ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2549/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23.08.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i achite suma de 65.150 euro, respectiv 290.569 RON (la cursul de 4,46 RON/1 euro), cu titlu de daune-interese, ca urmare a rezilierii unilaterale, de către pârâtă, a contractului de închiriere încheiat între părți și să suporte cheltuielile de judecată avansate.

Prin sentința civilă nr. 2210/07.06.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2261/15.12.2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Recursul promovat împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 523/04.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; ca o consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă instanței de apel, spre o nouă judecată.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1302/02.10.2020, prin care a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

Ca și chestiune prealabilă, recurenta a arătat că în cauză a fost pronunțată o decizie de casare, în cadrul căreia s-a reținut lipsa cenzurării, în apel, a criticilor care vizau nepunerea în discuție de către tribunal a incidenței art. 1.823 C. civ., dar instanța de apel a pus în discuție decizia de casare obligatorie, apreciind, peste cele dispuse de instanța supremă, că nu era necesar să pună în dezbatere acest aspect, cunoscut de părți, care erau reprezentate de avocați.

În motivare, referitor la petitul privind plata contravalorii lucrărilor de renovare și amenajare a spațiului închiriat, recurenta a redat considerentele reținute de către instanța de apel și a arătat că decizia recurată este nemotivată, sub aspectul dispoziției de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor, ori contradictoriu motivată, întrucât presupusa lipsă a acordului proprietarului se plasează în antiteză cu tipul de lucrări prevăzute de dispozițiile art. 1.823 C. civ., în raport cu art. 4.2.4 din contract. În continuare, recurenta a prezentat situația de fapt privind spațiul închiriat, arătând că i-a fost pus la dispoziție un spațiu gol, pe care l-a amenajat, în vederea funcționării unei cafenele.

Potrivit recurentei, toate aceste aspecte prezintă relevanță, în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod eronat că nu a existat acordul pârâtei pentru amenajarea spațiului, apărare care nu a fost invocată de partea adversă.

Cea de-a doua critică invocată vizează ignorarea clauzei cuprinse în art. 4.3 din contract, prin prisma căreia recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat în mod unitar prevederile actului adițional nr. x/19.01.2015, în raport cu normele de drept substanțial. În continuare, a arătat că dispozițiile art. 1.270 C. civ. sunt incidente în cauză și că se completează cu cele ale art. 1.350 C. civ., raportat la art. 1 și art. 4.3 din contract.

Recurenta a prezentat modalitatea în care intimata a procedat la rezilierea unilaterală a contractului nr. x/24.01.2013, cu ignorarea perioadei contractuale și fără a-i imputa vreo culpă în executarea contractului, indicându-i doar că procesul de transformare a magazinului necesita eliberarea spațiului. Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel s-a limitat la a reține că intimata avea dreptul de a rezilia contractul oricând, fără nicio consecință, dând prevalență dispozițiilor art. 7 lit. b) din contract. În opinia recurentei, instanța de apel a ignorat prevederile art. 4.3 din contract, care prevăd plata de despăgubiri în măsura nerespectării angajamentelor asumate.

A mai susținut că instituția denunțării unilaterale, reglementată de art. 1.276 și urm. C. civ., este posibilă doar dacă executarea contractului nu a început.

Totodată, a arătat că alin. (1) din textul de lege evocat reglementează stricto sensu o situație, ceea ce-l face să fie incident în cauză, deoarece această clauză, cu referire la dreptul de denunțare, a fost prevăzută în contract, celelalte alineate vizând situațiile în care o astfel de clauză nu există într-un contract.

Astfel, instanța de apel a apreciat eronat că denunțarea unilaterală ar fi putut interveni, în raport cu art. 1.276 C. civ.

Or, în condițiile în care, în realitate, contractul a fost întrerupt prin reziliere, în mod nejustificat și înainte de împlinirea termenului, intimata este răspunzătoare pentru prejudiciul pe care i l-a cauzat, potrivit art. 4.3 din contract.

Cea de-a treia critică vizează încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în argumentarea căreia recurenta a susținut că în cauză părțile nu au formulat apărări referitoare la incidența art. 1.823 C. civ., nu a fost formulată cerere reconvențională și nici nu s-a administrat din oficiu sau la cererea părților vreo probă în acest sens, așa încât, cu ignorarea contractului de închiriere, a tuturor susținerilor și probelor, instanța a evocat un temei de drept străin de contract și speță, cu depășirea limitelor învestirii.

Totodată, a mai susținut că instanța nu a fost învestită să se pronunțe asupra existenței unui drept de retenție în patrimoniul intimatei, neexistând nicio cerere în acest sens, ci a fost sesizată să analizeze doar cuantumul investițiilor efectuate de recurentă și beneficiul nerealizat urmare a rezilierii culpabile a contractului.

