ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4328/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4328/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, sub nr. 36890/3/2008

din data de 3 octombrie 2008, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată

pârâții G.N. și G.V., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța

să dispună obligarea pârâților la repararea prejudiciului de 500.000 euro,

cauzat de către aceștia prin încălcarea obligației de garanție contra

evictiunii, pe care o avea față de reclamantă în temeiul contractului de

vânzare - cumpărare din 10 decembrie 2001, în conformitate cu dispozițiile art.

1348 C. civ.

Prin

întâmpinarea formulată pârâții au solicitat pe cale de excepție anularea

acțiunii ca insuficient timbrată, admiterea excepției necompetenței materiale a

Tribunalului București - Secția Comercială, admiterea excepției autorității de

lucru judecat, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca

nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea

de ședință din data de 11 februarie 2009, instanța de fond a pus în discuție

excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, cauza

fiind scoasă de pe rol și înaintată spre repartizare unei secții civile. Prin

încheierea de ședință din 12 noiembrie 2009, secția a lll-a civilă, a

Tribunalului București a trimis cauza spre soluționare, secției a VI a

comercială, reținând natura comercială a litigiului, față de dispozițiile art.

4 C. com. Prin încheierea de ședință din data de 10 martie 2010 instanța a

respins excepția autorității de lucru judecat, apreciind că, față de tripla

identitate de obiect, de cauză și de părți cerută de art. 1201 C. civ. pentru

existența autorității de lucru judecat în cauză se regăsește doar prima

condiție, respectiv identitatea de părți, nefiind îndeplinită identitatea de

obiect și de cauză. A mai arătat instanța de fond că admiterea excepției

autorității de lucru judecat nu respectă imperative ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil, reclamanta fiind astfel lipsită de

posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze

asupra contestării sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.

Prin sentința

comercială nr. 11992 din 30 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a Vl-a

comercială, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC R.I. SRL, în

contradictoriu cu pârâții G.N.A. și G.E. (foști G.N. Șl G.V.) și a obligat

pârâții să plătească reclamantei echivalentul în lei, funcție de cursul oficial

leu - euro stabilit de B.N.R., la data plății efective a sumei de 381.292,19

euro cu titlu de daune.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea din 2003, înregistrată la

Judecătoria Sectorului 2 București, SC M.P.S.H. SRL a chemat în judecată pe SC

R.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate și

posesie a terenului în suprafață de 1.282 mp, situat în București, sector 2, să

se constate că pârâta este constructor de rea-credință al unei construcții pe o

suprafață de 374 mp, edificată pe terenul menționat, suprafață care se adaugă

la terenul de 1.282 mp la care se referă primul capăt de cerere, rezultând o

suprafață totală de 1.656 mp, precum și să fie obligată SC R.I. SRL la

demolarea construcției menționate și la ridicarea pe cheltuiala sa a lucrărilor

de construcții efectuate.

În cadrul

Dosarului nr. 6277/300/2006 Judecătoria Sectorului 2 București, a pronunțat

sentința civilă nr. 9085 din 22 noiembrie 2006, prin care a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de SC M.P.S.H. SRL, iar

prin Decizia civilă nr. 1161/ A din 9 octombrie 2007, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către SC M.P.S.H.

SRL. Recursul declarat de SC M.P.S.H. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1161/ A

din 09 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost

admis de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia

civilă nr. 949 din 29 mai 2008 care a modificat decizia atacată în sensul

admiterii apelului declarat de SC M.P.S.H. SRL împotriva sentinței civile nr.

9085 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, iar pe fond

instanța a reținut preferabilitatea titlului SC M.P.S.H. SRL și a obligat pe SC

R.I. SRL să lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața

de 1.680 mp cu nr. cadastral, situată în București, sector 2. în temeiul art.

