ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1015/2019

Asupra cererilor de recurs de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2010, reclamanta A. SA - Sucursala Unirii, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., revocarea tranzacției încheiate între pârâți în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Sectorului 1 București și instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor imobile care fac obiectul tranzacției.

La data de 29 octombrie 2010 reclamanta a precizat valoarea tranzacției a cărei revocare a solicitat-o, ca fiind de 180.000 de RON.

La data de 1 noiembrie 2010, pârâta C. a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1, București, învederând că prezenta cauză are natură comercială și că tranzacția vizează un număr de 11 imobile, care au o valoare mai mare de 100.000 RON.

La data de 24 ianuarie 2011, reclamanta a precizat valoarea estimativă a tranzacției a cărei revocare o solicită ca fiind de 1.173.600 RON, considerând că este competent Tribunalul București, secția civilă, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1324 din 25 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2010, ca urmare a admiterii excepției de necompetență, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 28 martie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2011.

La data de 29 septembrie 2011, reclamanta a formulat cerere precizatoare și completatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței de judecată, ca pe calea acțiunii revocatorii, să se dispună: anularea/revocarea tranzacției transpuse în dispozitivul Sentinței civile nr. 6594 din 7 aprilie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/2010, având ca obiect divorț și partaj bunuri comune, încheiată între foștii soți, B. și C., cu privire la sistarea comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, prin atribuirea în întregime a tuturor bunurilor imobile către pârâta C., contra unei sulte în suma de 90.000 RON către pârâtul B.; anularea hotărârii de expedient, respectiv a Sentinței civile nr. 6594 din 7 aprilie 2010 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2010, ca urmare a anulării/revocării tranzacției; anularea actelor subsecvente, respectiv Contractul de donație autentificat sub nr. x din 23 decembrie 2010 de Biroul Notarului Public D. cu privire la imobilul situat în București, Strada x nr. 5, identificat sub nr. cadastral x, înscris în CF nr. x București sector 1 și Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 noiembrie 2010 de Biroul Notarului Public E., cu privire la imobilul situat în București sector 4, Strada x nr. 5, apartament 49, identificat cadastral sub nr. 8075/1; 1; 9; 49, înscris în CF x a localității București Sector 4, ca urmare a anularii/revocării tranzacției încheiate între foștii soți, B. și C.; restabilirea situației de carte funciară anterioare tranzacției revocate/anulate; instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor imobile care fac obiectul tranzacției sus menționate cu înscrierea acestuia în cartea funciara a fiecăruia dintre imobile; obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

În ședința publică din data de 1 februarie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția tardivității formulării cererii precizatoare și completatoare, inclusiv referitor la introducerea în cauză, în calitate de pârâți a lui F., respectiv G. și H., prin reprezentantul lor legal, C.

I. SA, în temeiul art. 49 și următoarele din C. proc. civ., a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei F., solicitând admiterea cererii de intervenție și pe fond, respingerea acțiunii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată și completată.

Prin Sentința civilă nr. 1188 din 19 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA Cluj - Sucursala Unirii București, a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta I. SA în sprijinul pârâtei F., a obligat reclamanta la plata către B. a sumei în cuantum de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta F.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta, invocând calitatea sa de creditor în temeiul Contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare nr. 3611 din 21 decembrie 2007, prin care a acordat un credit în valoare de 2.640.000 Euro către SC J. SRL, garantat, între altele, prin biletul la ordin emis de societate și avalizat de pârâtul B., urmărește inopozabilitatea tranzacției încheiate între pârâții C. și B. consfințite prin Sentința civilă nr. 6594/07 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Sectorului 1 București, respectiv anularea actelor subsecvente încheiate de C.

Tribunalul a constatat că, urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț a K., s-a consfințit tranzacția prezentată de pârâții din prezenta cauză, C. și B., bunurile comune, reprezentate de imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 152,107 mp și construcția edificată pe acest teren în suprafață desfășurată de 230,20 mp, apartamentul nr. x, situat în București, str. x, compus din două camere de locuit și dependințe, Locul de parcare nr. 60 din București, str. x, subsol 2, apartamentul nr. x, situat în București, Sos. x, compus din 2 (două) camere de locuit și dependințe, împreună cu cota indiviză corespunzătoare din părțile și dependințele comune, terenul în suprafață de 1.000 mp, ce reprezintă parcela A323/56, liber de construcții, situat în intravilanul localității Costinești, județul Constanța, Lotul nr. x, teren curți-construcții, în suprafața de 458 mp, situat în intravilanul orașului Bușteni, județul Prahova și construcția locuință P+M situată pe acesta, Lotul nr. x, teren curți-construcții, în suprafața de 395 mp, situat în intravilanul orașului Bușteni, județul Prahova, și construcția locuință P+M situată pe acesta, lotul nr. x teren curți-construcții, în suprafață de 395 mp, situat în intravilanul orașului Bușteni, județul Prahova și construcția locuință P+M situată pe acesta, Lotul nr. x, teren curți-construcții, în suprafața de 446 mp, situat în intravilanul orașului Bușteni, județul Prahova și construcția locuință P+M situată pe acesta, Lotul nr. x, teren curți-construcții, în suprafața de 325 mp, situat în intravilanul orașului Bușteni, județul Prahova, imobilul situat în intravilanul orașului Predeal, județul Brașov, înscris în CF x Râșnov, lotul cu nr. topo x, y, totul supra z, teren în suprafața de 949 mp, împreuna cu cota de 3,86 % din terenul - drum de acces comun, în suprafața totală de 912 mp, lotul cu nr. topo x, y, totul supra 1/3 și cota de 45,35% din terenul - drum de acces, în suprafața totală de 275 mp, lotul cu nr. topo x, y, totul supra t, revenind în exclusivitate pârâtei C., căreia i-a revenit și obligația achitării unei sulte, în cuantum de 90.000 de RON, pârâtului B., integral, în termen de 30 de zile de la data semnării tranzacției.