A mai arătat că instanța de apel s-a raportat la un calcul inițial, fără să observe că pretențiile au fost diminuate, în urma raportului de expertiză, fapt care conduce la concluzia că actele dosarului nu au fost analizate în totalitate.

Recurenta a conchis în sensul că instanța de apel a depășit cadrul procesual al cererii cu care a fost învestită, cu încălcarea principiului disponibilității.

Hotărârea curții de apel a mai fost criticată și din perspectiva lipsei de temei a invocării art. 1.823 C. civ., în argumentarea căreia recurenta a redat conținutul prevederilor art. 43 din O.U.G. nr. 40/1999 și art. 578 C. civ., arătând că lucrările autonome sau adăugate pot avea caracter durabil sau provizoriu.

În continuare, a relevat că, în ipoteza în care oricare dintre aceste lucrări au fost efectuate cu acordul prealabil al locatorului, acesta are obligația de a le păstra, deoarece autorul lucrării a fost de bună-credință. Astfel, pentru determinarea despăgubirilor sunt aplicabile dispozițiile art. 581 C. civ., în privința lucrărilor cu caracter durabil și art. 583 alin. (1), art. 584 alin. (1) lit. a) și art. 585 alin. (1) lit. a) C. civ., pentru lucrările adăugate necesare, utile și voluptuarii.

Totodată, în ipoteza în care lucrările adăugate și autonome au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, cu rea-credință, și ele au un caracter durabil, acestea vor fi reținute de locator cu respectarea prevederilor art. 582 alin. (1) lit. a) și c), art. 584 alin. (2) lit. a) și alin. (3) C. civ.

Or, această ultimă situație nu este incidentă în cauză, recurenta susținând că acordul proprietarului pentru efectuarea lucrărilor a fost dat nu numai la momentul semnării contractului de închiriere, întrucât prin natura activității care urma să fie desfășurată (cafenea) în incinta magazinului B., însăși realizarea obiectului contractului impunea necesitatea efectuării unor astfel de amenajări, dar și ulterior, în repetate rânduri, fie prin întâlnirile arhitectului cu reprezentanții proprietarului, fie de proprietar, prin prelungirea contractului tocmai ca urmare a investițiilor făcute.

A mai subliniat că în discuție nu se află existența unui contract de închiriere pentru uz personal, ci a unui spațiu într-un hipermarket, iar în ceea ce privește presupusa lipsă a acordului proprietarului, recurenta a afirmat că o astfel de apărare nu a fost invocată în cauză.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau depune puncte de vedere la raport; doar recurenta și-a prezentat punctul de vedere.

La termenul de la 06.10.2021 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a stabilit un termen în ședință publică, dispunând citarea părților pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea, între intimată și S.C. C. S.R.L., a contractului de locațiune nr. x/24.01.2013, în temeiul căruia cea dintâi a transmis dreptul de folosință asupra unui spațiu în suprafață de 20 m.p., situat în incinta B., cu destinația de cafenea și, ulterior, la 14.10.2014, din cesionarea tuturor drepturilor și obligațiilor derivând din contractul indicat, care aparțineau S.C. C. S.R.L., către recurentă. S-a mai reținut că durata locațiunii urma să se împlinească la 31.01.2017 și că anterior acestui moment, respectiv la 25.06.2015, intimata a denunțat unilateral contractul, motivând că întregul complex comercial urma să fie reamenajat; de asemenea, instanțele anterioare au mai notat că, în urma demarării unei proceduri de executare silită, intimata a obținut evacuarea recurentei din spațiu și că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată la 09.08.2016, contestația la executare promovată de S.C. A. S.R.L. a fost admisă, iar executarea silită a fost anulată.

Susținând, așadar, că a fost evacuată nelegal din spațiu și că nu a fost în măsură să realizeze profitul pe care l-a urmărit din închirierea spațiului, recurenta a demarat procedura judiciară de față, în care, invocând răspunderea contractuală a părții adverse, a solicitat ca aceasta să fie obligată să-i plătească sumele pe care ea însăși le-a achitat, cu titlu de cheltuieli judiciare în contestația la executare, de cheltuieli de executare, pentru renovarea, amenajarea și modernizarea spațiului închiriat, pentru închirierea unui alt spațiu în care a depozitat bunurile aflate în cafenea și cu titlu de profit nerealizat.

