ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1977/2019

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 07.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contraictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., a solicitat instanței să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 631.491,32 RON, reprezentând prejudiciu rezultat din neexecutarea conformă a contractului de prestări servicii în domeniul financiar-contabil nr. 1131/05.08.2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2034/2017 din 24 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă excepția prescripției, ca neîntemeiată. A fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 441.354,2 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și cu intimatul-pârât C., împotriva încheierii din 12.04.2017, ca nefondat. A fost respins apelul pârâtei B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. și cu intimatul-pârât C., formulat împotriva sentinței civile nr. 2034/2017 din 24 mai 2017, ca nefondat. A fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 2034/2017 din 24 mai 2017, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., ca neîntemeiată. A fost admisă în parte acțiunea împotriva pârâtului C., în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 441.354,20 RON despăgubiri civile în locul pârâtei B. S.R.L. și în măsura în care suma menționată mai sus nu este plătită de către pârâta B. S.R.L. A fost menținută în rest sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, pârâții au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de pârâtul C. sunt, în esență, următoarele:

Decizia pronunțată de către instanță de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) și, de asemenea, aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.).

Instanța de apel a reținut faptul că, în considerarea dispozițiilor O.G. nr. 65/1994, având în vedere faptul că pârâtul C. are calitatea de expert contabil și asociat unic al societății pârâte, a devenit, în acest mod, parte a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva dispozițiilor art. 36 teza I din C. proc. civ.

Potrivit recurentului, O.G. nr. 65/1994 cuprinde doar condițiile pentru autorizarea unei societăți care își desfășoară activitatea în domeniul contabilității - actul normativ în discuție nu extinde răspunderea asociaților unei astfel de societăți, rămânând aplicabile prevederile generale în materia răspunderii asociaților și administratorilor pentru obligațiile societății. Regula este aceea că asociații și administratorii unei societăți răspund doar în limita aportului lor la capitalul social (conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990), cazurile în care răspunderea acestora este extinsă fiind expres și limitativ prevăzute de lege. Or, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare astfel încât, în absența unui text de lege expres, nu se poate concluziona că asociatul unei societăți autorizate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 65/1994 răspunde nelimitat pentru obligațiile societății.

Conform art. 36 teza I din C. proc. civ., invocat de către instanța de apel, calitatea procesuală pasivă rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Or, raportul litigios ce face obiectul prezentului dosar este derivat dintr-un raport contractual, raport contractual unde calitatea de părți o au doar societatea pârâtă B. S.R.L. și societatea reclamantă A. S.R.L. Simpla calitate a pârâtului, de asociat unic și administrator al societății B. S.R.L. nu este de natură să determine calitatea acestuia de parte în raportul dedus judecății, neexistând nicio prevedere legală sau contractuală în acest sens.

Instanța de apel a reținut faptul că răspunderea pârâtului față de reclamantă este o răspundere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și nu contractuală și, în măsura în care societatea B. S.R.L. nu își îndeplinește obligațiile stabilite în sarcina sa față de reclamantă, poate interveni răspunderea subsidiară a pârâtului, în raport cu societatea al cărei asociat unic este acesta.

Soluția instanței de apel nu cuprinde sub nicio formă motivele pe care aceasta se întemeiază - nici motivele de fapt și nici motivele de drept, nu se explică în niciun mod rațiunea pentru care s-a ajuns la concluzia că pârâtul răspunde față de reclamantă în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cu atât mai mult cu cât acțiunea reclamantei este întemeiată exclusiv pe răspunderea contractuală, instanța de apel creând și o instituție juridică nouă: răspunderea delictuală subsidiară.

Conform prevederilor legale, răspunderea delictuală poate fi doar principală sau solidară, neexistând noțiunea de răspundere subsidiară - răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere principală sau, în situația în care fapta este săvârșită de mai multe persoane, acestea răspund în solidar față de persoana vătămată, neexistând principiul răspunderii subsidiare.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, conform raportului de inspecție fiscală depus la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a fost sancționată doar pentru nereguli constatate în contabilitatea aferentă anului 2009, ceea ce înseamnă că, începând cu anul 2010 aceasta a întocmit și înregistrat în mod corect documentele de evidență fiscală. Acest fapt presupune că intimata-reclamantă a sesizat pretinsele nereguli aferente anului 2009 și, implicit, pretinsa faptă ilicită imputată recurentei-pârâte. Pe cale de consecință, intimata-reclamantă ar fi trebuit să procedeze la acel moment la rectificarea erorilor aferente anului 2009, situație în care aceasta ar fi fost obligată la un cuantum mai mic al penalităților aferente obligațiilor fiscale stabilite în mod suplimentar în sarcina sa, la acel moment intimata-reclamantă putând să cunoască paguba cauzată.

Ținând cont de faptul că prima Declarația 300 privind T.V.A., aferentă anului 2010, a fost depusă la data de 25.02.2010 (declarația aferentă lunii ianuarie 2010), acesta trebuie considerat momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 25.02.2013.

