ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2394/2019

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 13 februarie 2017 reclamanta A.-Sucursala București a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei B. la plata sumelor de 33.807,14 EUR și 248.361,46 RON reprezentând prejudiciul cauzat A. ca urmare a culpei în executarea obligațiilor asumate prin Contractului de furnizare servicii nr. PRC/A./144 din data de 24 noiembrie 2015, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270 și urm, art. 1.350, 1549, 1553 și următoarele din C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 3179 din 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei A. Sucursala București și s-a anulat cererea formulată de reclamanta A. - Sucursala București, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., având ca obiect pretenții, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta A. - Sucursala București, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic de dosar nr. x/2017, prin care a solicitat anularea hotărârii, respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării fondului pretențiilor.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin Decizia civilă nr. 1528 din 27 iunie 2018 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. Sucursala București, împotriva Sentinței civile nr. 3179 din 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. B. S.R.L.; a anulat sentința atacată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Împotriva Deciziei nr. 1528 din 27 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă pârâtă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține lipsa de motivare evidentă a deciziei recurată.

Se reproșează instanței că instanța a preluat în motivare fără o judecată proprie motivele de apel formulate de reclamantă, fără a examina apărările pârâtei.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la mandatul reprezentanților autorizați și mandatul sucursalei. Astfel, instanța de apel ajunge la două concluzii contradictorii, pe de o parte face vorbire despre mandatul reprezentanților legali ai sucursalei societății mamă care în viziunea instanței include și puteri procesuale, iar pe de altă parte face vorbire despre mandatul acordat sucursalei de societatea mamă.

În cauză, sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică și fără folosirea drepturilor civile, prin urmare nu se poate obliga la nicio prestație față de altă parte. Mai mult, instanța a avut în vedere că art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede că sucursala nu are personalitate juridică. Cu toate acestea, instanța îi atribuie sucursalei în raport cu societatea mamă calitatea de mandatar, iar față de reprezentanții săi legali calitatea de mandant.

Sub aspectul criticii privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, constând în aplicarea greșită a excepției prevăzută de art. 56 alin. (2) necorelat cu art. 110 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că lipsa calității procesuale este o cauză de nulitate necondiționată în sensul art. 176 C. proc. civ.

Entitățile fără personalitate juridică care prin excepție de la regula generală stabilită prin art. 56 alin. (1) C. proc. civ. pot sta în judecată sunt structuri asociative alcătuite din membrii. Aceste forme de asociere sunt considerate structuri independente. Sucursala nu poate intra în această definiție, nefiind alcătuită din membrii reuniți într-o structură asociativă, ci un dezmembrământ fără personalitate juridică a societății de care aparține.

În consecință, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a procedat în mod corect constatând că sucursala nu are personalitate juridică, pronunțând o soluție pe baza unei corecte interpretări a legii. Instanța de apel a schimbat sentința fondului pe baza unei interpretări incomplete a textelor aplicabile, fără a evoca în vreun fel textul art. 110 C. proc. civ. și extinzând în mod nelegal sfera excepțiilor prevăzute de art. 56 alin. (2) C. proc. civ. în privința sucursalei, cu consecința validării unei cereri introductive nule condiționat.

Ultima critică este reprezentată de aplicarea greșită a textelor de lege invocate în cauză, art. 4 alin. (1) pct. 17 din Regulamentul EU nr. 575/2013.

Textul de lege aplicabil în cauză limitează sucursala la un rol contractual, fără implicare procesuală, iar instanța nu a luat în considerare acest aspect, prin motivarea dată revine la reglementarea anterioară a art. 7 alin. (31) din O.U.G. nr. 99/2006 ce permitea sucursalelor să efectueze în mod direct toate sau unele dintre activitățile unei instituții de credit. Instanța în mod greșit a dat efect actelor constitutive ale intimatei, acte care sunt încheiate și înregistrate înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 575/2013.

