ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 858/2025

Ședința publică din data de 20 mai 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.02.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul unic de dosar x/2017, reclamanta A. - Sucursala București, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei (1) la plata sumelor de 33.807,14 euro și de 248.361,46 RON, reprezentând prejudiciul cauzat A. ca urmare a culpei în executarea obligațiilor asumate prin contractul de furnizare servicii nr. C./A./x/24.11.2015, precum și (2) la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus, în apărare, întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări și a solicitat respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

Tribunalul a respins, ca nefondată, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de ședință din data de 22.06.2017 .

Prin sentința civilă nr. 3179/14.09.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei A. - Sucursala București și a fost anulată, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, cererea de chemare în judecată anterior evocată, formulată de reclamanta A. - Sucursala București, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1528/27.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017 (hotărâre rămasă definitivă în urma soluției date de instanța supremă cu privire la recursul declarat de pârâta amintită), a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. - Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 3179/14.09.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a anulat sentința atacată și a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 1686/07.07.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată antereferită și a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 16.903,57 euro și de 139.180 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 23.705,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.802,22 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, 12.902,84 RON reprezintă onorariu de avocat, iar suma de 7.000 RON reprezintă onorariu de experți.

Împotriva sentinței civile nr. 1686/07.07.2022, pârâta B. S.R.L. a promovat apel; de asemenea, intimata-reclamantă A. - Sucursala București a exercitat apel incident împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 940 din 7 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1686/07.07.2022, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-Sucursala București.

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei A. - Sucursala București numai suma de 6.536,58 euro, cu titlu de daune materiale și suma de 4.574,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.

A respins, ca neîntemeiat, restul pretențiilor deduse soluționării prin cererea de chemare în judecată.

A obligat intimata-reclamantă A. - Sucursala București să plătească apelantei-pârâte B. S.R.L. numai suma de 2.457,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul incident promovat de apelanta-reclamantă A.-Sucursala București.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei incident reclamante A. - Sucursala București vizând cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 940 din 7 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A.-Sucursala București a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; în subsidiar, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a dezvoltat următoarele motive de casare:

Subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a încălcat art. 6, art. 13 și art. 22 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că, în conturarea drepturilor părților la apărare, egalitate de arme și la un proces echitabil, este fundamental rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanța a respins ca nedovedite susținerile sale privind maniera de funcționare a sistemului de back-up și modalitatea în care incidentul cauzat de fapta B. a afectat funcționarea atât a sistemului principal, cât și a celui de back-up.

Instanța reține că afirmațiile băncii nu sunt susținute de probe științifice - proba cu expertiză și reproșează recurentei că aceste afirmații au fost "făcute, de altfel, pentru prima dată, în concluziile orale și, apoi, scrise puse de apelanta-reclamantă în faza apelului."

Or, această ultimă afirmație este falsă, întrucât explicațiile privind maniera de funcționare a sistemului de back-up și natura atipică a evenimentului ce a condus la contaminarea acestuia au fost formulate chiar în fața instanței de fond.

Dincolo de acestea, instanța a încălcat principiile generale de procedură civilă, întrucât face abstracție de probatoriul/actele procesuale deja aflate la dosarul cauzei, limitându-și analiza doar la actele depuse în etapa de apel.

Totodată, instanța ignoră și că B. nu a contestat explicațiile de natură tehnică privind sistemul de back-up și maniera în care a funcționat acesta, deși aceste explicații au fost formulate de recurentă atât la fond, cât și în apel.

Dacă instanța se considera nelămurită în privința explicațiilor tehnice, în baza principiului rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ., avea obligația să aducă acest aspect la cunoștința părților, să îl supună dezbaterii contradictorii și să dispună administrarea din oficiu a probei cu expertiza în vederea lămuririi aspectelor privind funcționarea sistemului de back-up.

Încălcarea drepturilor sale rezultă și din neluarea în considerarea a Notificării emise de D., producătorul și prestatorul serviciilor de mentenanță a sistemelor din sediul central și secundar, depusă de către recurentă ca Anexa 1 la întâmpinarea și apelul incident, a mai arătat recurenta.

