ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3415/2010

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă,

reclamanta

R.A. A.P.P.S.

- S.A.I.F.I. București a chemat în judecată pe pârâții M.T., M.I., S.D., S.A. și

S.H., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 14.777,74 Euro,

echivalent în lei a 63.523,59 lei la cursul B.N.R. din 2 martie 2009, cu titlu

de chirie și la plata sumei de 11.336,24 lei cu titlu de penalități de

întârziere.

De asemenea, reclamanta a mai

solicitat să se constate rezilierea contractului de închiriere nr. 3297/1983 și

evacuarea pârâților din imobilele ce au format obiectul contractului.

La data de 5 iunie 2009, reclamanta

și-a precizat acțiunea în sensul că și-a majorat pretențiile la suma de 30.130

Euro și 57.273,8 lei.

Prin sentința nr. 13501 din 13

noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului

București, reținând natura comercială a litigiului și incidența prevederilor art.

2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2312 din 2 martie

2010, Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

București, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că litigiul nu este de natură comercială pentru

următoarele motive: obiectul

contractului de locațiune îl constituie o suprafață locativă cu destinația de

locuință; prin încheierea și executarea contractului nu s-a urmărit obținerea

unui profit specific activității comerciale; atât reclamanta cât și pârâții nu

sunt comercianți, prima fiind o regie autonomă, un administrator al bunurilor

statului, iar pârâții persoane fizice care au închiriat o locuință fără nicio legătură

cu activitatea de comerț; prezumția de comercialitate este înlăturată, în

raport de raporturile dintre părți.

Prin sentința nr. 89 din 15 iunie

2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a stabilit competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială,

reținând că litigiul are natura comercială, întrucât reclamanta are calitatea

de comerciant potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 15/1990 și art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

S-a considerat că, împrejurarea că

R.A. A.P.P.S. funcționa sub A.S.G.G.,

având spre administrare bunuri din proprietatea publică și privată a statului

nu poate conduce la concluzia că actele îndeplinite de aceasta ar fi de natură

civilă.

De asemenea, instanța a luat în

considerare dispozițiile art. 56 C. com. și a apreciat că prezumția de

comercialitate nu a fost răsturnată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs pârâții, considerând-o nelegală.

de pârâții M.T., M.I., S.D., S.A. și S.H. se susțin următoarele critici:

- S-a reținut greșit că litigiul

este comercial și că

R.A.

A.P.P.S. este comerciant conform art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 15/1990,

coroborat cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990.

Recurenții susțin că R.A.A.P.S. este

organizată în temeiul H.G. nr. 60/2005, ca persoană juridică, având printre

alte atribuții și pe aceea de administrare, păstrare a integrității și păstrare

a bunurilor aparținând domeniului privat al statului, iar litigiul între

aceasta și persoanele fizice își are originea în contractul de închiriere a

unor spații locative.

- Prezumția de

comercialitate instituită de art. 4 C.

com., este răsturnată întrucât pretenția reclamantei izvorăște dintr-un

contract de locațiune, act de natură civilă.

- Recurenții consideră că sentința

atacată se impune a fi analizată și prin prisma prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., în raport de toate aspectele reținute în hotărârea pronunțată de

Tribunalul București,

secția

a VI-a comercială, pe care o consideră ca fiind temeinică și legală.

R.A. A.P.P.S. prin S.A.I.F.I. a

invocat, prin cererea de recurs, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând următoarele critici:

- Întreaga motivarea a sentinței

atacate se bazează pe comercialitatea litigiului dată de faptul că

R.A. A.P.P.S. ar fi comerciant în

virtutea art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 15/1990 și a art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 26/1990 ceea ce este eronat pentru că instanța ar fi trebuit să

se raporteze și la obiectul cauzei și la actul juridic din care s-au născut

raporturile juridice deduse judecății.

Se consideră că, în condițiile în

care în cauză este în discuție un contract de locațiune prin care a fost

închiriată o suprafață locativă cu destinația de locuință, iar nu pentru

desfășurarea de activități economice, contractul fiind încheiat în 1983 fiind

prelungit succesiv este evident că nu se poate reține existența unui fapt

obiectiv de comerț în sensul art. 3 C. com.

De asemenea, se arată că

R.A. A.P.P.S. este o regie autonomă

de interes național, iar raportat la obiectul de activitate nu se poate reține

calitatea de comerciant în sensul art. 7 C. com.

Mai mult, pârâții sunt persoane

fizice care au închiriat o locuință ceea ce nu are nicio legătură cu

activitatea de comerț.

Analizând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate de recurenți prin cele două cereri, ce

vizează aceleași aspecte, motiv pentru care vor fi analizate împreună, Înalta

Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele motive.

Cauza dedusă judecății derivă din

două contracte de locațiune din 1983 (prelungite succesiv) prin care pârâții,

persoane fizice au închiriat o suprafață locativă cu destinația de locuință și

o anexă a acesteia cu destinația de garaj de la o regie autonomă de interes

național ce are ca domeniu principal de activitate administrarea, conservarea,

protecția și întreținerea bunurilor din domeniul public al statului, precum și

a celor de proprietate privată a statului, pe care le are în administrație.

În atare situație, închirierea și

derularea unor asemenea raporturi juridice nu poate duce la concluzia eronată a

instanței anterioare în sensul că aceste operațiuni ar reprezenta fapte

obiective de comerț în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 3 C. com.

De asemenea, nu este îndeplinită

nici condiția ce vizează calitatea părților, întrucât nici pârâții, persoane

fizice și nici reclamanta, regie autonomă nu pot fi considerați comercianți

date fiind dispozițiile art. 2 și 8 C. com.

Chiar dacă s-ar accepta

interpretarea curții de apel potrivit căreia reclamanta ar avea calitatea de

comerciant, prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com., este

înfrântă de însuși actul părților (contract de locațiune), care este eminamente

civil, devenind incidente prevederile art. 56 C. com.

În consecință, criticile

recurenților sunt fondate pentru considerentele expuse, motiv pentru care se

impune admiterea recursurilor în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) raportat

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca decizia atacată să fie modificată,

în sensul stabilirii competenței de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile formulate de reclamanta

R.A. A.P.P.S. - S.A.I.F.I.

București și de pârâții M.T., M.I., S.D., S.A. și S.H.

, împotriva sentinței Curții de Apel

București nr. 89 din 15 iunie 2010, pe care o modifică, în sensul că stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi,

20

octombrie 2010.