În primul ciclu procesual, instanțele devolutive au respins pretențiile astfel formulate, reținând, în esență, lipsa unei fapte ilicite contractuale, de vreme ce, în conformitate cu art. 7 lit. b) din contract, locatorul avea dreptul să denunțe unilateral convenția, cu acordarea unui preaviz de 30 de zile; de asemenea, au mai notat că acest aspect a fost statuat, cu putere de lucru judecat, în decizia civilă nr. 3221A/09.08.2016, definitivă, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În acest context, instanțele de fond au apreciat că, în privința cheltuielilor de renovare, amenajare și modernizare a cafenelei, devin incidente dispozițiile art. 1.823 C. civ., dar că, în speță, reclamanta-locatar nu a făcut dovada acordului prealabil al locatorului pentru efectuarea acestor lucrări, care ar fi trebuit exprimat în scris, față de valoarea lucrărilor și regulile generale în materie de probațiune, cuprinse în art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

În recurs în primul ciclu procesual, Înalta Curte a notat că din considerentele deciziei atacate lipsesc argumentele pentru care instanța de prim control judiciar a considerat că prin sentința tribunalului au fost respinse, în mod corect, capetele de cerere referitoare la plata de către pârâtă a contravalorii lucrărilor de renovare și amenajare a spațiului închiriat și a beneficiului nerealizat. În concret, instanța supremă a reținut că, menținând soluția primei instanțe, de respingere a cererii de obligare a pârâtei la suportarea contravalorii lucrărilor de renovare și amenajare a spațiului închiriat, curtea de apel a consemnat, în considerente, doar lipsa dovezii acordului locatorului și, ca atare, a evocat dispozițiile art. 1.823 C. civ., deși acest text nu fundamentase acțiunea reclamantei. Pe de altă parte, a mai constatat că din hotărârea recurată nu rezultă argumentele pentru care a fost respins apelul în ce privește capătul de cerere referitor plata de către pârâtă a contravalorii beneficiului nerealizat. În aceste condiții, Înalta Curte a casat decizia, a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, căreia i-a trasat obligația ca, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrărilor de renovare și amenajare a spațiului închiriat și în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata de către pârâtă a contravalorii beneficiului nerealizat, să răspundă tuturor criticilor expuse prin cererea de apel și apărărilor formulate, cu luarea în considerare a temeiului de drept al acțiunii introductive, cu respectarea art. 22 C. proc. civ. și a principiilor disponibilității și contradictorialității.

În aceste condiții, prima subliniere necesar a fi făcută este că dispoziția de casare totală, adoptată în primul ciclu procesual, a fost impusă de caracterul unitar al apelului, cale de atac care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanțe, poate fi admisă (nu în tot, nici în parte) - caz în care hotărârea atacată este cea care poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respinsă sau anulată ori perimată.

Aceasta nu presupune că în rejudecare devoluțiunea va fi neapărat totală.

Întinderea casării urma să fie decelată din considerentele deciziei de recurs și, astfel, curtea de apel ar fi trebuit să ia act că au dobândit puterea lucrului judecat și să nu mai reevalueze dezlegările date capătului de cerere privind suportarea cheltuielilor judiciare în contestația la executare și a celor de executare.

În ceea ce privește celelalte sume pretinse, criticile din memoriul de recurs aduc în dezbatere modalitatea de aplicare a prevederilor art. 1.823 C. civ.

În opinia recurentului, aceste dispoziții legale au fost examinate cu depășirea limitelor investirii, întrucât ele nu au constituit temei al acțiunii sale.

Așa cum s-a reținut în precedent, casând decizia pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte a impus instanței de rejudecare obligația de respectare a art. 22 C. proc. civ. și a principiilor disponibilității și contradictorialității.

Potrivit art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul în conformitate cu "regulile de drept care îi sunt aplicabile"; acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. "În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, (...)".

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod legal, dând deplină expresie rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de textul de lege citat mai sus, instanța de apel, văzând scopul urmărit de autorul demersului judiciar (acela de a fi despăgubit pentru lucrările pe care le-a efectuat în spațiu) și supunându-se dezlegării obligatorii a deciziei de casare din primul ciclu procesual, a pus în dezbaterea contradictorie a părților incidența dispozițiilor art. 1.823 C. civ., text inclus în sediul materiei locațiunii, care guvernează raporturile contractuale dintre părți.