Tribunalul a reținut că prima condiție, aceea a certitudinii, lichidității și exigibilității creanței anterioare actului atacat, este îndeplinită în cauză. Creanța creditoarei reclamante rezultând din contractul în discuție și biletul la ordin, învestit cu formulă executorie în data de 28 decembrie 2009, îndeplinește condițiile arătate, executarea silită în temeiul acestor titluri presupunând verificarea condițiilor expuse. Totodată, această creanță îndeplinește condiția de a fi anterioară consfințirii tranzacției încheiate de pârâții C. și B., în data de 7 aprilie 2010, contractul menționat fiind încheiat în anul 2007 iar biletul la ordin fiind emis în același an.

Tribunalul a considerat că nu este îndeplinită condiția ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, constând în aceea că, prin actul pe care îl atacă, debitorul și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate. În această privință, Tribunalul a observat că, prin ansamblul materialului probator administrat în prezenta cauză, reclamanta nu a probat existența unei legături de cauzalitate între încheierea tranzacției și prejudiciul invocat ca urmare a imposibilității de continuare a executării silite a contractului, respectiv biletului la ordin.

Tribunalul a constatat că reclamanta a susținut că un indiciu al creării stării de insolvabilitate a debitorului său, este împrejurarea că acesta a cunoscut că urma să se înceapă demersurile de executare silită, fiind anterior somat în mod repetat. Din probele administrate în cauză a rezultat că cererea de executare silită vizând titlurile executorii reprezentate de contract și biletul la ordin și pe debitorul B. are ca dată de ieșire 9 aprilie 2010, așadar la 2 zile după pronunțarea sentinței civile care a consfințit înțelegerea părților pronunțată în data de 7 aprilie 2010. În această situație, tribunalul a considerat că nu se poate susține că pârâtul B. a intenționat să se protejeze de o eventuală urmărire silită a creanței acestuia, cât timp actul prezentat de acești pârâți spre consfințire instanței de judecată a fost încheiat anterior momentului demarării executării silite.

Tribunalul a reținut că în cauză nu s-a probat aspectul că, la acel moment, al partajării imobilelor aparținând foștilor K., situația activului debitorului reclamantei, pârâtul B., se limita la existența în patrimoniul acestuia a dreptului codevălmaș asupra acestor bunuri imobile. În acest sens, s-a constatat că, din probatoriul administrat în cauză, constând în interogatoriile luate acestor doi pârâți, a rezultat că pârâtul B. deținea și alte bunuri, de mare valoare, care au fost avute în vedere la concesiile reciproce care au condus la încheierea tranzacției în forma în care a fost consfințită, aspecte confirmate și prin depozițiile martorilor L. și M., persoane din anturajul apropiat al părților. La dosar sunt atașate și declarații de avere date la nivelul anilor 2007 și 2008 în care se regăsesc astfel de bunuri și valoarea estimată.

Tribunalul a constatat că nici condiția existenței fraudei din partea acestuia nu este îndeplinită în cauză, pentru că, și dacă nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenției de a-l păgubi pe creditor, prin acest act juridic pârâtului B. i-a revenit o sultă în cuantum de 90.000 de RON, încheierea tranzacției de către pârâții C. și B., foști soți, neputând semnifica o astfel de atitudine.

Tribunalul a considerat că reclamanta nu a probat complicitatea la fraudă a terțului, respectiv faptul că pârâta C. a cunoscut faptul că, prin încheierea tranzacției în discuție, debitorul reclamantei, fostul său soț, devine insolvabil.

Tribunalul a constatat că unul dintre bunuri a fost înstrăinat de către pârâta C. către pârâta F., iar altul donat, situație în care reclamantei îi incumba obligația de a proba atât frauda dobânditorului, cât și a subdobânditorului, aspecte care nu pot fi reținute ca dovedite. S-a avut în vedere sub acest aspect și răspunsul dat de către reclamantă la întrebarea nr. 1 din interogatoriul luat acesteia la propunerea pârâtei F., în sensul că nu a fost notat litigiul cu privire la imobilul în speță nici la momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și nici la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 noiembrie 2010.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta A. SA și pârâta F.