60 C. proc. civ., instanța a admis cererea de chemare în garanție și a obligat

pe chemații în garanție G.N. și G.V. să restituie către SC R.I. SRL

contravaloarea terenului în litigiu, reținând că aceștia nu și-au respectat

obligația de garanție privind evictiunea, fată de cumpărătorul SC R.I. SRL.

Fată de cele

reținute, instanța de fond a constatat că în cauză a existat o tulburare de

drept provenită din partea terțului SC M.P.S.H. SRL care a invocat un drept

real, dreptul de proprietate asupra terenului, cauza tulburării fiind

anterioară vânzării, deoarece titlul de proprietate al SC M.P.S.H. SRL, datează

din 1 martie 1999, moment în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

între SC M.P.S.H. SRL și S.A.P. Ltd. Cum vânzarea terenului de către soții G.

(foști G.) către reclamanta SC R.I. SRL a avut loc la data de 10 decembrie

2001, prin contractul de vânzare-cumpărare, este îndeplinită și cea de-a treia

condiție, aceea ca cel care a cumpărat terenul să nu fi cunoscut cauza

evictiunii. în cauză este vorba despre o evicțiune consumată, astfel încât

vânzătorul trebuia să răspundă pentru pagubele suferite de cumpărător,

respectiv fiind o evicțiune parțială, cumpărătorul are dreptul la valoarea părții

pierdute prin efectul evictiunii, valoarea socotită în momentul evictiunii.

Raportat la

dispozițiile art. 1348 C. civ., instanța de fond a considerat că evictiunea s-a

produs la data de 29 mai 2008, o dată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 949 de

către Curtea de Apel București, acesta fiind momentul în care reclamanta a fost

evinsă în dreptul său de proprietate.

Deși Curtea de

Apel a stabilit în sarcina vânzătorului, soții G. (foști G.), obligația de a

plăti reclamantei suma de 38.622 dolari, contravaloarea terenului în litigiu,

în concordanță cu suma ce a fost menționată în raportul de expertiză făcut în Dosarul

nr. 8018/2003 al Judecătoriei Sector 2 București, instanța de fond a apreciat

că aceasta nu corespunde momentului producerii evicțiunii, având în vedere că

acel raport de expertiză a fost întocmit la data de 24 mai 2004, în timp ce

momentul evicțiunii se situează la data de 29 mai 2008. Instanța de fond a

apreciat că pârâții au obligația de a repara integral prejudiciul cauzat

reclamantei, răspunderea pentru evicțiune fiind o aplicație specială în materia

contractului de vânzare cumpărare a principiului răspunderii contractuale și al

reparării integrale a prejudiciului, în speță pârâții fiind ținuți să o

despăgubească cu suma ce reprezintă valoarea reală de piață, a terenului de

care a fost evinsă, în raport cu data producerii evicțiunii, valoare care se

ridică la suma de 416.640 euro. Suma efectivă ce va fi plătită, în conformitate

cu articolul 1348 C. civ., este de 381.292,19 euro, cu titlu de daune, această

sumă fiind obținută ca urmare a scăderii sumei de 38.622 dolari SUA, acordată

prin Decizia civilă nr. 949 din 29 mai 2008 a Curții de Apel București și care

a fost deja achitată de pârâți.

împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții G.N.A. și G.E., apelul fiind

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr.

36890/3/2008 din 29 martie 2011.

Apelanții

pârâți au solicitat, în principal, anularea sentinței atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția civilă și în secundar,

modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii ca nefondate, cu

obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 380 din 24 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

admis apelul formulat de apelanții G.N.A. și G.E. a schimbat în tot sentința

comercială nr. 11992 din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat.

A respins

cererea de chemare în judecată pentru existența autorității lucrului judecat.

A obligat

intimata la plata cheltuielilor de judecată către apelanții pârâți în sumă de

11.278 lei taxă timbru și timbru judiciar.

