ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3200/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 20 aprilie 2011, reclamantul B.B. a chemat În judecata pârâta A.V.A.S. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate inexistența unui drept de creanță al pârâtei A.V.A.S. asupra reclamantului, rezultând din decizia comercială nr. 236 din 6 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, in Dosarul cu nr. 4005/2/2005, în valoare de 183.149,7 RON având în vedere compensarea de drept a acesteia cu suma datorată de pârâtă reclamantului în temeiul Convenției privind desființarea prin acordul părților a Contractului de vânzare - cumpărare acțiuni nr. V1.

din 3 ianuarie 2000, în valoare de 193,674,98 RON. Prin sentința comercială nr. 69 din 14 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admisa excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a Vl-a comercială. Prin sentința nr. 2841 din 6 martie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a, a respins cererea reclamantului, ca inadmisibilă. Tribunalul a apreciat că inadmîsibilitatea este fundamentată pe împrejurarea că, în raport de situația de fapt expusă de reclamant, aceasta tinde la a se constata o situație juridică care însă nu poate fi obținută prin intermediul acțiunii civile decât pe calea acțiunii în realizare.

Față de obligația reclamantului de a cere să se constate ceea ce poate să realizeze, rezultă în mod incontestabil că procedura aleasă de acesta este contrară ordinii imperative instituită de prevederile art. 111 C. proc. civ. A se admite contrariul, adică a se aprecia că acțiunea în constatare formulată de reclamant poate fi soluționată pe fondul cauzei, ar conduce la o concluzie de neacceptat din punct de vedere juridic, în care s-ar stabili reductio ad absurdum, că pârâta nu ar avea o creanță față de reclamant, deși există un titlu irevocabil ce consfințește dreptul de creanța al A.V.A.S., fapt ce duce la imposibilitatea operării unei compensări, întrucât în această situație nu ar mai fi vorba de existența unui drept de creanță reciproc al părților îndreptățite să invoce dispozițiile art. 1144 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul B.B., care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant. Prin decizia civilă nr. 377 din 9 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a constatat operarea compensării de drept între creanța pârâtei în valoare de 183.149,7 RON rezultând din decizia comercială nr. 236/2009 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă și creanța reclamantului de 193.874,98 RON rezultând din convenția părților din 15 februarie 2001, până Ia concurența celei mai mici creanțe, respectiv 183.149,7 RON.

Pentru a se pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Acțiunea în constatare din speță nu vizează constatarea faptului că reclamantul are o creanță de 193.674,98 RON rezultând din convenția părților din 15 februarie 2001 (exact ce ar putea avea ca obiect o acțiune în realizare), ci vizează constatarea inexistenței, la momentul acțiunii (deci ulterior pronunțării hotărârii irevocabile pe care nu o infirmă) a unei creanțe a pârâtei, ca urmare a unei situații complexe: operarea compensării legale între două creanțe reciproce, situație în care trebuie verificate caracterele fiecărei creanțe și condițiile compensării legale. Pentru constatarea unei astfel de situații juridice (protejate de legiuitor sub condiția ca ea să vizeze constatarea inexistenței sau existenței unui drept, ceea ce se verifică în speță), în mod evident, reclamantul nu avea Ia dispoziție decât o acțiune în constatare.

Pe fondul litigiului, Curtea a constatat că în speță sunt întrunite cerințele art. 1143 - 1144 C. civ. din 1384, atunci când două persoane sunt datoare reciproc una alteia „compensația se operează de drept, în puterea legii, chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective". În concluzie s-a reținut câ la data intentării prezentei acțiuni» ambele creanțe, certe și lichide erau și exigibile, față de prevederile Convenției părților privind desființarea prin acordul părților a Contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni din 3 ianuarie 2000, din 15 februarie 2001, îndeplinind condițiile compensării legale, prevăzute de art . 1143 - 1144 C. civ.

din 1864. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea privind Valorificarea Activelor Statului, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate: 1. În mod nelegal a fost înlăturată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, admisă în mod temeinic de instanța de fond, raportat Ia dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Inadmisibilitatea cererii reclamantului este fundamentată pe de o parte de împrejurarea că acesta solicită în mod generic determinata inexistenței unui drept de creanță, iar pe de altă parte, reclamantul avea la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului. Reclamantul tinde la a se constata o situație juridică care nu poate fi obținută prin intermediul acțiunii civile decât pe calea acțiunii în realizare.

2. În cazul în care prin absurd, instanța de recurs ar trece peste motivele menționate mai sus, se invocă aplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1143 C. civ. În cazul în care instanța ar fi făcut aplicabilitatea compensării legale prevăzute de art. 1143 C. civ. ar fi trebuit să țină cont și de cheltuielile de judecată în sumă de 5.250 RON, cheltuieli de judecată stabilite în sarcina cumpărătorului B.B. Se consideră că instanța de apel trebuia să constate compensarea legală pe suma totală de 188.399,7 RON (183,149,7 + 5.250) RON. Se solicită: I. În principal, modificarea în tot a deciziei civile nr. 377/9 octombrie 2012 in sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de B.B.

împotriva A.V.A.S. II. În subsidiar, modificarea deciziei recurate și aplicarea compensării legale raportat și Ia suma de 5.250 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului". În speță, reclamantul a solicitat să se constate inexistența unui drept de creanță al pârâtei A.V.A.S. asupra sa, având în vedere compensarea de drept a acesteia cu suma datorată de pârâtă către reclamant în temeiul Convenției privind desființarea prin acordul părților a Contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. V1.

din 3 ianuarie 2000. Astfel prin decizia comercială nr. 238 din 6 mai 2009, Curtea de Apel București a obligat reclamantul din prezenta cauză la plata sumei de 183.149.7 RON către A.V.A.S. Pe de altă parte, prin Convenția privind desființarea prin acordul părților a Contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. V1. din 3 ianuarie 2000, A.V.A.S. are de restituit către reclamant cu titlu de preț suma de 193.674,98 RON. Așa fiind, întrucât se solicită a se constata inexistența unui drept de creanța a A.V.A.S. asupra reclamantului, ca urmare a compensării de drept ale celor două creanțe reciproce ale părților, acțiunea în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. este perfect admisibilă.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că acțiunea vizează constatarea inexistenței Ia momentul acțiunii a unei creanțe a pârâtei, ca urmare a unei situații complexe: operarea compensării legale între două creanțe reciproce, situație în care trebuie verificate caracterele fiecărei creanțe și condițiile compensării legale. Așa fiind, primul motiv de recurs este nefondat. În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta - pârâtă nu invocă faptul că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru a opera compensarea de drept, ci invocă faptul că trebuia sâ se țină cont și de cheltuielile de judecată stabilite în sarcina cumpărătorului B.B. în cuantum de 5.250 RON. Este de necontestat faptul că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1143 - 1144 C. civ.

Astfel, ambele creanțe există între aceleași persoane, care sunt creditor și debitor în același timp, una față de cealaltă, creanțele sunt certe, lichide și exigibile. În ceea ce privește suma de 5.250 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în sarcina reclamantului prin decizia nr. 238/2009, prin acțiunea introductivă acestea nu au făcut obiectul cererii de chema judecată. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (8) C. proc. civ.: „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Așa fiind, Înalta Curte în recurs nu are cum să se pronunțe asupra compensării și a sumei de 5.250 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca in cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva deciziei civile nr. 377/2012 din 9 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.