ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 383/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 383/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1170, 1214, 1215, 1257, 1350, 1270, 1777 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2539 din 15.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil și nu a exercitat rol activ, nerespecând astfel dispozițiile art. 22 și 224 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că instanța de control judiciar devolutiv, în ceea ce privește primul motiv de apel invocat, referitor la încălcarea dreptului la apărare și principiul contradictorialității, în mod nelegal a reținut că această critică este formală, întrucât, astfel cum reiese din încheierea de ședință de la termenul din 17.09.2021, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, prima instanță nu a pus în discuția contradictorie a părților niciuna dintre aspectele cu care ulterior s-a considerat învestită și asupra cărora s-a pronunțat.

Astfel, prima instanță nu a analizat simple ipoteze derivate din argumentele expuse de părți, ci s-a pronunțat asupra unor instituții de drept civil distincte, cu implicații și efecte juridice diferite, cu care nu a fost învestită și pe care nu le-a pus în discuție. Prin urmare, a arătat recurenta, că nu a avut posibilitatea de a se apăra cu privire la instituțiile juridice asupra cărora s-a pronunțat prima instanță.

Susține titulara memoriului de recurs că prima instanță a reținut încetarea contractului prin acordul de voință al părților la data încheierii procesului-verbal de predare-primire, în contextul în care fiecare parte a invocat nerespectarea obligațiilor de către partea cealaltă, ceea ce demonstrează confuzia primei instanțe și încălcarea rolului activ, încălcare pe care instanța de apel nu a înțeles să o sancționeze.

Referitor la motivul de apel ce a vizat depășirea limitelor învestirii sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, a precizat recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut că această critică nu este fondată, întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra obiectului cererii cu care a fost învestită - constatarea rezilierii contractului de locațiune - pe care a respins-o ca neîntemeiată.

Potrivit recurentei, analiza primei instanțe indică o confuzie între învestirea instanței cu cererea privind dispunerea rezilierii și învestirea cu cererea având ca obiect constatarea rezilierii intervenite ca urmare a faptului că pârâta B. S.A. a fost pusă în întârziere și nu și-a executat obligația în termenul acordat prin notificarea transmisă.

Recurenta a menționat că, în ipoteza în care instanța se considera nelămurită, principiul rolului activ instituit de art. 22 C. proc. civ. o obliga să stăruie în aflarea adevărului și să ceară explicații ori lămuriri cu privire la situația de fapt ori motivarea în drept.

Autoarea recursului a precizat că, deși toate aceste argumente au fost dezvoltate pe larg prin motivele de apel și notele scrise depuse la dosar, instanța de control judiciar devolutiv le-a ignorat, pronunțând prin urmare o hotărâre nelegală, care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar.

În acest sens s-a arătat că instanța de apel își poate însuși argumentele primei instanțe în condițiile în care acestea sunt analizate prin prisma criticilor și apărărilor formulate de părți, însă nu îi este permisă preluarea identică a concluziilor din cuprinsul hotărârii apelate, fără a răspunde efectiv motivelor de apel.

A mai învederat titulara memoriului de recurs că, deși a formulat pe calea apelului atât critici de nelegalitate, cât și critici de netemeinicie împotriva sentinței atacate, curtea de apel le-a respins fără a le examina în mod concret, fiind încălcate astfel exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., deoarece instanța de apel nu a arătat argumentele conform cărora a concluzionat că notificarea de reziliere nr. 623 din 02.04.2018 nu este conformă dispozițiilor legale, caracterul echivoc ale acesteia nefiind demonstrat în condițiile în care, ulterior notificării a avut loc predarea bunului prin încheierea procesului-verbal întocmit în acest sens.

Recurenta a mai menționat că, prin încheierea cu pârâta B. S.A. a contractului de locațiune nr. x/08.04.2016 s-a urmărit utilizarea spațiului închiriat în scopul montării și exploatării unei stații mobile de betoane. Deși locatorul a cunoscut acest aspect, acesta nu a adus la cunoștință imposibilitatea realizării acestui scop determinant al actului juridic încheiat.

S-a mai arătat că, în vederea obținerii autorizației de construire a unei stații mobile pentru mixarea betonului, în cuprinsul certificatului de urbanism s-a menționat că se impune elaborarea și aprobarea unui Plan urbanistic (PUZ), obligație ce era în sarcina locatorului B. S.A.

Conform recurentei, în mod nelegal instanța de apel a reținut că apelanta reclamantă s-a mărginit la a susține că intimatei-pârâte îi incumba obținerea planului urbanistic, fără niciun temei legal ori suport probator și fără a combate efectiv cele statuate de prima instanță, în urma analizării prevederilor Legii nr. 350/2001.