Pentru a hotărî

astfel curtea a apreciat că în mod corect, secția a lll-a civilă, a

Tribunalului București a constatat natura comercială a litigiului dată fiind

prezumția de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, instituită

de art. 4 și 7 C. com., coroborate cu dispozițiile art. 56 C. com., potrivit

cărora faptele de comerț unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea

comercială pentru ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele au caracter

civil. Cum pentru reclamanta SC R.I. SRL contractul de vânzare - cumpărare din 10

decembrie 2001 încheiat cu pârâții, soții G. (G. în prezent), reprezintă un act

de comerț, litigiile referitoare sau în legătură cu acesta sunt de natură

comercială.

Curtea a

reținut că excepția autorității de lucru judecat, raportat la existența Deciziei

nr. 949/29 mai 2008 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a fost

respinsă de către instanța de fond care a apreciat că, deși este regăsită

identitatea de părți, nu se regăsesc în cauză celelalte două condiții prevăzute

de art. 1201 C. civ., respectiv identitate de obiect și de cauză a celor două

cereri de chemare în judecată, formulate de către SC R.I. SRL împotriva soților

G. (G.).

Curtea a

reținut că în privința identității părților, aspectul nu comportă vreo

discuție, el fiind reținut ca atare și de către instanța de fond. Cât privește

celelalte două identități, Curtea a constatat că în cauză se regăsește atât

identitatea de obiect cât și identitatea de cauză. Conceptul de obiect al

acțiunii civile se raportează la pretenția afirmată în justiție, la ceea ce

cere reclamanta (quid petitur), pe când determinarea cauzei reprezintă

răspunsul la întrebarea pe ce își întemeiază reclamanta cererea sau pentru ce

se judecă părțile, prin cauză înțelegându-se faptul material sau juridic care

constituie temeiul legal sau fundamentul direct și imediat al dreptului sau al

beneficiului legal pe care una dintre părți îl prevalează. în concret, în

primul proces s-a cerut de către SC R.I. SRL, în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, obligarea pârâților G.N.

și V. la plata sumei de 55.408,05 dolari SUA, în echivalent în lei,

reprezentând contravaloarea suprafeței de 1.656 mp teren, în temeiul

dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., potrivit cărora aceștia sunt

obligați la dezdăunarea reclamantei. Prin Decizia civilă nr. 949 din 29 mai

2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, s-a

consfințit dreptul reclamantei SC R.I. SRL de a obține de la soții G.N. și V.

despăgubirile pe care aceștia le datorează în calitatea lor de vânzători,

pentru lucrul (imobilul) pentru care reclamanta a fost evinsă, constând în

contravaloarea terenului în litigiu în sumă de 38.622 dolari SUA, astfel cum

aceasta a fost stabilită prin expertiza efectuată la fondul cauzei de către

expert T.T.l. Din raportul de expertiză menționat rezultă că expertiza

efectuată la solicitarea SC R.I. SRL a avut ca obiect evaluarea terenului în

suprafață de 1.656 mp, respectiv, după cum a stabilit instanța în ședința din 5

aprilie 2004, stabilirea valorii actuale a imobilului revendicat. în procesul

pendinte, reclamanta SC R.I. SRL s-a îndreptat împotriva pârâților G.N. și G.V.

cu o cerere în pretenții formulată în temeiul aceluiași contract de

vânzare-cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, pentru suma de 500.000 euro,

reprezentând despăgubiri solicitate în temeiul art. 1348 C. civ., respectiv în

temeiul obligației de garanție contra evicțiunii pe care pârâții o aveau față

de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare menționat.

Curtea a

constatat astfel că finalitatea urmărită de către reclamantă s-a desăvârșit în

primul proces, instanța acordându-i acesteia despăgubirile ce i se cuveneau

(datorau) din partea pârâților, în temeiul obligației acestora de garanție

pentru evictiune, obligație izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între părți din 10 decembrie 2001, valoarea bunului la momentul

evicțiunii stabilită la suma de 38.622 dolari SUA.