Prin cererea de apel și, ulterior, la termenul de judecată ce a avut loc la data de 09.02.2018, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat administrarea suplimentară a unor probe, instanța de apel apreciind însă, cu nerespectarea principiului aflării adevărului, că nu este necesară administrarea unor probe suplimentare. Practic, atât prima instanță, cât și instanța de apel și-au întemeiat soluția exclusiv pe raportul de inspecție fiscală prezentat de către intimata-reclamantă, în condițiile în care acest raport conținea mai multe neconcordanțe și neclarități, nefiind concludent nici în ceea ce privește cauzele ce au determinat obligațiile fiscale suplimentare în sarcina intimatei-reclamante, nici în ceea ce privește persoanele vinovate.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, intimata-reclamantă nu a făcut dovada culpei recurentei-pârâte în îndeplinirea obligațiilor derivate din contractul de prestări servicii în domeniul financiar-contabil nr. 1131/05.08.2005, această culpă nerezultând din raportul de inspecție fiscală și nici din celelalte documente depuse de către intimata-reclamantă.

Instanța de apel nu a motivat de unde rezultă concluzia că obligațiile fiscale suplimentare au fost stabilite urmare a întocmirii eronate a declarațiilor de T.V.A., în condițiile în care raportul de inspecție fiscală nu cuprinde mențiuni în acest sens, fiind posibil ca sumele de plată suplimentare să fie generate și de alte cauze.

Neregulile financiar-contabile existente în contabilitatea intimatei-reclamante, raportat la anul 2009, puteau fi stabilite numai prin intermediul unei expertize contabile judiciare.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut în mod greșit faptul că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta nu a întocmit în mod corespunzător facturile fiscale, întrucât este vorba de acte ce emană de la intimata-reclamantă, acte care nu sunt în posesia pârâtei. Astfel, pârâta s-a aflat în imposibilitate de a face o astfel de probă, neavând acces la documentele aferente, documente pe care intimata-reclamantă ar fi trebuit să le depună la dosarul cauzei. Deși a solicitat administrarea acestei probe, instanța de apel a apreciat că prezentarea lor nu este necesară, dar, în același timp, în considerentele deciziei contestate a reținut faptul că pârâta S.C. B. S.R.L. nu a făcut dovada întocmirii eronate a acestor facturi.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut, cu aplicarea greșită a legii, că pârâta, dacă a considerat că raportul de inspecție fiscală conține date nereale, ar fi trebuit să conteste acest raport. Or, singura în măsură să conteste raportul era intimata-reclamantă, din punct de vedere procedural pârâta neavând calitate procesuală activă într-un astfel de litigiu.

Instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei în ceea ce privește culpa comună pentru obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante, fără indicarea motivelor pe care se sprijină această soluție, răspunderea revenind, în egală măsură, administratorului statutar al reclamantei de la acea dată (cel care răspunde de organizarea evidenței contabile, conform prevederilor Legii nr. 31/1990 și conform prevederilor Legii nr. 82/1991).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 5 decembrie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurentul C. a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 18 septembrie 2019, s-a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., invocată de intimată prin întâmpinare, au fost admise în principiu recursurile de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 6 noiembrie 2019.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentul-pârât C. este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reține că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., a solicitat instanței să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 631.491,32 RON, reprezentând prejudiciu rezultat din neexecutarea conformă a contractului de prestări servicii în domeniul financiar-contabil nr. 1131/05.08.2008, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 962, art. 969, art. 970, art. 1073 și următoarele din C. civ. de la 1864 și art. 42 Codul comercial, precum și pe dispozițiile art. 148 și urm. și art. 194 C. proc. civ.

De asemenea, prin concluziile exprimate în fața instanței de recurs, intimata-reclamantă D. S.R.L., prin avocat, a aprecizat că răspunderea este una de natură contractuală, la care se adaugă dispozițiile O.G. nr. 65/1994.

Prin decizia recurată, curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât C., reținând că răspunderea acestuia față de reclamantă este o răspundere civilă delictuală și nu contractuală și că aceasta are caracter subsidiar în raport cu pârâta B. S.R.L.

Se impune a se preciza că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt sevanda, consfințit de prevederile art. 969 C. civ., iar din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acestei legi, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Prin urmare, răspunderea contractuală impune obligația debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Mai mult decât atât, nu se poate crea confuzie între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, întrucât în situația în care obligația încălcată nu își are izvorul în contract se angajează răspunderea civilă delictuală. Dar, pentru ca încălcarea obligației să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită. Mai mult decât atât, cele două tipuri de răspundere civilă nu pot fi cumulate.

Prin urmare, instanța are obligația de a statua numai asupra a ceea ce părțile au dedus judecății, fără a putea depăși, cu excepțiile prevăzute de lege, cadrul procesual stabilit de acestea, motiv pentru care instanța de apel va soluționa calea de atac cu care a fost învestită, în limitele fixate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Având în vedere că sunt fondate criticile recurentului-pârât, care atrag incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecința casării integrale a hotărârii, în cauză, nu se mai impune analizarea celorlalte argumente și critici invocate de către recurentul-pârât C. și, pe cale de consecință, nici motivele de recurs invocate de către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia civilă nr. 430/2018 din 23 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.