Prin Decizia civilă nr. 641A/2018 din 29 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au fost admise apelurile declarate de apelanta A. SA, de apelanta pârâtă F., împotriva Sentinței civile nr. 1188 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata intervenientă I. SA intimați pârâți B. și C., G. prin reprezentant legal C., și H. prin reprezentant legal C. și intimata reclamantă A. SA Cluj - Sucursala Unirii București. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea. S-a constatat inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de tranzacție încheiat la data de 7 aprilie 2010 consfințit prin hotărârea de expedient reprezentată de Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 a Judecătoriei Sector 1 București. Au fost respinse restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 13.347 RON reprezentând cheltuieli de judecată. A fost înlăturată obligația reclamantei de a plăti pârâtului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei F. suma de 3.326,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. A fost obligat intimatul pârât să plătească apelantei reclamante suma de 7.923,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a A. Sucursala Unirea, Curtea a constatat că, prin încheierea din 12 februarie 2018, în faza apelului, s-a tranșat această problemă, în sensul că sucursala nu a stat în nume propriu în instanță ci în calitate de mandatar al societății mamă, astfel încât o nouă susținere având același obiect nu poate fi reanalizată față de caracterul interlocutoriu al încheierii menționate.

Potrivit art. 975 din C. civ., creditorii pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

Prin urmare, acțiunea pauliană sau revocatorie este acea acțiune care se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, prin care un astfel de creditor poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că, prin încheierea actului juridic atacat, debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate.

Din interpretarea textului legal mai sus evocat rezultă că, pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: creditorul să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă și, în principiu, anterioară, actului atacat; actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate; frauda debitorului; terțul contractant să cunoască faptul că, prin încheierea actului atacat, debitorul a devenit insolvabil.

Motivele de apel invocate de apelanta reclamantă privind îndeplinirea în cauză a condițiilor menționate au fost găsite întemeiate. Astfel, actul atacat constă în tranzacția încheiată între pârâții C. și B. consfințită prin Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2010, prin care, urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț, C. și B. au procedat la împărțirea bunurilor comune.

Prin tranzacția menționată, din patrimoniul intimatului pârât B. a ieșit dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor pe care le avea în coproprietate: o casă și teren situat în București, str. x, un apartament situat în București, un apartament situat în București, terenul în suprafață de 1.000 mp situat în intravilanul localității Costinești, județul Constanța, cinci terenuri și construcțiile aflate pe acestea, situate în intravilanul orașului Bușteni, județul Prahova, imobilul situat în intravilanul orașului Predeal, județul Brașov.

Sulta datorată de intimatul-pârât în schimbul acestor imobile a fost stabilită prin acordul părților la suma de 90.000 de RON.

Curtea a constatat că prin această tranzacție au fost împărțite toate bunurile mobile și imobile comune dobândite în timpul căsătoriei, astfel cum s-a consemnat în conținutul tranzacției. Din răspunsurile primite la adresele emise în apel către Direcția de Impozite și Taxe Locale Bușteni, Direcția de Impozite și Taxe Locale Brașov și Direcția de Impozite și Taxe Locale București, sectoarele 1 - 3, 5 și 6, Curtea a reținut că intimatul pârât nu mai deține alte bunuri mobile sau imobile supuse impozitării, singurul imobil deținut fiind cota de 18,75% dintr-un apartament situat în sectorul 4 al municipiului București.

În acest context, prin înstrăinarea prin tranzacție a dreptului de proprietate asupra a trei imobile din București, unul din Costinești, jud. Constanța, cinci din Bușteni, jud. Prahova și unul din Predeal, în schimbul unei sulte de 90.000 RON, valoarea de circulație a acestor imobile, stabilită prin expertiza aflată în volumul VII al dosarului tribunalului, fiind de 4.617.361 RON la data tranzacției, intimatul-pârât și-a creat o stare de insolvabilitate, micșorându-și activul patrimonial.

Aprecierea de ordin subiectiv invocată de intimatul pârât privind contextul în care a avut loc divorțul nu este relevantă pentru că legea nu exceptează actele juridice prin care se înstrăinează drepturi patrimoniale ce implică o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului.

Mai mult, acest caracter subiectiv nu face decât să probeze care a fost, de fapt, intenția sa, acesta având cunoștință de rezultatul păgubitor al actului pentru creditor. Astfel, condiția fraudei debitorului este îndeplinită, acesta dându-și seama că prin încheierea actului și-a creat starea de insolvabilitate, nefiind necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenției.

Condiția existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile este, de asemenea, îndeplinită. Conform art. 379 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.

În speță, în ceea ce privește raporturile dintre apelanta reclamantă și intimatul pârât B., Curtea a constatat că, în raportul de drept substanțial, prima are calitatea de creditoare iar al doilea are calitatea de garant avalist, raporturi rezultând din biletul la ordin emis de societatea împrumutată și avalizat de pârâtul B.