Curtea a

reținut că este evident faptul că instanța de recurs a apreciat că evicțiunea

s-a produs la data introducerii cererii de chemare în judecată de către SC M.P.S.H.

SRL, motiv pentru care a apreciat că expertiza tehnică întocmită la judecata în

fond a cauzei reflectă valoarea reală a bunului la data evicțiunii, per a contrario,

instanța de recurs, în loc să modifice hotărârile instanțelor inferioare, ar fi

casat decizia tribunalului și ar fi trimis cauza spre rejudecarea apelului, cu

indicația obligării de a se reface raportul de expertiză privind valoarea

bunului la o altă dată decât cea a introducerii acțiunii. Or, incidența

autorității de lucru judecat împiedică instanța să reia dezbaterea lor, acest

lucru putând duce la pronunțarea unei hotărâri contradictorii.

Curtea a

reținut că instanța de fond, prin considerentele sentinței apelate, a

reanalizat condițiile antrenării obligației vânzătorului pentru evictiune, așa

cum sunt prevăzute de dispozițiile articolului 1337 C. civ., modalitatea în

care poate opera obligația de garanție pentru evictiune, contrazicând prin concluzia

la care a ajuns cele statornice irevocabil prin Decizia nr. 949/2008 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, respectiv apreciind, contrar celor

dispuse prin hotărârea irevocabilă, că valoarea terenului în litigiu la

momentul evicțiunii nu este de 38.622 dolari SUA, ci de 416.640 euro, diferența

de valoare provenind din faptul că cele două instanțe au apreciat diferit

momentul producerii evicțiunii.

S-a mai reținut

că pe lângă faptul că sentința apelată contrazice cele statornicite irevocabil

prin Decizia nr. 949/2008 a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care

a stabilit că în virtutea obligației de garanție pentru evictiune pârâții G.N.

și G.V. datorează reclamantei SC R.I. SRL contravaloarea imobilului la data

evicțiunii (evident) ea este și nefondată în ceea ce privește aprecierea

instanței de fond, care a îmbrățișat punctul de vedere al reclamantei intimate,

acela că momentul producerii evicțiunii este data pronunțării Deciziei irevocabile

nr. 949 din 29 mai 2008, când reclamanta a fost obligată să lase imobilul în

deplină proprietate și liniștită posesie terțului evingător, ceea ce face ca și

motivul de apel care vizează greșita apreciere de către instanța de fond a

momentului evicțiunii să fie fondat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.I. SRL București invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul

căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii apelului ca neîntemeiat și menținerii soluției instanței de

fond ca fiind temeinică și legală.

A prezentat

situația de fapt și de drept și a făcut considerații asupra derulării

procesului, reiterând toate fazele procesuale și soluțiile pronunțate de

instanțele care au soluționat cauza în primă instanță și în apel, susținând în

esență că:

- Decizia

recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 1201 C. civ. întrucât nu sunt întrunite toate condițiile

privind reținerea autorității de lucru judecat, respectiv nu există identitate

de obiect și cauză.

- În primul

rând pentru a se reține autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește o

hotărâre cu privire la o acțiune în justiție este necesar ca acea acțiune să fi

fost soluționată în urma unor dezbateri contradictorii însoțite de

administrarea probelor necesare pentru a se putea stabili temeinicia sau

netemienicia acelei cereri. în ceea ce privește cererea de chemare în garanție

formulată în Dosarul nr. 6277/300/2006, având ca obiect revendicarea terenului

în suprafață de 1.680,94 mp situat în, sector 2 nu se regăsesc aceste

caracteristici cu privire la capătul de cerere privind repararea prejudiciului

cauzat recurentei - reclamante prin evicțiune.