Argumentația recurentei, care, în opinia acesteia, infirmă pretinsa culpă comună, a fost respinsă de către instanță ca nedovedită/insuficient dovedită. Procedând în această manieră, instanța a încălcat în mod direct dreptul său la apărare, proces echitabil, precum și propria obligație de a manifesta un rol activ atunci când nu se consideră lămurită.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că maniera în care instanța face aplicarea art. 1534 C. civ. este atât greșită, cât și contradictorie, iar reținerea culpei comune nu poate conduce decât la reducerea proporțională a prejudiciului și nu la o respingere totală a prejudiciului.

În aceeași măsură, teza culpei comune nu este aprofundată de către instanță, nefiind indicată proporția pe care o impută fiecărei părți. În realitate, culpa comună este utilizată de către instanța de fond ca o veritabilă cauză exoneratoare de răspundere pentru B..

Întregul raționament este profund contradictoriu, a susținut recurenta.

Astfel, instanța consideră că există două fapte ilicite distincte cu două prejudicii distincte, ignorând cu totul că una este consecința celeilalte și că este imposibil ca pretinsa culpă a recurentei să aibă relevanță pe lanțul cauzal, fără fapta generatoare a B..

Totodată, interpretarea textului legal ce exonerează B. de orice răspundere pentru componenta 2 a prejudiciului este nelegală și chiar absurdă și din perspectiva faptului că se asimilează hard disk-urile distruse cu piese de mobilă sau obiecte a căror distrugere nu produce nicio altă pagubă în afara costului produsului.

Atragerea răspunderii B. pentru distrugerea hard disk-urilor care susțineau sistemul informatic și aplicațiile IT ale băncii și, în același timp, exonerarea B. pentru căderea sistemului informatic al băncii (consecință a avarierii/distrugerii fizice a hard-diskurilor) este contradictorie și reprezintă o veritabilă încălcare a regulilor răspunderii contractuale și art. 1534 alin. (2) din C. civ.

Perspectiva din care instanța analizează evenimentul din 10.09.2016 trădează fie o completă neînțelegere a faptei și a consecințelor sale, ceea ce invalidează de plano soluția, întrucât este fundamentată pe o altă situație de fapt, fie o gravă contradicție, întrucât, așa cum evenimentul a fost explicat și probat (necontestat de B.), căderea aplicațiilor și sistemului informatic (ce a generat componenta 2 a prejudiciului) s-a produs numai ca urmare a afectării/distrugerii hard disk-urilor.

Teza culpei concurente este greșită ca premisă, s-a mai arătat. O astfel de culpă s-ar fi putut reține doar dacă sistemul de back-up nu ar fi existat deloc, ceea ce nu este cazul. Recurenta a susținut că avea sistem de back-up funcțional, împiedicarea preluării operațiunilor de către echipamentul de rezervă fiind rezultatul faptei B., și anume de amploarea și mai ales tipul de afectare survenită în privința echipamentului principal.

Aplicarea greșită a art. 1534 alin. (2) C. civ. și confuzia ipotezei culpei comune cu o cauză exoneratoare de răspundere (pentru B.) este reflectată și de lipsa de preocupare a instanței cu privire la măsurile luate de către recurentă.

Prin urmare, soluția instanței este dată cu aplicarea greșită a ipotezei culpei comune prevăzute de C. civ. astfel cum a fost explicată în doctrină și reflectată în practică, întrucât chiar și în această ipoteză (negată de către recurentă), prejudiciul pe componenta 2 (așa cum o separă instanța) ar fi trebuit admis în parte pe baza contribuțiilor fiecărei părți și nu respins complet.

Distinct de aceasta, nu se poate reține existența a două fapte cu două prejudicii complet independente una de alta. În absența faptei B., nu ar fi existat condițiile generării vreunui prejudiciu, nici pe componenta 1 (hard disk-urile distruse), nici pe componenta 2 (consecințele asupra clienților băncii afectați de imposibilitatea accesării serviciilor/aplicațiilor A..