Astfel, A. a încheiat cu SC J. SRL prin reprezentant B., în calitate de asociat, Contractul de credit pentru investiții imobiliare nr. 3611 din 21 decembrie 2007, suma împrumutată fiind de 2.640.000 euro, cu scadența la 20 decembrie 2009.

La încheierea contractului de împrumut a fost încheiat Contractul de garanție reală imobiliară nr. 3611/IPO/01 din 21 decembrie 2007 prin care s-a instituit ipoteca de rang I asupra imobilului constând în teren în suprafață de 15.000 mp situat în Sinaia, str. x fn, zona Poligon, jud. Prahova. De asemenea, în contrat s-a menționat că împrumutul este garantat și prin emiterea unor bilete la ordin în alb cu mențiunea "fără protest". La data de 21 decembrie 2007, societatea împrumutată a emis biletul la ordin pentru suma de 2.792.095 euro, cu scadența la 24 decembrie 2009, avalizat de intimatul B.

Având în vedere natura raporturilor juridice dintre apelanta creditoare și intimatul pârât, apărările acestuia din urmă în sensul că creditoarea nu a efectuat demersuri în vederea vânzării terenului ipotecat, și că abia în anul 2015 a fost formulată acțiune de introducere în faliment a debitoarei J. SRL, nu au fost reținute.

Astfel, conform art. 35 din Legea nr. 58/1934, avalistul este ținut în același mod ca acela pentru care a garantat iar obligația sa este valabilă chiar dacă obligația pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viciu de formă. Prin semnarea biletului la ordin avalistul își asumă obligația de plată în aceleași condiții ca și emitentul, obligându-se el însuși să achite suma din biletul la ordin, dacă la scadență emitentul nu face plata.

Prin urmare, avalistul este ținut în același mod ca și persoana pentru care a garantat, avalul fiind o garanție autonomă prin care avalistul se obligă solidar cu emitentul la plată, deținătorul biletului la ordin având dreptul de a urmări trăgătorul, acceptantul, girantul și avalistul cambiei, individual sau colectiv, fără a fi ținut să observe ordinea în care s-au obligat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 52 din Legea nr. 58/1934.

În cauză, biletul la ordin emis cu titlu de garanție este avalizat de către intimatul pârât, situație în care acesta devine obligat în raportul cambial, față de banca beneficiară, solidar și în același mod ca acela pentru care a garantat. În acest raport juridic, avalistul răspunde pentru datoria întreagă, respectiv nu poate cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului și numai după aceea, dacă nu se va acoperi debitul, să-l urmărească pe el.

Conform reglementării legale arătate, obligația asumată de intimatul pârât este una autonomă și independentă, de sine-stătătoare, situație în care intrarea societății împrumutate în insolvență nu va influența obligația cambială a intimatului pârât. Astfel, apelanta creditoare poate solicita plata întregii sume de bani rezultată din obligația garantată de la oricare dintre persoanele care și-au pus semnătura pe titlul cambial, indiferent de situația juridică a celorlalți debitori în cadrul complexului de obligații cambiale. În acest sens, pct. 207 din Normele-cadru nr. 6/1994 emise de Banca Națională a României, dispune că posesorul se poate îndrepta pe cale legală direct în contra avalistului obligatului principal, fără a mai fi respectată ordinea din dreptul civil, căci obligația acestuia este una autonomă și solidară, astfel încât acțiunea pornită împotriva unuia din obligați nu împiedică urmărirea celorlalți.

Nu a fost reținută nici susținerea intimatului pârât în sensul că nu a cunoscut demararea procedurii de executare silită și că tranzacția este anterioară acestei date, față de împrejurarea că, în calitate de fost administrator al societății și garant avalist, putea anticipa demararea executării silite, context în care a știut că încheierea tranzacției va scoate toate bunurile sale imobile din patrimoniul său și îi va mări starea de insolvabilitate, neavând alte bunuri în patrimoniu care să servească îndestulării creditorului. Susținerea intimatului pârât privind existența unor bunuri mobile constând în timbre de valoare nu a fost reținută, existența acestor bunuri mobile în patrimoniul său la data executării nefiind certă și neexistând vreo dovadă că ar acoperi cuantumul creanței.

Susținerile intimatului pârât privind încălcarea dreptului de proprietate sau a securității circuitului civil nu au fost reținute întrucât normele legale interne și europene care garantează ocrotirea dreptului de proprietate privată și cele privind securitatea circuitului civil nu exclud aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege în cazul încălcării dispozițiilor legale incidente la încheierea unui act juridic.

Condiția complicității la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat este, de asemenea, îndeplinită, intimata pârâtă C. cunoscând că, prin încheierea tranzacției, intimatul pârât, fostul său soț a devenit insolvabil. Prin chiar acțiunea de divorț aceasta a arătat că imobilele care formează obiectul tranzacției au fost dobândite cu o contribuție egală din partea soților, că tranzacția privește toate bunurile mobile și imobile comune dobândite în timpul căsătoriei, și, în acest context, intimatul pârât a consimțit la dobândirea de către fosta soție a tuturor acestor bunuri, în schimbul unei sulte derizorii.