În speță, după cum s-a reținut în etapele anterioare ale procesului, contractul dintre părți a reglementat, în art. 7.1, modalitățile în care urma să înceteze; între acestea, la lit. b), a) fost indicată denunțarea unilaterală, de către locator, cu un termen de preaviz de 30 de zile. De aceea, transmiterea de către intimată (locator în contract), către recurentă a unei notificări de denunțare unilaterală a contractului cu respectarea termenului de preaviz nu reflectă o conduită ilicită, manifestată în afara clauzelor contractuale; dimpotrivă, încetarea locațiunii s-a produs în condițiile și în limitele agreate chiar de părți. În acest context, recurentei se cuvine să i se atragă atenția asupra erorii în care se regăsește, atunci când afirmă că, atât timp cât nu i-a fost imputată neîndeplinirea culpabilă a vreunei obligații contractuale, apare ca fiind nelegală încetarea locațiunii. Aceasta întrucât, în speță, contractul nu a încetat ca urmare a rezilierii, ci, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, ca urmare a denunțării unilaterale - modalitate de desistare a unei părți de obligațiile asumate, îngăduită de lege și de contractul părților și independentă de culpa celeilalte părți. Tot în această ordine de idei, Înalta Curte înlătură și susținerea recurentei, în sensul că dispozițiile art. 1.276 alin. (1) C. civ. sunt cele care nu ar fi îngăduit intimatei să denunțe unilateral contractul, atât timp cât executarea lui începuse, constatând că prevederile legale evocate nu sunt aplicabile în cazul contractelor cu executare succesivă, cum este cel încheiat între părți. În ipoteza unui asemenea contract, sunt aplicabile dispozițiile art. 1.276 alin. (2) C. civ., care permit denunțarea lui, chiar și după începerea executării, cu condiția respectării unui termen rezonabil de preaviz - condiție îndeplinită, în speță.

Așadar, impunând părților concluzia că fapta intimatei nu are caracter ilicit - încetarea contractului, anterior împlinirii termenului locațiunii, fiind o consecință a aplicării unei clauze agreate de părți -, Înalta Curte constată că menținerea, în apel, a dispoziției de respingere a cererii de acordare a beneficiului nerealizat este una pe deplin legală, întrucât nerealizarea, de către recurentă, a veniturilor este consecința încetării raporturilor contractuale, încetare realizată potrivit contractului, iar nu a unei atitudini situate în afara executării corespunzătoare a contractului, apte de a cauza un prejudiciu care să poată fi despăgubit.

În condițiile expuse însă anterior, în care fapta intimatei nu are caracter ilicit, în mod legal a apreciat instanța de apel că prevederile art. 1.823 C. civ. au dobândit incidență în speță, întrucât ele reglementează dreptul locatarului la a fi despăgubit pentru lucrările adăugate și autonome și în ipoteza în care încetarea contractului nu este rezultat al unui ilicit contractual.

De aceea, o atare dezlegare, în sensul incidenței art. 1.823 C. civ., este legală; contravine însă legii modalitatea concretă în care textul evocat a fost aplicat.

Potrivit dispozițiilor art. 1.823 alin. (1) C. civ., "Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate și autonome efectuate asupra bunului pe durata locațiunii și nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului".

Instanța de apel a apreciat că, în speță, locatorul nu și-a dat acordul pentru efectuarea, de către locatar, a lucrărilor în discuție.

Or, acest considerent, esențial în dezlegarea pricinii, nu a fost justificat în mod convingător prin decizia atacată, care a reținut doar că "raportat la probatoriul administrat în cauză, (...) nici prin contractul de locațiune și nici într-un alt mod nu a existat vreun acord al locatorului dat locatarului de a efectua lucrări de renovare și amenajare".

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica inteligibil, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

Or, în decizia atacată nu s-a făcut o evaluare a măsurii în care textul de lege evocat pretinde ca acordul să fie exprimat în scris - concluzie pe care tribunalul, a cărui hotărâre a fost menținută în apel, a îmbrățișat-o, făcând referire la dispozițiile art. 309 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază însă că textul art. 309 C. proc. civ. stabilește regimul probatoriu scris doar al actelor juridice a căror valoare depășește suma de 250 de RON și reglementează o excepție, în alin. (2) teza a II-a, când proba se face contra unui profesionist; acest text nu a fost evaluat în etapele anterioare ale procesului.

Se cuvine notat și că art. 1.823 C. civ. nu pretinde ca acordul locatorului să fie exprimat în scris.

De asemenea, lipsește din decizia recurată analiza circumstanțelor concrete ale speței; astfel, instanța de apel nu a examinat conduita locatorului, de a nu se opune efectuării, de către locatar, a respectivelor lucrări - care au demarat ulterior încheierii contractului, ceea ce pare a răsturna prezumția legală instituită de art. 1.821 alin. (2) C. civ., potrivit căreia locatarul ar fi primit spațiul într-o stare care să fi fost corespunzătoare întrebuințării lui, potrivit destinației agreate, de cafenea, și poate fi apreciată ca fiind de natură să probeze acordul său în efectuarea lucrărilor.

Toate aceste aspecte vor trebui să fie reevaluate; de aceea, reținând că motivarea hotărârii atacate nu răspunde cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., așa încât, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, care va reexamina numai criticile îndreptate împotriva soluției date cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de renovare, amenajare și modernizare a spațiului, urmând să analizeze și clauzele contractuale, dar și aspectele consemnate de executorul judecătoresc în procesul-verbal întocmit la 01.09.2015 în dosarul de executare nr. x/2015; celelalte dezlegări ale curții de apel au intrat în puterea lucrului judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1302/02.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia civilă atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.