- În cazul Dosarului

nr. 6277/300/2006 în nicio etapă procesuală, respectiv etapa judecării în fond

și etapa judecării în apel nu s-a pus în discuție prejudiciul creat prin

producerea evictiunii și nici nu s-au administrat probe (înscrisuri și proba cu

expertiza tehnică judiciară) care să stabilească valoarea prejudiciului creat

prin producerea evictiunii.

- În aceste

condiții hotărârea are autoritate de lucru judecat numai în ce privește

constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii pentru evicțiune nu și a

prejudiciului suferit prin producerea evictiunii și care nu a fost reparat

potrivit art. 1348 C. civ., în sensul că nu s-a acordat valoarea terenului de

la momentul producerii evictiunii.

- Între cererea

de chemare în judecată formulată împotriva pârâților G.N. și G.V. și cererea

incidentală de chemare în garanție a acestora într-un proces diferit a cărui

soluționare a dus la pierderea parțială a proprietății bunului, deci evicțiunea

reclamantei, nu există identitate de obiect.

- În cazul de

față nu s-a acordat o despăgubire astfel cum este reglementată de art. 1348 C.

civ., constând în valoarea părții din teren de care recurenta a fost evinsă,

valoare calculată la momentul producerii evictiunii, respectiv data de 29 mai

2008, dată la care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 949 de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă. Suma de 38.622 dolari SUA este mult sub nivelul valorii

terenului la data producerii evicțiunii.

- Este evident

că până la repararea integrală a prejudiciului, așa cum statuează art. 1348 C.

civ., cumpărătorul evins are la îndemână o acțiune, precum cea care face

obiectul prezentului dosar, fără a i se putea opune autoritatea de lucru

judecat

- Determinantă pentru

soluționarea situației, referitoare la despăgubiri este și practica C.E.D.O. În

cauză s-a constatat că reclamantul era îndreptățit la despăgubirea integrală a

prejudiciului suferit, în ciuda piedicilor procedurale prevăzute de lege,

piedici ce au determinat doar repararea parțială a prejudiciului suferit.

Pentru aceste motive C.E.D.O. a decis că sistemul de indemnizare incriminat nu

prezintă siguranță și garanții suficiente iar astfel reclamantul nu a

beneficiat de un drept de acces la un tribunal concret și efectiv (C.E.D.O., 30

octombrie 1998 F.E.c./Franța Reports 1998 - VIII 12 aprilie 1995 Bellet

c/Franța A 333 - B)

- Cererea de

chemare în garanție a fost întemeiată pe dispozițiile generale ale art. 1337 C.

civ. privind obligația vânzătorului de a răspunde de evicțiune, cât și pe cele

ale art. 1351 C. civ. în mod diferit, cererea de chemare în judecată din cadrul

prezentei cauze se întemeiază pe o dispoziție diferită a C. civ. și anume art.

1348 ce tratează în mod expres evicțiunea parțială și instituie obligația

vânzătorului de a acorda despăgubiri cumpărătorului deja evins în vederea

reparării prejudiciului produs acestuia. Astfel cauza juridică este diferită.

- Momentul

evicțiunii trebuie reținut ca fiind 29 mai 2008 data la care a rămas definitivă

și irevocabilă Decizia nr. 949 pronunțată de Curtea de Apel București și în

acest mod decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 1348 C. civ. La art. 1348 C. civ. se

prevede ca moment ce trebuie luat în considerare pentru calculul pagubei,

valoarea acelui bun din momentul în care s-a produs evicțiunea.

Intimatul G.N.A.

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat cu

cheltuieli de judecată.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se

apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care

nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

În ce privește

motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin

care recurenta susține că Decizia civilă nr. 380 din data de 24 octombrie 2011

a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1201 C. civ., Înalta Curte

urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât în cauză sunt întrunite condițiile

privind reținerea autorității de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr.