Reținând că în mod greșit prima instanță a considerat că în cauză nu sunt întrunite condițiile admiterii acțiunii pauliene prevăzute de art. 975 din C. civ., văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelanta A. SA împotriva Sentinței civile nr. 1188 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea, a constatat inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de tranzacție încheiat la data de 7 aprilie 2010 consfințit prin hotărârea de expedient reprezentată de Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 a Judecătoriei Sector 1 București.

Capătul de cerere privind anularea hotărârii de expedient, respectiv a Sentinței civile nr. 6594 din 7 aprilie 2010 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2010 a fost găsit neîntemeiat dat fiind faptul că admiterea acțiunii revocatorii produce efecte relative, în privința celorlalți creditori considerându-se actul nu a fost revocat. Astfel, acțiunea revocatorie nu are ca efect desființarea totală sau parțială a actului atacat, ci actul încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului va fi inopozabil acestuia din urmă și valabil între părțile care l-au încheiat și opozabil față de toate celelalte persoane iar într-o asemenea de situație nu există un temei de drept pentru anularea hotărârii care a consfințit tranzacția.

Cererile privind anularea actelor subsecvente au fost găsite, de asemenea neîntemeiate, nefiind dovedită în cauză frauda subdobânditorilor. Astfel, în cazul în care bunul a fost înstrăinat de terțul dobânditor către un subdobânditor, acțiunea revocatorie va putea fi introdusă și împotriva subdobânditorului, cu condiția dovedirii atât a fraudei dobânditorului cât și a celui care a dobândit de la el. Din probele administrate în cauză, nu a putut fi reținută frauda subdobânditorilor, copiii foștilor soți și, respectiv pârâta F., neexistând nicio dovadă că aceștia ar fi cunoscut că efectul actului încheiat este crearea stării de insolvabilitate a intimatului pârât, apelanta neinvocând în motivele de apel o altă situație decât cea rezultată din probatoriul administrat la prima instanță și nepropunând probe noi.

În privința cererii de instituire a unui sechestru asigurător, Curtea a constatat că apelanta reclamantă nu a formulat critici privind nelegalitatea sau netemeinicia soluției de respingere a acestei cereri, care nu poate fi examinată în condițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanța de apel să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță numai în limitele cererii de apel.

Întrucât acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul debitor este partea căzută în pretenții, situație în care, reținând culpa sa procesuală, față de prevederile art. 274 din C. proc. civ., Curtea l-a obligat să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 13.347 RON, rezultând din compensarea, în temeiul art. 276 C. proc. civ., a jumătate din onorariul de avocat de 5.000 RON achitat de intimatul pârât cu taxa de timbru aferentă pretențiilor admise, de 15.847 RON.

Întrucât a fost reținută culpa procesuală a pârâtului față de prevederile art. 274 C. proc. civ., acțiunea reclamantei fiind admisă în parte, Curtea a înlăturat obligația acesteia de a plăti pârâtului suma de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Motivele de apel invocate de apelanta pârâtă F. în ceea ce privește respingerea cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată au fost găsite întemeiate. Curtea a constatat că pârâta a probat avansarea sumelor reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, apelanta pârâtă depunând copiile facturilor emise de Cabinetul avocatului N. și chitanțele aferente, pentru suma de 3.326,21 RON.

Susținerea apelantei reclamante în sensul că se impune reducerea acestui cuantum în baza art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. nu a fost reținută, neputându-se considera că suma menționată ar fi nepotrivit de mare, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Astfel, cauza soluționată de tribunal a avut un grad ridicat de complexitate, dosarul primei instanțe având șapte volume, presupunând administrarea de probatorii și acordarea asistenței juridice pe parcursul judecării cauzei, care a durat mai mulți ani.

În această situație, reținând culpa procesuală a reclamantei, acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte fiind respinsă, cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată a fost găsită justificată și obligată reclamanta să plătească pârâtei F. suma de 3.326,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Întrucât apelul declarat de reclamantă urmează a fost admis, intimatul pârât este partea căzută în pretenții, astfel încât, reținând culpa sa procesuală, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., Curtea l-a obligat să plătească apelantei reclamante suma de 7.923,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în taxa de timbru achitată în apel corespunzătoare pretenției admise, respectiv jumătate din taxa de timbru achitată pentru această cerere la prima instanță.

Împotriva Deciziei civile nr. 641A/2018 din 29 mai 2018pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs recurenta-reclamantă A. SA.

Împotriva aceleiași decizii dar și a încheierii din 12 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs pârâtul B.

Recursul recurentei-reclamante A. SA.

Recurenta susține că soluția de admitere a apelului acesteia este temeinică și legală însă argumentele care au format convingerea instanței de a respinge capătul de cerere privind revocarea/anularea actelor subsecvente și modalitatea de compensare a cheltuielilor de judecată sunt neîntemeiate, nu cuprind motivele pe care se sprijină fiind și, în parte, contradictorii.

