ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2622/2023

Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 65.150 euro, respectiv 290.569 RON (la un curs de 4,46 RON/1 euro), cu titlu de daune-interese reprezentând investițiile efectuate și beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de închiriere de către pârâtă. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ. Prin sentința civilă nr. 2210 din 07 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2261 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

De asemenea, împotriva deciziei pronunțate în apel reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs. Prin decizia civilă nr. 523 din 04 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată. Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata de către pârâtă a contravalorii lucrărilor de renovare și amenajare a spațiului închiriat și în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata de către pârâtă a contravalorii beneficiului nerealizat, instanța de apel va proceda la analiza tuturor criticilor exprimate prin cererea de apel și a apărărilor formulate de părți, luând în considerare temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, cu respectarea art. 22 C. proc. civ. și a principiilor disponibilității și contradictorialității.

Prin decizia civilă nr. 1302 din 02 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în rejudecare, s-a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel. Prin decizia nr. 2549 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte a stabilit că lipsește din decizia recurată analiza circumstanțelor concrete ale speței, în sensul că instanța de apel nu a examinat conduita locatorului, de a nu se opune efectuării de către locatar a lucrărilor care au demarat ulterior încheierii contractului, ceea ce pare a răsturna prezumția legală instituită de art. 1821 alin. (2) C. civ., conform căreia locatarul ar fi primit spațiul într-o stare care să fi fost corespunzătoare întrebuințării lui, potrivit destinației agreate, de cafenea, și poate fi apreciată ca fiind de natură să probeze acordul său în efectuarea lucrărilor. Prin urmare, instanța supremă a stabilit că toate aceste aspecte vor trebui reevaluate, instanța de apel urmând a reexamina numai criticile îndreptate împotriva soluției date cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de renovare, amenajare și modernizare a spațiului, urmând să analizeze și clauzele contractuale, dar și aspectele consemnate de executorul judecătoresc în procesul-verbal întocmit la 01.09.2015 în dosarul de executare nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1929 din 12.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de apel formulată de reclamantă și a fost schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată în privința capătului de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de renovare, amenajare și modernizare spațiu, fiind obligată pârâta la plata sumei de 9.876,27 RON. Totodată, a fost admisă în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată efectuate de apelanta-reclamantă și obligată pârâta la plata sumei de 1.197,61 RON taxa de timbru aferentă tuturor ciclurilor procesuale (în raport de partea din acțiune admisă) și 1.500 RON onorariu avocațial redus. De asemenea, s-a admis în parte solicitarea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată aferente acestei etape de rejudecare a apelului și a fost obligată apelanta la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de onorariu avocațial redus. Au fost compensate cheltuielile de judecată în privința onorariilor avocațiale între părți.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivare, recurenta a arătat că înțelege să conteste decizia din apel sub aspectul întinderii prejudiciului cauzat, dispozițiile art. 1823 C. civ. nefiind aplicate în mod corect. Potrivit recurentei, instanța de apel nu a analizat precizările depuse în apel, prin care s-a explicat că toate cheltuielile au fost efectuate în sensul în care exista un contract ferm pe o perioada determinată, ele fiind avansate pentru o activitate comercială specifică. În acest sens, s-a prezentat modalitatea de calcul, cu justificarea că sumele de bani cheltuite pentru bunurile achiziționate, pentru specializarea personalului s.a.m.d., urmau să fie amortizate în perioada de valabilitate al contractului; or, prin încetarea acestuia înainte de termen, totul s-a transformat în pierdere totală. În continuare, recurenta a învederat că după încetarea relațiilor contractuale activitatea principală a firmei nu s-a mai putut desfășura, deoarece un spațiu similar nu s-a mai putut contracta, iar pentru a nu intra in faliment a fost schimbat obiectul de activitate. Prin urmare, toate utilajele achiziționate nu mai erau necesare, fiind irelevant faptul că aceste utilaje sunt depozitate de reclamantă. Mai susține recurenta că instanța de apel în mod greșit nu a acordat cheltuielile de judecată efectuate de aceasta în toate ciclurile procesuale. Prin întâmpinarea înregistrată la 23 martie 2023, intimata B. S.A. a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 februarie 2023. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 15 iunie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus la dosar puncte de vedere la raport, iar în cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 7 decembrie 2023. La termenul din 7 decembrie 2023, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimată, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., și a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel. Înalta Curte constată că recursul este întemeiat formal pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin motivele de casare recurenta contestă decizia recurată sub aspectul întinderii prejudiciului cauzat, în sensul că nu a fost avut în vedere faptul că toate cheltuielile au fost efectuate pentru un contract ferm, pe o perioada determinată, urmând a fi amortizate la expirarea duratei. Sub acest aspect, s-a mai arătat că după încetarea relațiilor contractuale cu pârâta, activitatea principală a firmei nu s-a mai putut desfășura, deoarece un spațiu similar nu s-a mai putut contracta, astfel că toate utilajele achiziționate nu mai erau necesare, fiind irelevant faptul că aceste utilaje sunt depozitate de reclamantă. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, în aplicarea dispozițiilor art. 1823 C. civ., a reținut că scopul acestor prevederi este acela de a restabili echilibru patrimonial, prin despăgubirea locatarului pentru lucrările reținute de locator; or, pentru lucrările ridicate de către locatar, în mod pur teoretic, locatorul nu ar datora niciun fel de despăgubire. În continuare, instanța de apel a verificat dacă dintre lucrările ridicate de locatar au existat unele destinate exclusiv folosirii conforme a spațiului închiriat, potrivit destinației stabilite de părți și a constatat că doar parte dintre acestea, în valoare de 9.876,27 RON, se încadrează în noțiunea de amenajări efectuate prin raportare exclusivă la configurația spațiului, care nu ar mai putea fi utilizate în niciun alt context de către reclamantul locatar, constituind o pierdere a acestuia. Prin urmare, Înalta Curte constată că deși recurenta tinde la a releva aplicarea greșită de instanța de apel a dispozițiilor art. 1823 C. civ., în realitate se contestă întinderea prejudiciului cauzat prin solicitarea acesteia de a reaprecia toate cheltuielile efectuate prin raportare la durata de amortizare și a caracterului specific al spațiului închiriat. Aceste aspecte, pe care recurenta le solicită a fi analizate de instanța de recurs, sunt în realitate critici de netemeinicie a deciziei atacate întrucât este supusă analizei instanței de control judiciar situația de fapt și dovezile administrate de instanțele fondului. Or, instanța de recurs nu poate reaprecia probatoriul administrat în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, în sensul constatării și a altor cheltuieli efectuate de recurentă ca fiind destinate exclusiv folosirii conforme a spațiului închiriat, deoarece recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul, ci se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie. O altă critică a recurentei vizează neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în toate ciclurile procesuale, în condițiile în care acțiunea a fost admisă doar în parte. Or, problema acordării cheltuielilor de judecată și cuantumul acestora reprezintă, de asemenea, chestiuni ce țin de temeinicia hotărârii din apel, asupra cărora curtea de apel a apreciat cu ocazia rejudecării fondului, neputând face în mod valabil obiectul criticilor în recurs. În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3/2020, în acord cu care motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzătoare care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.), împotriva deciziei civile nr. 1929 din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.