ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 969/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 1.307.593,78 RON, în temeiul contractelor nr. x din 4 martie 2014, nr. 38 din 13 martie 2014, nr. 49 din 3 aprilie 2014 și nr. 75 din 14 mai 2014.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2014, art. 1.516 alin. (1), art. 2.019 alin. (1) și art. 2.043 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3420/2018 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 7.564,46 RON, reprezentând contravaloare chirie, conform contractului nr. x din 14 mai 2014 și a sumei de 2.551,21 RON, reprezentând penalități de întârziere; a respins restul pretențiilor ca nefondate.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2203 din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a prezentat istoricul litigiului și anumite considerente din cuprinsul deciziei atacate, după care a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligații și existenței unor împrejurări din care rezultă acceptarea tacită a facturilor.

În concret, a arătat că a anexat cererii de chemare în judecată o serie de înscrisuri care dovedesc prestarea serviciilor a căror contravaloare s-a solicitat.

De asemenea, a învederat că intimata-pârâtă ar fi refuzat primirea și înregistrarea facturilor dacă serviciile menționate în acestea nu ar fi fost prestate.

Recurenta-reclamantă a subliniat că a transmis părții adverse o solicitare de confirmare a soldului restant la 31 decembrie 2016, în temeiul Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009.

Sub acest aspect, a menționat că intimata-pârâtă nu a răspuns solicitării respective și nici nu a formulat obiecțiuni, această pasivitate putând fi asimilată unei recunoașteri tacite a soldului înregistrat în contabilitatea sa.

A mai susținut că, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a formulat apărări în prezentul dosar, instanța de apel putea să solicite acesteia dovezile de restituire a facturilor neacceptate la plată în virtutea rolului activ.

Autoarea recursului a indicat și înscrisurile care, în opinia sa, fac dovada prestării serviciilor aferente contractelor deduse judecății, respectiv procese-verbale, note de calcul etc.

Totodată, a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că somațiile emise în baza contractului nr. x din 3 aprilie 2014 au fost comunicate la un sediu a cărui durată expirase, susținând că a depus dovezi din care rezultă intimata-pârâtă a primit toate comunicările la sediul respectiv.

În plus, a subliniat că partea adversă avea obligația de a efectua demersurile legale în vederea prelungirii duratei sediului său ori înregistrării unui nou sediu.

În aceste condiții, a menționat că instanța de apel a reținut în mod eronat că intimata-pârâtă nu a luat cunoștință de somațiile de plată transmise acesteia.

A mai arătat că facturile emise în baza contractelor deduse judecății au fost înregistrate în contabilitatea intimatei-pârâte, aspect care denotă recunoașterea debitelor pretinse în baza acestora.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligații contractuale și a altor împrejurări din care rezultă acceptarea tacită a facturilor.

Or, aceste chestiuni se circumscriu situației de fapt a cărei reevaluare nu este permisă în calea extraordinară de atac a recursului în care se analizează numai legalitatea deciziei recurate.

De altfel, recurenta-reclamantă nu își fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții legale, ci pe o serie înscrisuri cu privire la care susține că ar face dovada pretențiilor deduse judecății.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

De asemenea, pretinsa atitudine pasivă a intimatei-pârâte pe care recurenta-reclamantă o asimilează unei recunoașteri tacite a pretențiilor deduse judecății reprezintă tot o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în recurs.

De altfel, deși recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a indicat normele de drept material pretins încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel.

Ca atare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Totodată, susținerile referitoare la lipsa rolului activ al instanței, ca urmare a nesolicitării dovezilor de restituire a facturilor neacceptate la plată, vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 2203 din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.