Recurenta apreciază că raționamentul instanței de a limita efectele inopozabilității la tranzacția înseși este neîntemeiat întrucât prin menținerea actelor subsecvente, sancțiunea inopozabilității aplicabilă debitorului ar fi lăsată fără conținut. Dacă în cazul imobilelor din Str. x, pârâta F. a invocat necunoașterea situației litigioase din care proveneau imobilele cumpărate, în cazul imobilului care reprezintă domiciliul pârâților, subdobânditorul a fost, în fapt tot pârâta C. care și l-a donat sieși, ca reprezentant al copiilor minori. În condițiile în care frauda pârâtei C. a fost constatată de instanța de apel, consideră recurenta că a primi că o atare intenție subiectivă nu s-a materializat și în încheierea donației subsecvente este contradictoriu. Intenția frauduloasă a pârâtei rezultă din faptul că aceasta cunoștea existența litigiului și posibilele consecințe dar și din faptul că a refuzat depunerea contractului de donație.

Consideră recurenta că, indiferent de sancțiunea aplicabilă tranzacției criticate, inopozabilitatea și/sau anulare, actele subsecvente nu pot decât să fie afectate de aceeași sancțiune, altfel ar rămâne lipsită de conținut sancțiunea inopozabilității iar, pe de altă parte, ar fi menținute acte încheiate în materializarea aceleiași intenții frauduloase cu păstrarea imobilului donat în circuitul familial al pârâților.

Recurenta critică și modul în care au fost compensate cheltuielile de judecată apreciind că raționamentul instanței nu cuprinde motivele pe care se sprijină, acestea fiind în parte eronate.

Recursul formulat de B.

Recurentul solicită casarea încheierii din 12 februarie 2018 și, rejudecând pricina, să fie admisă excepția lipsei calității procesual active a A.- societatea mamă cu privire la formularea apelului și respingerea acestuia ca fiind introdus de o persoană fără calitate, având în vedere că acțiunea introductivă a fost formulată de A. SA Cluj - Sucursala iar apelul a fost declarat de A. SA Cluj, societatea mamă or, în faza apelului A. - societatea mamă nu mai poate confirma sau însuși apelul față de dispozițiile art. 294.alin. (1) C. proc. civ.

În opinia recurentului, excepția lipsei capacității de folosință a A. - Sucursala Unirea trebuie admisă în condițiile în care apelanta A. - societatea mamă, conform încheierii interlocutorii din 12 februarie 2018, pronunțate în apel are calitatea de apelant, sucursala neavând personalitate juridică, iar A. - societatea mamă a prezentat un mandat că își însușește actele făcute de Sucursala Unirii. Astfel, recurentul susține că, atât timp cât s-a hotărât deja că Sucursala Unirii nu avea personalitate juridică de a sta în judecată, atunci nu putea să formuleze acțiunea introductivă, în temeiul art. 41 C. proc. civ., mandatul producând efecte numai pentru viitor.

Instanța de apel a reținut, fără să existe vreo probă în acest sens, faptul că pârâta a cunoscut că prin încheierea tranzacției recurentul ar fi devenit insolvabil, dar nu a motivat cum a ajuns la această concluzie care nu se coroborează cu probele din dosar, dimpotrivă concluzia care rezultă din actele de la dosar este contrară, fiind incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Arată recurentul că din probele cu interogatoriu și martori rezultă că pârâta nu știa de creditul luat de la reclamantă iar în momentul încheierii tranzacției nu exista vreo urmărire silită împotriva recurentului.

Față de prejudiciul solicitat, se susține a se avea în vedere că acesta nu a fost exact cuantificat, nefiind efectuată vânzarea terenului ipotecat în Sinaia pentru a se determina care este diferența de achitat față de suma încasată, ca atare nu se poate susține că recurentul și-a creat o stare de insolvabilitate.

Referitor la bunurile mobile, instanța a reținut că existența acestora în patrimoniul recurentului nu era certă și că nu există dovada că ar acoperi cuantumul creanței, cu toate că reclamanta nu a solicitat nicio probă pe acest aspect iar la dosar se află înscrisuri care atestă existența acestor bunuri.

În ceea ce privește caracterul cert, lichid și exigibil al creanței reținut de instanță, recurentul arată că în condițiile în care biletului la ordin, cu care a fost garantată creanța, îi lipsesc mențiunile sumei și a scadenței, acesta este nul, prin urmare nu sunt întrunite cumulativ condițiile exercitării acțiunii pauliene.

Printr-o altă critică se arată că în cauză a fost încălcat principiul securității circuitului civil al actelor având în vedere că recurentul și fosta soție sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești pronunțate în momentul în care nu aveau cunoștință de niciun demers judiciar împotriva acestora.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma motivelor invocate le va respinge ca nefondate pentru considerentele ce succed.