949 din 29 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Autoritatea de

lucru judecat, prin efectul său negativ, afectează dreptul la acțiune, indicând

o epuizare a acestuia impusă de legiuitor ca o măsură de politică juridico -

socială. Interdicția de a se reedita un proces care a fost soluționat definitiv

nu afectează dreptul de a sesiza judecătorul, ci dreptul de a obține o nouă

statuare pe fondul pretenției.

Potrivit art.

129 C. proc. civ. „judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele

legale pentru a descoperi adevărul (...). Prin urmare judecătorii au obligația

nu doar să urmeze o procedură pentru a soluționa într-un fel sau altul

procesul, ci sunt datori să depună toate diligentele pentru a stabili

adevăratele raporturi dintre părți.

La data de 27

octombrie 2003 SC R.I. SRL București în baza contractului de vânzare -

cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, a formulat cererea de chemare în

garanție a soților G.N. și G.V. pentru a fi obligați la plata sumei de

55.408,05 dolari SUA în echivalent lei, calculat la cursul pieței valutare

comerciale de B.N.R., la data executării, reprezentând contravaloarea

suprafeței de 1.656 mp situată în București, sector 2, în temeiul dispozițiilor

art. 1337 și următoarele C. civ. Prin cererea precizatoare depusă la data de 15

decembrie 2003 SC R.I. SRL București a solicitat efectuarea unei expertize

tehnice, având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a suprafeței de 1.656

mp. Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 5 aprilie 2004,

instanța a încuviințat cererea SC R.I. SRL București privind efectuarea

expertizei tehnice imobiliare pentru stabilirea valorii reale a imobilului,

fiind întocmit raportul de expertiză de expert tehnic T.T.l.

Prin Decizia civilă

nr. 949 din 29 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în Dosar nr. 6277/300/2006, s-a admis cererea de chemare în garanție restrânsă

și s-au obligat chemații în garanție G.N. și G.V. să restituie pârâtei SC R.I.

SRL București contravaloarea terenului în litigiu pentru care reclamanta a fost

evinsă și anume echivalentul în lei la data plății a sumei de 38.622 dolari SUA.

Ca atare, prin

admiterea cererii de chemare în garanție s-a soluționat raportul juridic de

drept substanțial expresie a fondului cauzei dedus judecății pe baza probelor

solicitate de recurentă, respectiv raportul de expertiză întocmit în cauză,

rezolvându-se în fond procesul dintre părți, astfel că sub acest aspect motivul

de recurs invocat nu poate fi primit. Cererea de chemare în garanție este o

acțiune și hotărârea prin care a fost soluționată se impune cu autoritate de

lucru judecat în sensul art. 1201 C. civ.

În procesul

pendinte reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 euro,

reprezentând despăgubiri solicitate în temeiul obligației de garanție contra

evicțiunii pe care pârâții o aveau față de reclamantă în baza contractului de

vânzare - cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, în conformitate cu art.

1348 C. civ.

Susținerea că

nu există identitate de obiect și cauză, reclamanta înțelegând să solicite

obligarea pârâților la suportarea valorii bunului din momentul în care s-a

produs evicțiunea, moment apreciat de reclamantă ca fiind data de 29 mai 2008,

data pronunțării hotărârii irevocabile nr. 949 de obligare a SC R.I. SRL la

restituirea SC M.P.S.H. SRL a suprafeței de teren în litigiu de 1.680 mp, în

conformitate cu dispozițiile art. 1348 C. civ. Înalta Curte urmează să o

respingă constatând că în cauză se regăsește atât identitatea de obiect cât și

identitatea de cauză.

Potrivit art.

1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în

judecată are același obiect, este întemeiat pe aceeași cauză și este între

aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Obiectul

reprezintă atât pretenția formulată prin cerere cât și dreptul subiectiv

invocat. Pentru a exista identitate de obiect între cele două acțiuni este

suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de reclamantă

este același în ambele acțiuni. Totodată soluția dată într-un prim proces are

autoritate de lucru judecat în noua acțiune chiar dacă dreptul ce formează

obiectul celei de-a doua judecăți în primul proces a fost invocat pe cale

incidentală. Cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecății.