Instanța de apel trebuia să interpreteze actele constitutive și celelalte înscrisuri depuse în susținerea apelului prin prisma textului de lege aplicabil, nu prin extensie la o reglementare ce nu mai este în vigoare.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părților la 14 februarie 2019.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 26 septembrie 2019, în unanimitate, a fost admis în principiu recursul potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat o pretinsă nemotivare a instanței de apel, întrucât au fost înlăturate nemotivat apărările sale.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Se constată că a fost respectată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, susținerile părților fiind examinate de către instanță, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, respectiv în cuprinsul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Însușirea de către instanță a tezei expuse în sprijinul poziției sale procesuale de către una dintre părți nu este de natură prin ea însăși să conducă la concluzia lipsei motivării, câtă vreme hotărârea judecătorească cuprinde elementele menționate la art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Nu se poate reține teza că instanța de apel ar fi omis să analizeze fiecare din apărările invocate de pârâtă, câtă vreme instanța are posibilitatea de a răspunde grupat argumentelor invocate de către părți, nefiind obligată a răspunde tuturor argumentelor invocate dată fiind complexitatea litigiului, cerința esențială fiind ca instanța să fi examinat în mod real apărările anterior menționate.

Din considerentele expuse de către instanța de apel rezultă care sunt argumentele ce au stat la baza pronunțării hotărârii sub acest aspect, pentru care a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Susținerile prin care pârâta susține că instanța nu a motivat soluția de înlăturare a apărărilor întemeiate pe dispozițiile art. 110 C. proc. civ. și art. 2009 C. civ. se constată că nu au fost invocate în apel prin intermediul întâmpinării. De altfel, aceste apărări nu au fost invocate nici în cadrul judecății fondului cauzei, astfel încât nu puteau forma obiect de analiză în apel.

Raportat la cele reținute, susținerea recurentei-pârâtă vizând nelegalitatea deciziei atacate și invocarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apare ca nefondată.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut existența motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii, raportat la mandatul reprezentanților autorizați și mandatul sucursalei.

Din argumentarea criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, se constată că acestea se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 2009 C. civ., care nu au fost invocate în cadrul fondului sau apelului.

În consecință, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2) raportat la art. 494 alin. (1) C. proc. civ., incidența dispozițiilor art. 2009 C. civ. nu poate fi analizată direct în recurs.

Considerentele instanței de apel în sensul că reclamanta este o entitate fără personalitate juridică, dar căreia i-a fost acordată autonomie și independență în realizarea obiectului de activitate sunt greșite. Reprezentanții legali sunt mandatați de societatea-mamă să execute toate operațiunile și actele juridice în numele Sucursalei. În temeiul mandatului acordat, Sucursala încheie în nume propriu, toate actele juridice prin care își asumă drepturi și obligații în relația cu terțe persoane, inclusiv acționarea în instanță în calitate de reclamant pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă aduce critici deciziei recurate în raport de aplicarea greșită a excepției prevăzută de art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

În esență se arată că Sucursala nu poate intra în excepția prevăzută de art. 56 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu este alcătuită din membrii reuniți într-o structură asociativă, conform definiției oferită de art. 110 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 nu sunt în contradicție cu dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă fiind o entitate fără personalitate juridică.

Excepția reglementată de art. 56 alin. (2) C. proc. civ. se referă la entitățile fără personalitate juridică dar care sunt constituie potrivit legii.

Este de observat că reclamanta beneficiază de autonomie atât la nivel funcțional, cât și decizional, putând să desfășoare activitățile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. a) - n) din O.U.G. nr. 99/2006, motiv pentru care se înscrie în excepția reglementată de art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și beneficiază de capacitate procesuală de folosință.

De altfel, dispozițiile art. 110 C. proc. civ. nu contrazic argumentele sus evocate, acestea reprezentând norme de competență teritorială, pentru determinarea instanței competente ratione materiae pentru soluționarea unei anumite cereri.

Se mai invocă nelegalitatea și aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) pct. 17 din Regulamentul EU nr. 575/2013.

Critica este neîntemeiată în raport de natura juridică a normei invocată, aceasta fiind una supletivă, de la care părțile pot deroga. Cu alte cuvinte, părțile pot să deroge de la definiția dată sucursalei prin textul de lege evocat, putând să acorde independență sucursalei.

Reclamanta beneficiază de autonomie la nivel funcțional și decizional, cât și la nivelul răspunderii pentru îndeplinirea obligațiilor asumate și a cerințelor impuse de lege, astfel încât afirmația recurentei-pârâte potrivit căreia acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar reprezintă o operațiune ce nu are legătură cu obiectul de activitate al societății mamă este neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1528 din 27 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1528 din 27 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. - Sucursala București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 decembrie 2019.

GGC - MM