Recursul recurentei-reclamante A. SA.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanta, invocând calitatea sa de creditor în temeiul Contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare nr. 3611 din 21 decembrie 2007, prin care a acordat un credit în valoare de 2.640.000 Euro către SC J. SRL, garantat, între altele, prin biletul la ordin emis de societate și avalizat de pârâtul B., urmărește inopozabilitatea tranzacției încheiate între pârâții C. și B. consfințite prin Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Sectorului 1 București, respectiv anularea actelor subsecvente încheiate de C.

Prin decizia atacată a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea, s-a constatat inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de tranzacție încheiat la data de 7 aprilie 2010 consfințit prin hotărârea de expedient reprezentată de Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 a Judecătoriei Sector 1 București, fiind respinse restul capetelor de cerere ca neîntemeiate.

Înalta Curte reține că acțiunea pauliană, cum este și acțiunea care formează obiectul prezentului dosar, este reglementată de art. 975 C. civ. și este acea acțiune care se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, prin care aceștia pot cere revocarea pe cale judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii acestora.

Reclamanta a solicitat atât revocarea contractului de tranzacție încheiat la data de 7 aprilie 2010, consfințit prin hotărârea de expedient reprezentată de Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 a Judecătoriei Sector 1 București cât și a actelor subsecvente reprezentate de Contractul de donație autentificat sub nr. x din 23 decembrie 2010 de Biroul Notarului Public D. și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 noiembrie 2010 de Biroul Notarului Public E., ca urmare a anularii/revocării tranzacției încheiate între foștii soți, B. și C.

Astfel cum s-a menționat, în privința contractului de tranzacție încheiat la data de 7 aprilie 2010, consfințit prin hotărârea de expedient reprezentată de Sentința civilă nr. 6594 din 7 aprilie 2010 a Judecătoriei Sector 1 București instanța de apel a găsit întemeiate criticile reclamantei, motiv pentru care a dispus revocarea acestuia.

În ceea ce privește actele subsecvente, instanța de apel, în urma probatoriului administrat, a reținut că nu a fost dovedită frauda subdobânditorilor, condiție esențială pentru admiterea acestui capăt de cerere.

Înalta Curte, reține că între acțiunea pauliană și acțiunea în constatarea nulității unui act juridic există diferențe esențiale de regim juridic.

Astfel, dacă în privința nulității legea conferă efecte depline și în privința actelor subsecvente potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum, nu același lucru se întâmplă în privința acțiunii pauliene sau revocatorii.

În cazul acțiunii revocatorii, în situația în care bunul a fost înstrăinat de terțul dobânditor către un subdobânditor, acțiunea revocatorie va putea fi introdusă și împotriva subdobânditorului, cu condiția dovedirii atât a fraudei dobânditorului cât și a celui care a dobândit de la el. Or, din probele administrate în cauză, nu a putut fi reținută frauda subdobânditorilor, copiii foștilor soți și, respectiv pârâta F., neexistând la dosar dovada că aceștia ar fi cunoscut că efectul actului încheiat este crearea stării de insolvabilitate a intimatului pârât. Potrivit principiului actori incumbit onus probandi reclamantul este cel care trebuie să dovedească afirmațiile făcute în fața unui organ de jurisdicție.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurenta a susținut că argumentele care au format convingerea instanței de a respinge capătul de cerere privind revocarea/anularea actelor subsecvente nu cuprind motivele pe care se sprijină fiind și, în parte, contradictorii. Pe de altă parte, recurenta apreciază că raționamentul instanței de a limita efectele inopozabilității la tranzacția înseși este neîntemeiată întrucât prin menținerea actelor subsecvente, sancțiunea inopozabilității aplicabilă debitorului ar fi lăsată fără conținut.

Criticile nu sunt fondate. În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind revocarea actelor subsecvente, instanța de apel a reținut faptul că reclamanta nu a făcut dovada fraudei subdobânditorilor, condiție esențială pentru admiterea acțiunii pauliene. Or, reținerea acestui aspect ce nedovedit în condițiile în care actul principal a fost revocat, nu se constituie într-un motiv de contradictorialitate al deciziei atacate avându-se în vedere, astfel cum s-a arătat, obligația reclamantei de a dovedi frauda debitorului în ambele situații.

Contrar susținerilor recurentei sancțiunea aplicabilă tranzacției criticate, respectiv inopozabilitatea nu atrage în mod automat, ca în cazul nulității, aceeași sancțiune în privința actelor subsecvente, decât dacă s-a făcut proba existenței fraudei din partea subdobânditorilor, legea nerecunoscând aceleași efecte în cazul celor două sancțiuni ci urmărind să protejeze subdobânditorul de bună credință.

Recurenta critică și modul în care au fost compensate cheltuielile de judecată apreciind că raționamentul instanței nu cuprinde motivele pe care se sprijină, acestea fiind în parte eronate.

Și această critică este nefondată, pe de o parte, pentru că este contradictorie având în vedere că se susține lipsa motivelor în același timp cu existența acestora, iar pe de altă parte, art. 274 C. proc. civ. nu interzice compensarea cheltuielilor de judecată în situația în care s-a reținut culpa mai multor părți cu interese contrare.