În acest sens, a precizat titulara memoriului de recurs că, prin apel, a arătat că obligația asumată a fost aceea de a obține avizele și autorizațiile necesare și că planul urbanistic nu reprezintă un aviz sau o autorizație, ci însăși premisa necesară obținerii autorizației de construire.

De asemenea, s-a susținut că, prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor reiese faptul că reclamanta nu și-a asumat elaborarea acestui plan, ci simpla obținere a unor avize sau autorizații de construire, iar, în ipoteza în care exista vreun dubiu, clauzele îndoielnice se interpretau în favoarea celui care s-a obligat.

A mai arătat recurenta că, după nenumărate negocieri și notificări transmise pârâtei B. S.A., a constatat că se află în imposibilitate de a utiliza spațiul închiriat pentru a-și desfășura activitatea, motiv pentru care a considerat reziliat contractul în baza notificării nr. x din 02.04.2018, ca urmare a neexecutării de către locator a obligațiilor contractuale.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare vizează existența dolului la data încheierii contractului de închiriere, având în vedere că, deși reprezentanții pârâtei au cunoscut situația juridică a terenului anterior semnării contractului, aceștia au prezentat reclamantei doar documente conform cărora situația juridică a spațiului era clară, determinând astfel semnarea contractului. Prin urmare, instanțele de fond, în aplicarea corectă a legii, ar fi trebuit să dispună anularea contractului pentru existența dolului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 31 august 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la 17 noiembrie 2023 intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă încălcarea de către instanțele de fond a dispozițiilor procedurale și materiale invocate și nu a indicat motivele de apel care nu au fost analizate de către instanța de control judiciar devolutiv.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat în data de 15 decembrie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției nulității recursului precum și a tuturor apărărilor intimatei-pârâte, cu consecința admiterii recursului astfel cum a fost formulat și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin rezoluția din data de 19 decembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 27 februarie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul examinării, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă examinează recursul în condițiile legii din perspectiva conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., dispoziții legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când motivele sunt contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil și nu a exercitat rol activ, încălcând astfel dispozițiile art. 22 și 224 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat titulara memoriului de recurs că instanța de control judiciar devolutiv, în ceea ce privește primul motiv de apel referitor la încălcarea dreptului la apărare și principiul contradictorialității, în mod nelegal a reținut că această critică este formală, întrucât din dezbaterile ce au avut loc la termenul din 17 septembrie 2021, rezultă că prima instanță nu a pus în discuția contradictorie a părților niciuna dintre cererile cu care ulterior s-a considerat învestită și asupra cărora s-a pronunțat.

În legătură cu această critică, constată instanța supremă că recurenta-reclamantă reiterează motivele formulate în cadrul apelului, prin care a invocat încălcarea de către prima instanță a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Reține Înalta Curte că, în substanța ei, acest motiv vizează de fapt sentința primei instanțe, iar titulara memoriului de recurs nu a formulat critici concrete în ceea ce privește argumentele instanței de apel, care, deși a considerat formale susținerile invocate prin primul motiv de apel, a examinat apărările reclamantei și a statuat că aspectele analizate de prima instanță reprezintă sinteza susținerilor și apărărilor ambelor părți, precum și a chestiunilor ce au rezultat din probele administrate, considerând îndeplinită cerința contradictorialității prin comunicarea actelor procedurale și a înscrisurilor, precum și prin concluziile formulate de părți asupra probatoriului și fondului cauzei.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate a mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de control judiciar devolutiv a apreciat nefondat motivul de apel ce a vizat depășirea limitelor învestirii, reținând că prima instanță s-a pronunțat asupra obiectului cererii cu care a fost învestită, respectiv constatarea rezilierii contractului de locațiune.