Recurenta a arătat și că instanța aplică greșit prevederile art. 1350 C. civ., asimilând răspunderea administrativă a sa față de BNR cu răspunderea contractuală a B. față de recurentă - motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța dă o relevanță probatorie absolută Ordinului BNR, realizând o confuzie între răspunderea administrativă a sa față de BNR și răspunderea contractuală a B. față de aceasta, deși doar cea din urmă reprezintă obiectul prezentei cauze. În măsura în care existau fapte concurente ori elemente care înlătură/atenuează răspunderea civilă contractuală, acestea trebuiau valorificate pe temeiul răspunderii contractuale.

A susținut recurenta că instanța de apel echivalează greșit Ordinul BNR cu un act de constatare a unei fapte ilicite proprii a sa, faptă pretins distinctă și subsecventă faptei B. de distrugere/afectare a componentelor fizice ale sistemului principal de date.

Mai mult, instanța apreciază, în mod vădit eronat, că nu se poate reține că fapta ilicită a fost săvârșită de B., întrucât ar însemna încălcarea prezumției de legalitate a actului administrativ. Un astfel de raționament este ilustrativ pentru confuzia realizată de instanță cu privire la atribuțiile BNR, răspunderea administrativă și răspunderea contractuală și, mai ales, obiectul prezentei cauze.

BNR a aplicat o sancțiune recurentei pentru o consecință a faptei ilicite săvârșită de B. (punerea băncii în imposibilitatea asigurării serviciilor) și nu pentru o faptă ilicită proprie constatată de BNR, aceasta fiind și rațiunea pentru care întregul raționament al instanței este greșit. Teza adoptată de către instanță conduce la concluzia absurdă că BNR ar fi trecut printr-un filtru propriu toate elementele speței și a concluzionat că răspunderea pentru componenta 2 a prejudiciului aparține recurentei și nu B..

Ordinul BNR nu poate avea, așadar, relevanța dată de instanță, și anume înlăturarea faptei proprii a B. și implicit incidenței art. 1350 C. civ. în legătură cu cea de-a doua componentă a prejudiciului.

Recurenta a susținut nemotivarea parțială a dezlegării date apelului B., iar, sub acest aspect, a arătat că instanța nu analizează explicațiile sale privind nefuncționarea sistemului de back-up, respectiv că această consecință este deopotrivă imputabilă B. - motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, instanța nu a analizat argumentația sa privind existența și funcționarea sistemului de back-up la data incidentului, precum și maniera în care unicitatea incidentului a cauzat nefuncționarea sistemului (ca ansamblu). Deși instanța reține că B. și-a încălcat obligația de informare, a înlăturat toate susținerile sale privind sistemul de back-up ca nedovedite și a reținut, în consecință, culpa sa concurentă.

Raționamentul instanței pleacă de la o premisă contradictorie, deoarece, pe de-o parte, instanța admite că B. și-a încălcat obligația informării sale cu privire la consecințele testului asupra echipamentelor IT, iar, pe de altă parte, realizează o dihotomie între fapta ilicită a B. și consecințele acestei fapte ilicite, consecințe pe care le impută recurentei.

Este contradictorie și teza instanței, conform căreia B. nu a informat recurenta cu privire la consecințele pe care testarea le poate avea asupra echipamentelor IT, însă recurenta avea obligația de a menține sistemele de plăți în funcțiune continuă și neîntreruptă, indiferent de condiții. Recurenta deține un sistem de back-up, configurat la standardele pieței, iar cum obligația de informare nu a fost respectată, devine evident că aceasta nu avea cum să ia măsuri de precauție suplimentare față de cele standard.

În concret, a susținut recurenta, în ceea ce privește sistemul de back-up, instanța trebuia să țină cont de mai multe aspecte, enumerate în cuprinsul cererii formulate.

Recurenta a susținut că sistemul său de back-up exista și era funcțional la data producerii incidentului, fiind corespunzător standardelor din domeniu. Faptul că sistemul de back-up nu a preluat imediat susținerea sistemelor/aplicațiilor informatice este consecința directă a faptei B..

În concluzie, instanța avea obligația de a analiza întregul lanț cauzal, ce confirmă că B. este cea care a pus recurenta în imposibilitatea respectării obligației legale de a asigura continuitatea sistemului.