Recursul formulat de B.

Recurentul a solicitat casarea încheierii din 12 februarie 2018 în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesual active a A.- societatea mamă, cu privire la formularea apelului și respingerea acestuia ca fiind introdus de o persoană fără calitate, având în vedere că acțiunea introductivă a fost formulată de A. SA Cluj- Sucursala iar apelul a fost declarat de A. SA Cluj, societatea mamă, susținând că în faza apelului A.-societatea mamă nu mai poate confirma sau însuși apelul față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., mandatul producând efecte numai pentru viitor.

Critica nu este fondată. Recurenta-reclamanta are calitatea de parte semnatară a contractului de credit care a generat raporturile juridice deduse judecății, ca atare are legitimarea procesuală activă să facă toate demersurile, inclusiv cele judiciare, necesare îndeplinirii obligațiilor asumate de debitori, în condițiile în care debitorii nu au solicitat anularea contractului de credit pentru lipsa mandatului de reprezentare din partea societății-mamă la încheierea contractului, nici înainte de formularea prezentei cereri de chemare în judecată, nici în timpul derulării procesului în fața instanțelor de fond. În plus, societatea mamă a confirmat mandatul de reprezentare dat sucursalei, procedură care nu este interzisă de lege.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat minuțios probele reținând caracterul fraudulos al actelor încheiate de recurent, cu scopul evident de a-și crea starea de insolvabilitate. În acest sens instanța s-a raportat la valoarea imobilelor stabilită prin expertiză evaluatorie din care rezultă suma de 4.617.361 RON în contradicție flagrantă cu suma de 90.000 RON stabilită ca sultă de către cei doi soți. Față de această situație obiectivă, mai mult decât evidentă, instanța nu a primit aprecierile de ordin subiectiv privind contextul în care a avut loc divorțul având în vedere că legea nu le consideră relevante.

Nu pot fi primite nici susținerile cu privire la faptul că prejudiciul nu a fost exact cuantificat întrucât nu a fost efectuată vânzarea terenului ipotecat în Sinaia pentru a se determina care este diferența de achitat față de suma încasată, motiv pentru care, în opinia recurentului, nu se poate susține că acesta și-a creat o stare de insolvabilitate.

Constatarea stării de insolvabilitate în cauză nu poate fi ținută de îndeplinirea unei astfel de condiții având în vedere că sulta primită de recurent nu este aptă să susțină îndeplinirea obligațiilor financiare asumate față de bancă.

Susținerile recurentului că, în ceea ce privește bunurile mobile, instanța nu a reținut că existența acestora în patrimoniul recurentului era certă și că nu exista dovada că ar acoperi cuantumul creanței, nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii ci de netemeinicie, aspect care nu intră în competența instanței de recurs.

Nu sunt fondate nici criticile referitoare la valabilitatea biletului la ordin cu care a fost garantată creanța, recurentul susținând că acesta este nul, prin urmare nu sunt întrunite cumulativ condițiile exercitării acțiunii pauliene.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, potrivit art. 35 din Legea nr. 58/1934, avalistul este ținut în același mod ca acela pentru care a garantat iar obligația sa este valabilă chiar dacă obligația pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viciu de formă. Prin semnarea biletului la ordin avalistul își asumă obligația de plată în aceleași condiții ca și emitentul, obligându-se el însuși să achite suma din biletul la ordin, dacă la scadență emitentul nu face plata. În cauză, biletul la ordin emis cu titlu de garanție este avalizat de către recurentul-pârât, situație în care acesta devine obligat în raportul cambial, față de banca beneficiară, solidar și în același mod ca acela pentru care a garantat. În acest raport juridic, avalistul răspunde pentru datoria întreagă, respectiv nu poate cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului și numai după aceea, dacă nu se va acoperi debitul, să-l urmărească pe el. Obligația asumată de recurentul pârât este una autonomă și independentă, de sine-stătătoare, situație în care apelanta creditoare poate solicita plata întregii sume de bani rezultată din obligația garantată de la oricare dintre persoanele care și-au pus semnătura pe titlul cambial, indiferent de situația juridică a celorlalți debitori în cadrul complexului de obligații cambiale.

Printr-o altă critică se arată că în cauză a fost încălcat principiul securității circuitului civil al actelor având în vedere că recurentul și fosta soție sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești.

Nici această critică nu este fondată.

Înalta Curte, reține că din interpretarea art. 271 - 272 C. proc. civ. rezultă că dispozitivul sentinței care consfințește învoiala părților nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe, ca atare, chiar dacă tranzacția este constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, convenția părților este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea dreptului comun.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge recursurile ca nefondate.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală, va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 2.774,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 641A/2018 din 29 mai 2018pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât împotriva Deciziei civile nr. 641A/2018 din 29 mai 2018 și a Încheierii din 12 februarie 2018pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 2.774,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - LM