Înalta Curte constată că, din modul de formulare a acestei critici, recurenta reiterează, de asemenea, criticile din apel privind depășirea limitelor învestirii de către prima instanță, invocând și încălcarea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Prin reluarea motivelor de apel, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac ce este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă a fost criticată decizia recurată în sensul că aceasta nu respectă exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanța de apel a respins criticile reclamantei fără a le examina în mod efectiv.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că prin decizia recurată trebuia să stabilească partea căreia îi revenea obligația contractuală de a obține planul urbanistic zonal care să permită emiterea autorizației de construire pentru stația de betoane, însă considerentele deciziei nu cuprind această analiză.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar devolutiv, validând raționamentul primei instanțe, a reținut, în esență, că, din analiza obligațiilor contractuale ce reveneau locatorului, respectiv de a preda bunul și de a asigura utila și liniștita folosință a spațiului, nu se putea deduce stabilirea convențională în sarcina acestuia a obligației de a obține un plan urbanistic zonal în baza căruia apelanta-reclamantă să efectueze demersurile pentru eliberarea autorizației de construire. S-a mai statuat că apelanta-reclamantă s-a limitat a susține că intimatei-pârâte îi revenea obținerea planului urbanistic zonal, fără a arăta vreun temei legal sau convențional ori suport probator și fără a combate efectiv cele statuate de prima instanță.

Prin considerentele deciziei recurate s-a mai reținut că susținerea apelantei nu se bazează pe regulile de interpretare a contractului, de determinare a conținutului său în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor părților, stabilite de C. civ., ci reprezintă modalitatea subiectivă a acesteia de interpretare a clauzelor contractuale.

De asemenea, cercetând înscrisurile depuse la dosar și examinând criticile apelantei, instanța de control judiciar devolutiv a constatat că reclamanta nu a făcut dovada demersurilor de obținere a planului urbanistic zonal către instituțiile publice competente, această condiție fiind necesară pentru eliberarea autorizației de construire.

Instanța supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeleasă ca o contracție excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Totodată, Înalta Curte formulează observația că instanța de apel poate să își însușească argumentele primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului semnifică faptul dreptul apelantului de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, hotărârea instanței de apel este amplu motivată și respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raționamentul expus fiind logic și clar, instanța prezentând pe larg argumentele sale prin care a răspuns în concret criticilor din memoriul de apel prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, în urma interpretării clauzelor contractuale prin prisma probatoriului administrat în cauză. Împrejurarea că instanța de control judiciar devolutiv nu a soluționat cauza în sensul dorit de recurenta-reclamantă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În privința criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că, deși s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., acest motiv de casare a fost invocat în mod formal de către titulara memoriului de recurs, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanțial invocate.

În legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care notificarea de reziliere nr. 623 din 02.04.2018 nu este conformă dispozițiilor legale, caracterul echivoc ale acesteia fiind nesusținut de probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns criticilor reclamantei, reținând că apelanta nu a făcut dovada incidenței niciuneia dintre situațiile în care putea interveni rezilierea contractului conform dispozițiilor art. 1552 alin. (1) și art. 1553 alin. (1) C. civ., în sprijinul tezei potrivit căreia contractul de locațiune a încetat prin reziliere ca urmare a notificării înaintate intimatei prin adresa nr. x/02.04.2018. A statuat instanța de control judiciar devolutiv că transmiterea unei notificări echivoce cu privire la denunțarea contractului dacă nu i se va pune la dispoziție planul urbanistic zonal care să îi permită reclamantei obținerea autorizației, nu putea fi considerată declarație de reziliere unilaterală făcută în condițiile legii.

Prin dezvoltarea criticilor anterior expuse, recurenta-reclamantă nu a contestat, în substanța lor, dezlegările instanței de control judiciar devolutiv cu privire la natura echivocă a notificării de denunțare a contractului și la caracterul neîntemeiat al cererii de constatare a rezilierii contractului de locațiune, nearătând în concret de ce este greșit raționamentul curții de apel cu referire la dispozițiile de drept material invocate.

Trimiterile recurentei-reclamante la textul art. 1552 alin. (1) C. civ. privind rezoluțiunea unilaterală a contractului reprezintă, de fapt, nemulțumirea cu privire la concluziile instanței de apel extrase în urma interpretării clauzelor contractuale deduse judecății prin prisma probatoriului administrat în cauză.

De altfel, în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a făcut referire la situația de fapt în ceea ce privește scopul încheierii contractului de locațiune și modalitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale, prezentând aprecierile sale cu privire la diferențele existente între avize, autorizații și plan urbanistic, astfel de critici neputând forma însă obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă decât aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, și în cadrul criticilor privind existența dolului la data încheierii contractului de închiriere, sunt reluate motivele cuprinse în cererea de apel, iar recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentele instanței de apel și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

Față de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept procedural și material incidente cauzei, hotărârea atacată fiind prin urmare la adăpost de orice critică.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Solicitarea intimatei-pârâte B. S.A., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă, întrucât nu s-a făcut dovada, în condițiile art. 452 din Codul de procedură civilă, a existenței și întinderii acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1818/2022 din 16 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.