A mai susținut recurenta că există o serie de argumente invocate de aceasta pe care instanța nu le-a analizat absolut deloc și de care nu a ținut cont în pronunțarea soluției, fapt ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii; argumente care au fost redate în cuprinsul prezentei cereri de recurs.

Într-o altă critică, recurenta a susținut că raționamentul instanței încalcă regulile privind prejudiciul în cadrul răspunderii contractuale - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, maniera în care instanța abordează prezenta speță se dovedește mult prea simplistă, ajungând să facă o separare de neînțeles între prejudiciul reprezentat de înlocuirea hard disk-urilor distruse, cu privire la care reține răspunderea contractuală a B. și prejudiciul reprezentat de nefuncționarea serviciilor și aplicațiilor IT (adică consecința directă a faptei B.), cu privire ta care reține răspunderea recurentei.

Instanța nu poate face o distincție între fapta de distrugere a hard disk-urilor și căderea sistemului IT - consecința distrugerii hard-disk-urilor, întrucât ar acredita teza că hard disk-ul este o simplă piesă de mobilă sau un obiect inapt de a produce consecințe cu privire la sistemul și aplicațiile IT ale băncii. O astfel de optică denotă o înțelegere greșită a naturii hard disk-urilor și rolul respectivului echipament IT în sensul de susținere a aplicațiilor băncii și sistemului IT.

Dihotomia realizată de instanță între cele două categorii de prejudicii încalcă regulile răspunderii contractuale și, mai ales, regulile privind prejudiciul prevăzute de art. 1531 și următoarele din C. civ.

Este fără dubiu că orice profesionist ar fi putut anticipa că o daună cauzată echipamentelor fizice din site-ul principal de date al A. era susceptibilă să provoace o afectare a serviciilor/sistemelor IT puse la dispoziția clienților băncii prin acea locație. La fel de firească este posibilitatea de anticipare a faptului că o nefuncționare a unor sau chiar a tuturor sistemelor/aplicațiilor băncii se repercutează asupra operațiunilor realizate de clienții săi. Faptul că un profesionist ca B. nu a fost în măsură să anticipeze un pericol și nu a informat banca, deși trebuia și putea să o facă, subliniază caracterul culpabil al faptei.

În concluzie, raționamentul instanței este disjuns în mod complet eronat, întrucât nu explorează întreg prejudiciul produs prin faptele ilicite ale B. privind proiectarea și testarea sistemului de prevenire a incendiilor. Hard disk-urile nu sunt simple piese de mobilă, ci susțin sistemele IT și aplicațiile bancare. Dacă instanța a reținut că B. răspunde pentru nefuncționarea celor 118 hard disk-uri și distrugerea totală a celor 19 hard disk-uri, înseamnă că trebuie să răspundă și pentru consecințele acestei fapte - căderea serviciilor IT și aplicațiilor bancare, ceea ce a condus la suportarea de către recurentă a altor prejudicii, ce, de asemenea, cad în sarcina B..

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, anularea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ce nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, respingerea apărărilor formulate de partea adversă, precum și obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 4 februarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut, în esență, că se impune respingerea excepției nulității recursului și acordarea unui termen în ședință publică pentru dezbaterea acestuia, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 20 mai 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În concret, criticile prin care se afirmă, în sinteză, că instanța a respins ca nedovedite susținerile sale privind maniera de funcționare a sistemului de back-up și modalitatea în care incidentul cauzat de fapta pârâtei a afectat funcționarea atât a sistemului principal, cât și a celui de back-up, inclusiv acelea prin care se arată că instanța a încălcat principiile generale de procedură civilă, întrucât face abstracție de probatoriul/actele procesuale deja aflate la dosarul cauzei, respectiv prin care se relevă o eventuală nelămurire a instanței în privința explicațiilor tehnice și neluarea în considerarea a Notificării emise de D., precum și pretinsa culpă comună, sunt critici de netemeinicie, câtă vreme aduc în discuție chestiuni privind funcționarea unor sisteme tehnice și nemulțumirea recurentei cu privire la maniera de apreciere a probatoriului și a situației de fapt.

