formulate în apel, potrivit cărora prin prelungirea contractului, părțile ar fi renunțat la clauza penală. Recurenta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele instanței în fundamentarea acesteia.

De asemenea, prin criticile formulate, recurenta contestă starea de fapt reținută de instanța de apel privind dinamica relațiilor contractuale care, în opinia sa, converg spre realizarea obiectului contractului, astfel încât clauza penală și-ar fi pierdut valabilitatea.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei privesc aspecte ce țin de aprecierea situației de fapt printr-o altă interpretare a mijloacelor de probă administrate și nu a regulilor de drept cu referire la o presupusă renunțare tacită la clauza penală, la reaua-credință a reclamantei, respectiv la neîndeplinirea obligațiilor contractuale vizând existența certificatelor de calitate, a rapoartelor geo-miniere și întreținerea căilor de acces, care ar fi făcut imposibilă executarea integrală a obligațiilor asumate de recurentă, acestea, prin modul în care sunt concepute, fiind critici de netemeinicie.

Toate aceste argumente expuse anterior nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt deja analizate prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății instanțelor devolutive.

Recurenta susține, în cadrul memoriului de recurs și nulitatea facturii x din 29 mai 2020, raportat la dispozițiile art. 1179 pct. 3 și 4, art. 1236 alin. (1), art. 1238, art. 1255 alin. (2) și (3) și art. 1226 alin. (2) C. civ.

Or, instanța de apel a reținut că nu a fost dovedită încălcarea dispozițiilor referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea convenției prevăzute de art. 1179 C. civ., privind existența cauzei în contracte - art. 1236 C. civ. și art. 1238 C. civ. ori a dispozițiilor referitoare la obiectul obligației și nulitatea prevăzută de art. 1226 și art. 1255 C. civ., motivându-se că factura nu este un act juridic, între părți existând o convenție, în timp ce factura nu este decât un mijloc de probă și un instrument fiscal utilizat pentru înregistrarea în contabilitate.

Totodată, s-a reținut că nu a fost încălcată buna-credință contractuală, sancțiunea instituită prin clauza penală fiind asumată de părți și menținută printr-una din clauzele actelor adiționale încheiate ulterior.

Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-pârâtă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentația deciziei recurate și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificată numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, simpla reluare a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, care nu poate fi învestită cu verificarea legalității hotărârii primei instanțe, ci a hotărârii pronunțate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu se rezumă la reiterarea susținerilor din cadrul cererii de apel.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.A. prin administrator judiciar provizoriu C.. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la acest text de lege, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar provizoriu C.. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.