În mod judicios

instanța de apel a reținut că prin ambele cereri SC R.I. SRL a formulat aceiași

pretenție, urmărindu-se în realitate obținerea aceluiași folos de reclamantă,

bazat pe același temei juridic al dreptului pretins, respectiv despăgubirile ce

i se cuveneau din partea pârâților în temeiul obligației acestora de garanție

pentru evicțiune, obligație izvorâtă din contractul de vânzare - cumpărare

încheiat la 10 decembrie 2001.

În mod

întemeiat instanța de apel a constatat că finalitatea urmărită de către

reclamantă s-a desăvârșit în primul proces, instanța acordându-i acesteia

despăgubirile ce i se cuveneau din partea pârâților, în temeiul obligației

acestora de garanție pentru evicțiune, obligație izvorâtă din contractul de

vânzare - cumpărare încheiat între părți la 10 decembrie 2001, valoarea bunului

la momentul evicțiunii fiind stabilită la 38.622 dolari SUA, respectiv la

momentul chemării în judecată de SC M.P.S.H. SRL. Corect a reținut instanța de

apel că și dacă s-ar aprecia ca admisibilă o nouă intervenție a instanței de

judecată, atunci ar trebui repuse în discuție faptele juridice sau materiale ce

reprezintă temeiul legal al primei cereri, ori incidența autorității de lucru

judecat împiedică instanța să reia dezbaterea lor.

Instanța

admițând cererea de chemare în garanție formulată în temeiul dispozițiilor art.

1337 și urm. C. civ., a statuat asupra tuturor condițiilor și modalităților de

operare a obligației de garanție pentru evicțiune și a luat în considerare

inclusiv momentul producerii evicțiunii atunci când a obligat pe vânzători să

suporte contravaloarea imobilului, de la momentul chemării în judecată de către

SC M.P.S.H. SRL, de 38.662 dolari SUA, astfel încât în mod nelegal instanța de

fond a repus în discuție cele statornicite irevocabil prin Decizia nr. 949 din 29

mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București și a reapreciat momentul

producerii evicțiunii ca fiind data pronunțării deciziei irevocabile mai sus

menționate, stabilind că valoarea terenului în litigiu nu este de 38.662 dolari

SUA, ci de 416.640 euro.

Corect instanța

de apel a găsit fondat motivul de apel care viza greșita apreciere de către

instanța de fond a momentului producerii evicțiunii, ca fiind data pronunțării Deciziei

irevocabile nr. 949 din 29 mai 2008 a Curții de Apel București și a aplicat

corect prevederile art. 1348 C. civ., când a avut în vedere că momentul

evicțiunii se identifică cu data intentării acțiunii, căci atunci se produce

evicțiunea și nu data pronunțării hotărârii.

Instanța de

apel în mod corect a reținut că însăși reclamanta prin formularea cererii de

chemare în garanție a considerat că momentul evicțiunii este cel al chemării

sale în judecată de către SC M.P.S.H. SRL, având în vedere că a solicitat

obligarea chemaților în garanție, pârâții din prezenta cauză la plata

contravalorii suprafeței de teren de 1.656 mp, „respectiv a sumei de 55.408 dolari

SUA", apreciată la data de 20 octombrie 2003 și nu a formulat vreo cerere

de reactualizare a pretențiilor.

Instanța de

apel a aplicat corect și principiul ce rezultă din art. 6 C.E.D.O. respectiv

principiul securității raporturilor juridice care prevede printre altele că

soluția dată de o manieră definitivă în orice litigiu, de către instanță să nu

mai fie repusă în discuție, astfel că niciuna dintre părți nu este abilitată să

solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu singurul scop

de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința sa.

Pentru

considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.I. SRL București împotriva Deciziei

civile nr. 380 din 24 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013.