Recurenta tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, așa cum, în realitate, dorește să impună recurenta prin aducerea în dezbatere a chestiunilor legate de configurația sistemelor, de modul cum funcționează acestea și de aprecierea probatoriului.

Nici criticile recurentei, subsumate de aceasta ar. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care se face referire la aplicarea greșită și contradictorie a art. 1534 C. civ. și la confuzia ipotezei culpei comune cu o cauză exoneratoare de răspundere (pentru pârâtă), precum și cele referitoare la neaprofundarea tezei culpei comune, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, fiind aspecte de netemeinicie care au în vedere probele administrate, respectiv situația de fapt, care nu pot fi analizate în recurs, date fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Tot critici de netemeinicie sunt și trimiterile pe care recurenta le face cu privire la neanalizarea explicațiilor sale privind nefuncționarea sistemului de back-up, respectiv că această consecință este deopotrivă imputabilă pârâtei, întrucât presupusa neexaminare a argumentelor invocate de către reclamantă în faza apelului aduce în dezbatere reconsiderarea situației de fapt.

Înalta Curte reține că, deși se invocă anumite dispoziții legale, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel și la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului, în pofida faptului că, așa cum s-a arătat, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, instanța de apel fiind suverană sub aspectul aprecierii pertinenței, concludenței și utilității probelor.

Ceea ce invocă recurenta este de fapt o nemotivare, o contradictorialitate, determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile formulate nu susțin aceste afirmații, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Astfel, toate afirmațiile recurentei aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a unor probe în modul dorit de aceasta, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea probelor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, recurenta criticând decizia atacată din perspectiva încălcării unor norme de drept procesual, a nemotivării, a unei motivări contradictorii, precum și din perspectiva greșitei aplicări a legii raportat la probele administrate și la situația de fapt.

Susținerile recurentei se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de concluzia la care a ajuns instanța de apel prin administrarea probatoriilor și configurarea situației de fapt.

Înalta Curte reține că deși recurenta invocă o pretinsă lipsă de motivare în privința hotărârii recurate, respectiv ipoteza existenței unor motive contradictorii, în cuprinsul cererii formulate, nu au fost relevate argumente care să susțină aceste ipoteze și nici în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii, evidențiindu-se doar chestiuni de netemeinicie.

Trebuie reiterat că recurenta este nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de apel prin aprecierea probatoriilor, respectiv de modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

Dincolo de faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv, se reține că, în speță, criticile recurentei nu susțin nemotivarea sau contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de situația de fapt reținută de către instanța de apel și de modalitatea de apreciere a utilității probelor.

Critica prin care se susține că instanța aplică greșit prevederile art. 1350 C. civ., asimilând răspunderea administrativă a sa față de BNR cu răspunderea contractuală a pârâtei față de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, în condițiile în care în argumentarea acestei afirmații recurenta arată, în esență, că instanța dă o relevanță probatorie absolută Ordinului B.N.R. și echivalează greșit acest ordin cu un act de constatare a unei fapte ilicite proprii a sa.

Recurenta este nemulțumită astfel de faptul că instanța valorifică din punct de vedere probator conținutul acestui ordin, reproșând instanței de apel modul de apreciere a probei, respectiv pertinența și concludența acesteia.

În egală măsură, întrucât stabilirea prejudiciului se face în funcție de probatoriul administrat, criticile prin care recurenta a susținut, în esență, că raționamentul instanței încalcă regulile privind prejudiciul în cadrul răspunderii contractuale sunt tot aspecte de netemeinicie, câtă vreme vizează situația de fapt reținută de instanța de apel, în raport de dovezile administrate, asupra cărora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În alți termeni, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 6, art. 13 și art. 22 C. proc. civ., art. 1534 C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1531 și următoarele din C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză; de asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Așadar, cum, în argumentarea cererii formulate, recurenta face o serie de aprecieri asupra unor elemente factuale și probatorii, asupra mecanismului producerii evenimentului în discuție, procedând, practic, la reluarea unor chestiuni de netemeinicie susținute în fazele procesuale anterioare, instanța supremă nu identifică nicio critică de nelegalitate susceptibilă a fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A.-SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 940 din 7 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A.-SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 940 din 7 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2025.